URARE PENTRU DUŞMANI: SĂ DEA DUMNEZEU SĂ AVEŢI NEVOIE DE CEVA DE LA STAT!

Haideţi să vă povestesc una proaspătă.

Nu sunt o persoană violentă, dar azi am simţit că vreau să bat de nervi vreo cinci oameni!

Iată ce s-a întâmplat:

Zilele trecute, mi-am vândut maşina. Buuun. Am luat banii, am dat maşina. Buun. Am făcut actele de vânzare- cumpărare în zece minute. Buun.

Îmi mai trebuia un certificat fiscal pe care să-l dau noului proprietar ca să-şi poată înmatricula maşina pe numele lui. Buun. Cât de greu putea să fie?! Un simplu document. Zic eu: „hai, nu zece minute, cel mult o oră”! Buun.

Azi, pe la 10.00, plec din Giuleşti, unde stau, către Administraţia Financiară Sector 3, de care aparţin, potrivit buletinului.

După 40 de minute, ajung acolo, unde mi-am plătit, până acum, toate dările şi unde mi-am depus inclusiv declaraţia de venit.

O doamnă relativ amabilă mi-a analizat cererea şi, după câteva minute, îmi zâmbeşte politicos: „Ştiţi, dumneavoastră aparţineţi, de fapt, de altă administraţie financiară. În sectorul 3 sunt trei- patru astfel de centre. Dvs. trebuie să mergeţi undeva pe lângă Baba Novac.”

Strâng din dinţi şi zic „Asta e. Ştiam eu că nu scap aşa uşor. Mai am încă timp până trebuie să fiu la serviciu. Mă duc acolo!”.

Afară ploua cu găleata. După alte 30 de minute prin traficul bucureştean tipic unei zile ploioase şi după câteva telefoane cu un prieten care mi-a explicat unde este respectivul sediu, ajung la noua locaţie.

Evident, locuri de parcare nu existau, aşa că mi-am proptit şi eu loganul undeva cât mai aproape de o altă maşină, deja, parcată. Tot evident, am micşorat o bandă de mers, de mi-am luat imediat înjurături de la un şofer grăbit care a trebuit să mă ocolească.

În fine, cu frigiderul plin de mâncare de dulce, dar optimist că, în sfârşit, am găsit administraţia corectă, intru.

Înăuntru, lume multă, evident. Câteva ghişee- casierie, o uşă în faţa căreia aştepta toată lumea şi un coridor. În faţa mea, se postează un brav poliţist comunitar. „Auziţi, unde mergeţi?”. „Păi, ştiţi, cu maşina…”. „Trebuie să vă duceţi la registratură să vă spună la ce inspector sunteţi.”.

Mă duc la registratură, doamna de acolo, amabilă, îmi explică ce şi cum: „Vă trebuie două formulare de la Xerox, şi vă duceţi la inspectorul Cutare.”

Mă duc la Xerox, iau formularele, mă apuc să le completez. Hieroglife, oameni buni! Cine naiba să înţeleagă toate cele?! „Serie şasiu, serie motor, înstrăinat către etc”.

În fine, scriu ce ştiu, cu gândul că, dacă mai e nevoie de completări, mă ajută şi pe mine cineva.”

Îmi aduc aminte că trebuie să-mi plătesc şi impozitul pe maşină, pe ultimele şase luni, şi mă duc la casierie. Scap de vreo 30 de lei, iau o chitanţă şi mă aşez la coada cea mare. La doamna inspector. „Clar, încă o oră cel puţin, stau pe aici”, îmi zic.

După vreo zece minute de aşteptare, bravul poliţist comunitar mă întreabă: „Dar dvs la cine aşteptaţi?”, „La doamna inspector”. „Care inspector, că sunt mai mulţi?”, „Păi eu de unde vreţi să ştiu, că nu mă interesează numele lui sau ei”. „Păi trebuie să vă duceţi la registratură să vă spună numele inspectorului”. Mă simt nedreptăţit. De ce ar trebui să ştiu eu numele inspectorului?! Doar nu ne apucăm să devenim prieteni!?

Fac cale întoarsă, cu dinţii, deja, încleştaţi. „La doamna Cutare”.

Mă întorc la coadă. Bravul poliţist comunitar mă felicită. „Aveţi noroc, la doamna Cutare nu aşteaptă decât două persoane. La doamna Cutărescu e coadă mare”.

După alte zece minute, ajung faţă în faţă cu doamna Cutare. Politicoasă, doamna, n-am ce zice! Începe să-mi analizeze documentele. E întreruptă de o colegă, care îi spune că e chemată la telefon. Pleacă. Eu stau în picioare. Nu există scaune pentru clienţi. Se întoarce. Reanalizează. Ştampilează, scrie. „Vă mai trebuie o chitanţă prin care să demonstraţi că aţi plătit taxa de doi lei”. „De unde?”. „Ieşiţi din birou, vă duceţi la casierie.”

Mă duc iar la casierie, plătesc. Doi lei. Am mai trecut pe aici. De ce nu mi-a spus nimeni că îmi mai trebuie o chitanţă?!”

Mă întorc. „Mulţumesc”, îmi spune doamna inspector. „Şi eu vă mulţumesc”, răspund eu cu un rânjet de nebun, gata să rupă în două biroul din faţa lui.

Îmi ia actele, dispare. Cinci minute. Turbez. Am întârziat la muncă. Oare rezolv azi, sau trebuie să mai vin şi mâine?

Se întoarce. „Poftiţi documentele. Asta a fost tot!”. Nu-mi vine să cred. Am reuşit! Uraaaaaa! Am reuşit să-mi iau un document banal în două ore! Asta da performanţă. Ies mândru din birou, cu hârtiile în mână. Le arunc celor care continuă să aştepte o privire arogantă. „Fraierilor, cât mai aveţi de stat! Eu am scăpat”!

Aşadar. Poate că oamenii n-au nicio vină. Mi-au zâmbit toţi bugetarii cu care m-am întâlnit. Dar sistemul! Doamne, sistemul!!!

Voi aveţi astfel de păţanii? Povestiţi-mi.

ADIO, DRAGA MEA! SĂ ŞTII, ÎNSĂ, CĂ TE VOI IUBI MEREU!

Ne-am întâlnit în urmă cu şase ani, într-un orăşel din Germania.

Părea că nu avem nimic în comun, dar acel „coup de foudre” ne-a lovit pe amândoi imediat. A fost dragoste la prima vedere!

Era frumoasă, superbă chiar, aş putea spune. Ce „eleroane” avea. Şi ce „faruri” şi ce „aripi”. Mamă, şi ce „posterior”.

Apoi, glasul ei! Niciun sunet nu-mi mai ajunsese la inimă ca cele scoase de ea. Pur şi simplu, mă fascina.

Era elegantă, rece, cu o postură demnă, dar şi foarte modernă, în acelaşi timp.

Unii prieteni mi-au spus că nu-i de mine. Că-i prea scumpă! Că nu- mi permit o relaţie cu ea.

Şi, totuşi, eu am insistat.

Eram tare mândru de ea. Când ne plimbam pe stradă, mulţi întorceau capul după ea. Ba au fost unii, mai îndrăzneţi, care m-au întrebat unde am cunoscut-o şi dacă mai are surori şi pentru ei.

Timp de şase ani, relaţia noastră a fost aproape perfectă. Nu m-a dezamăgit niciodată. Bine, poate că erau şi unele mai frumoase care treceau pe lângă noi şi pe care mi le-aş fi dorit, ca orice bărbat pofticios. Dar m-am abţinut. Atât mi-am permis şi nu am vrut să stric visul nostru frumos doar pentru o „tură” cu alta.

În urmă cu câteva zile, am decis, totuşi, să spun „Stop”.

Începuse, deja, să fie costisitoare. Vroia cadouri tot timpul. Ba una, ba alta, toate din ce în ce mai scumpe.

Am iubit-o mult, enorm. Vine, însă, o vreme în viaţă când trebuie să te gândeşti mai întâi la tine. Poate că am fost egoist, dar nu se mai putea aşa. Pur şi simplu nu se mai putea.

Aşa că ne-am despărţit fulgerător.

Şi, tot la fel de fulgerător, şi-a găsit pe altul. Unul care spune că şi-o permite, care e, deja, topit după ea şi care i-a promis că o va alinta ca pe o prinţesă.

Aşa că ne-am luat la revedere. Eu cu ochii în lacrimi, ea îngâmfată ca întotdeauna. I-am privit spatele pentru ultima oară, în timp ce se îndepărta cu celălalt.

Acum, sunt trist şi singur.

Vreau să mai spun doar atât: „Adio, maşinuţa mea dragă, Golful meu IV, primul meu automobil! Adio! Nu te voi uita vreodată!”

INSTIGARE LA CULTURĂ

Vă provoc pe toţi la cultură! Aici să vă văd! E clar că, în nebunia cotidiană, foarte puţini dintre noi mai citesc. Cel mult mai răsfoim nişte tabloide. Şi, totuşi, hai să încercăm!

Ca să fiu sigur că va exista şi tentaţie, vă recomand o carte genială. E volumul meu preferat, o carte pe baza căreia mi-am făcut şi lucrarea de diplomă la facultatea de limbi străine.

„1984”- George Orwell. Este o distopie- opusul utopiei, o lucrare care relatează despre răul suprem.

Foarte pe scurt, în „1984”, comunismul atinge paroxismul. Autorul duce acest concept ideologic la nivelul maxim imaginabil, acolo unde, dacă ar mai fi rezistat în istorie, poate ar fi şi ajuns. Eroilor li se interzice totul, inclusiv dragostea, acei fluturi în stomac, evident, dacă nu sunt planificaţi de Partid. Partid cu „P” mare pentru că organizaţia conducătoare devine ea, însăşi, o entitate oribilă, terifiantă în acea lume. Totul este dus la un extrem aproape imposibil de imaginat, dar aproape tangibil pentru cei care au trăit perioada cruntă a comunismului.

Mă opresc aici cu recenzia pentru că nu vreau să divulg totul. Sunt convins că nu este un volum uşor pentru cei tineri, mai ales dacă nu au trăit acele vremuri ale Epocii de Aur. Vă asigur, însă, pe toţi că, deşi sunt prezentate noţiuni grele, firul epic este genial, captivant de la prima pagină până la  ultima. Eu am terminat lectura acestui roman în mai puţin de două zile. L-am recitit apoi, în engleză, pentru nuanţe. A fost chiar şi mai captivant.

Aştept părerile curajoşilor care îndrăznesc să citească această carte!

EXPERIMENTUL

Spuneam, în prezentarea mea, în primul post, că mi-am făcut blog din diferite motive. Unul dintre acestea era de a recomanda anumite cărţi sau filme care mi s-au părut interesante.
Ei bine, am văzut, sâmbătă seara, un film care chiar m-a impresionat.
Se numeşte Experimentul, The Experiment, este o producţie 2010 şi îi are în rolurile principale pe Adrien Brody şi Forest Withaker, doi super- actori.
Scenariul este cam aşa: câţiva americani acceptă să fie supuşi unui experiment psihologic contra unor sume de bani. După încheierea contractului, sunt mutaţi într-o clădire izolată, construită ca o închisoare. Cinci dintre ei au rolurile de gardieni, iar ceilalţi sunt deţinuţi.
Deşi acesta este doar un experiment, toţi „pacienţii” îşi iau rolul foarte în serios şi fac totul să-şi îndeplinească misiunea, de teamă să nu piardă banii promişi. „Totul” înseamnă pedepse crunte din partea gardienilor faţă de condamnaţi şi revolte din partea deţinuţilor către paznicii lor.
În doar cinci zile, toţi „actorii” se dezumanizează complet, uită că nu e vorba decât despre un experiment şi că nu au aceste roluri şi în viaţa reală. După doar cinci zile, se petrec atrocităţi incredibile, violenţe animalice.
După ce am văzut acest film, mi-a rămas o întrebare în cap: oare doar de cinci zile avem nevoie să uităm că suntem oameni? Oare, doar într-un timp atât de scurt, putem deveni capabili să ne ucidem semenii, deşi suntem consideraţi „oameni normali”? Sau se poate întâmpla chiar mai repede?
Voi ce credeţi? Care este părerea voastră?

O tragedie nu vine niciodată singură! Din păcate, micuţii ăştia nu au nicio vină!

Intoleranţa la gluten şi intoleranţa la laptele de vacă sunt două boli care nu au vindecare. Sunt genetice. Pot fi “alinate”, însă, cu o alimentaţie strictă, compusă mai ales din produse speciale. Ghici ce, însă? Evident ca sunt foarte scumpe !

A.M.R.- Prima zi din cele 70

Astăzi am luat lecţii…. despre ce are nevoie un bebeluş.

Am fost cu Iuliana Luciu la cumpărături de lucruri pentru nou-născuţi. Iuliana pentru tripleţii surorii, eu pentru fetiţa mea.

Ne-am uitat, ne-am conversat, am filmat. La final, eu am plecat cu câteva lucruri, dar, momentan, doar pentru mămică: o cremă pentru gravide şi o pernuţă specială.

A.M.R.

A.M.R. înseamnă în limbajul militar „Au mai rămas”. Au mai rămas 30, 40, 50 de zile până la liberare, până la terminarea armatei.

Eu voi folosi A.M.R. ca să vorbesc despre altceva. Voi avea, aici pe blog, o categorie A.M.R., in care voi scrie despre cât timp a mai rămas până la…naştere. Teoretic, pe 30 august 2011, se va naşte primul meu copil, o fetiţă.

Este cel mai important moment din viaţa mea şi a Cristinei şi vreau să vă împărtăşesc tuturor clipele acestea. În plus, mi s-a părut un subiect interesant. Femeile discută mereu despre asta, dar bărbaţii aproape niciodată.

Aşa că am să sparg eu gheaţa şi am să vă povestesc tuturor prin ce trece un viitor tătic.

În concluzie, fără alte comentarii, A.M.R. 70 de zile.

Deseară, am să vă spun cum a decurs prima zi din urmatoarele 70.

Salutare, internautilor!

Dragi prieteni, uite că m-am făcut şi eu blogger!

De ce?

Pentru că mă “mănâncă” limba. Defect profesional.

Pentru că, uneori, simt nevoia unor sugestii. Iar cu cât ai mai mulţi prieteni, cu atât poţi lua o decizie mai bună.

Pentru că îi pot învăţa, câteodată, pe cei mai tineri să nu greşească. La vârsta lor, am greşit eu suficient şi pentru ei .

Pentru că, pur şi simplu, uneori, citesc o carte bună şi vreau să le-o recomand şi altora. Sau văd un film prost şi sper să le feresc ochii unora de “oroarea” respectivă.

Pentru că era în care trăim ne-a transformat pe toţi în nişte silitori învăţăcei ai internetului.

Pentru că vreau!

Aşa că, de acum încolo, aştept sugestiile, propunerile şi toate gândurile voastre pe dancruceru.ro!

Vă rog nu ezitaţi să-mi scrieţi tot ce vă trece prin cap! Sunt foarte deschis inclusiv la critici! Nu de alta, dar aşa voi şti exact ce credeţi voi despre mine!

Aşadar: 5,4,3,2,1, START la bloggereală!