EXTRAVAGANȚĂ MAXIMĂ- PETRECEREA THE ONE, ANII ‘ 80!

Aseară, am fost invitați la petrecerea revistei The One, cu tematica anii 80. Cum invitația ne-a onorat, am zis că trebuie să respectăm dress-code-ul. Așa că am apelat la specialiști și iată ce a ieșit.

Recunosc că sunt ținute pentru care ne-a trebuit mult curaj, mai ales că amândoi suntem destul de serioși, zic eu.

Pentru o seară, însă, am decis că trebuie să ne luăm inima în dinți și să ne costumăm. Am fost un fel de Cindy Lauper și Billy Idol sau varianta misogină- The Rock Queen and her Master! 🙂

Vouă cum vi se par ținutele? Ne recunoașteți?

UPDATE: INCA O POZA

 

 

STATUL NU VREA SĂ NE IA BANII PE IMPOZITE! EU ASTA ÎNȚELEG…

Mi-e groază să ajung la ghișeele de la stat. V-am mai povestit, am mai urlat, m-am mai plâns.

Azi, mi-a venit iar rândul la coada de la administrația financiară. Pentru că, oricând te-ai duce, tot nimerești la o coadă.

Am fost să-mi declar drepturile de autor. Că, deh, sunt cetățean cinstit, care vrea să aibă dările către stat la zi. Am stat o oră la coadă, printre contribuabili supărați și încinși de căldura de afară. A trebuit să înfrunt și dezinteresul funcționarului de la ghișeu, și el toropit de căldură, dar și sictirit de avalanșa de cetățeni. Una peste alta, o oră petrecută în cel mai superb mod posibil. Dar mă pot declara fericit! Am terminat depunerea documentelor! OLE! Mai ales că am completat și niște formulare suplimentare pentru donarea celor 2% din impozit către o fundație umanitară. (Eu am optat pentru o fundație la început de drum, dar cu planuri mari- ALEGE-ȚI VIITORUL).

Una peste alta, dezastru, dar bine că am terminat. Am scăpat pentru un an! Poate la anul va fi mai bine! Deși, mentalitatea funcționarilor actuali cred că nu poate fi schimbată decât prin dispariția lor naturală.

În fine, după administrația financiară, am mers, la un CEC, să-mi plătesc și impozitele către primărie. Ei, și aici au apărut noutățile! Vești proaste, evident, că doar nu credeți că primești vești bune de la stat!

Prima- am de achitat o amendă de la Rutieră! HA? De unde, că nu m-a oprit nimeni, nu am primit nimic în poștă, nicio înștiințare. Doamna de la ghișeu a ridicat din umeri, îndreptându-mă către Poliție. Cică să întreb acolo. Bine, zic, am avut o amendă pentru lipsa rovignetei, dar am plătit-o! Am și trimis chitanța către poliție, nu știți nimic de asta? Păi, nu. Că, deși, sunt obligați să trimită chitanța mai departe, către administrațiile financiare, polițiștii nu fac asta. Și dvs vă treziți cu restanțe! Păi și eu ce fac? Păi verificați dacă ați mai păstrat o copie a chitanței și mai faceți un drum la administrația financiară ca să vă șteargă datoria! Păi de acolo vin! Păi, ghinion, în altă zi, mai faceți un drum.

A doua- știți aș vrea să plătesc impozitul pe apartament. Păi în ce sector e apartamentul? Păi, în 2! Nasol, trebuie să căutați un CEC din sectorul 2, acesta este în sectorul 3! HA? Nu există o bază de date la nivel de București? Nu-ți poți plăti impozitul oriunde? Nu! Aha! Nașpa, încă un drum, în altă zi!

A treia- aș vrea să plătesc măcar impozitul pentru apartamentul unei rude. E aici, în sectorul 3. Păi, spuneți-mi numele. Zic, bagă în baza de date! Iar surpriză! Doamna deține în copropritate cu soțul apartamentul respectiv. De anul acesta, nu se mai poate plăti la comun! Trebuie să se ducă ei, doi, la administrația financiară, să-și separe ROL-urile și să plătească fiecare câte o jumătate din impozit! Serios? Nu pot să cred! Adică, cel mai bine ar fi să nu cumperi nimic cu nevasta, că nu poți plăti impozitul! Tare!

Trag linie și concluzionez: avem un stat care se plânge că n-are bani de pensii, de salarii, că rata de plată a impozitelor este scăzută. Păi, cum (înjurătură, imposibil de publicat) să strângă impozite, când contribuabilul trebuie să înfrunte atâta birocrație? Eu cred că, de fapt, statul nici nu vrea să ne ia banii. Probabil că n-are nevoie de ei! Zic și eu!

Voi ce credeți? Ați avut probleme la ghișeele de la stat?

 

CICĂ SĂ RECICLĂM… :(

Familia Pocora- Cruceru s-a pus pe reciclat. Cum gunoiul la noi nu este strâns selectiv, ne-am hotărât să strângem pet-urile în casă, în săculeţi.

În scurt timp, am umplut casa de sticle de plastic. La un moment dat, mă împiedicam de ele prin bucătărie, noaptea, pe întuneric. Evident, urmau urările de bine către sticle şi către cel care a avut ideea măreaţă.

În fine, după ce am strâns câţiva saci buni, am zis să-i ducem la centrul de reciclare. „Mamă, să vezi ce de bani luăm! Ne îmbogăţim!” 🙂

Lăsând gluma la o parte, mă aşteptam să ţi se plătească mai nimic, dar nici chiar aşa!

Priviţi o mostră de sumă primită:

0, 25 lei. Adica 25 de bani! Pe zece sticle! HA HA HA! Ce încurajaţi mai suntem să reciclăm!

Totuşi, e bine să nu ne gândim la bani atunci când facem astfel de gesturi. E bine să ne gândim la mediu, la natură şi la copiii noştri care vor avea nevoie şi ei de o natură măcar la fel de sănătoasă ca a noastră.

Voi reciclaţi?

 

CE MĂ ENERVEAZĂ: OAMENII CARE HRĂNESC CÂINII ÎN STRADĂ!

Vreau să vă spun de la bun început: iubesc animalele. Iubesc, însă, animalele care sunt îngrijite, care sunt deparazitate, care sunt sănătoase. Pe scurt, iubesc animalele care au stăpân!

Locuiesc, cică, într-un cartier rezidenţial. Când a început construcţia, echipa de muncitori a adus cu ea şi o căţeluşă. Pe atunci, era tare simpatică. Toată lumea îi dădea de mâncare şi o ferea de ploaie şi zăpadă.

Între timp, căţeluşa s-a făcut mare şi a fătat pui. Că ăsta îi este rostul pe lume. De vreun an de zile, în cartierul nostru, sunt zece câini super- sănătoşi şi hrăniţi ca la carte de vecini. Nimeni nu vrea să îi ia în casă, însă. Îi lasă pe stradă.

Noaptea, însă, începe dezastrul. Aceşti zece câini ai noştri se iau la harţă cu vreo alţi zece care sunt vagabonzi şi care îşi fac veacul pe terenul viran de la marginea cartierului. Şi să vezi bătăi şi, mai ales, să auzi lătrături. O noapte întreagă, minut cu minut.

În dimineaţa din ajunul Crăciunului trecut, o bătălie s-a purtat chiar pe treptele apartamentului nostru. Scările s-au umplut de sânge şi de păr. O imagine absolut horror. Am fost nevoit să ies cu mătura la ei. La 5 dimineaţa. Atât de mare haos era acolo, încât ne-au trezit pe toţi.

De curând, administratorul cartierului a trimis o solicitare către primărie să ridice aceste animale. Asta pentru că au devenit chiar periculoase, iar cartierul este plin de copii. Aproape fiecare familie are câte un prichindel. Şi, cum nimeni nu a vrut să adopte aceşti câini, ridicarea lor, cred eu, era singura soluţie civilizată.

Astăzi, hingherii au venit să-şi facă datoria. Aproape că s-a lăsat cu bătaie. Dintr-o dată, au apărut doi- trei vecini mari iubitori ai acestor câini. L-au apostrofat pe administrator, le-au luat hingherilor datele personale, ca să fie siguri că, după sterilizare, vor aduce câinii înapoi. Au uitat că nu dorm nopţile de hărmălaia animalelor, au uitat că ai lor copii pot fi muşcaţi oricând, au uitat că li se umplu scările de păr de câine.

Şi uite aşa, azi, oamenii ăştia au pus un animal mai presus de un alt om. Hm! Încă o dată, şi eu iubesc animalele. Ştiu că unii veţi fi împotriva mea, dar, niciodată, nu aş putea să fac asta. Sunt om şi, mai presus de toate, iubesc oamenii!

COCALARUL CU CASETOFON

E o specie veche, o specie care, pur şi simplu, nu vrea să dispară de pe faţa pământului. Îşi face apariţia mai ales vara, atunci când lipsa aerului condiţionat de la rabla lui îl determină să deschidă larg toate cele patru geamuri rabatabile ale maşinii. În plus, apare în aer liber, în fiecare zi fără muncă dată de stat, în preajma grătarelor.

Să ne înţelegem: nu am nimic cu cei care conduc rable. Până la urmă, fiecare îşi ia maşină în funcţie de buget şi îi respect enorm pe cei care reuşesc să strângă ban cu ban ca să-şi împlinească visul de a avea un autoturism. Aici vorbim, însă, despre altceva, despre această specie aparte- „cocalarul cu casetofon”.

E masculul mândru nevoie mare de maşina lui şi mai ales de… casetofonul lui. Nu contează că este o „gioarsă”, antică, o sculă cu potenţiometru şi butoane cu manivelă. E al lui şi e cel mai şmecher! E un fel de prelungire a unor componente anatomice. Face parte din el şi, cu cât e volumul mai sus, cu atât îi creşte mai mult nivelul de testosteron în vene!  

Aşa că simte nevoia să-l dea tare. Foarte tare! Cel mai tare! Să-l audă toţi ceilalţi şoferi opriţi la semafor şi, dacă se poate, şi cei aflaţi în apartamentele lor din blocurile de lângă intersecţie! Că doar are „sculă” tare”. 

Şi ghici ce gen de muzică preferă „cocalarul cu casetofon”? Sunt sigur că aţi ghicit din prima! Maneaua, frăţioare, să urle-n difuzoare! Ei, dar mai sunt şi unii care preferă hip- hop-ul! Să nu-i uităm nici pe ei! 

Pe la prânz, eu i-am întâlnit pe amândoi! Unul în stânga, unul în dreapta! A fost apogeul! MAXIM! Guţă, mixat de Bug Mafia! Aşa se auzea în maşina mea! Tare!

Voi l-aţi întâlnit pe „cocalarul cu casetofon”? Dacă îl vedeţi, să-i trasmiteţi, din partea mea, toate urările de…. bine!

ÎNTRE PARANOIA ŞI NECESITATEA UNUI CONSULT

Haos. Acesta este cuvântul care descrie situaţia în care se află cei care devin părinţi pentru prima oară. Nu ştii ce să faci mai repede, viaţa ţi se schimbă complet, nu înţelegi de ce plânge bebeluşul, de ce se trezeşte atât de des.

Trebuie să ai, însă, răbdare. Multă răbdare. După câteva luni, intri în rutina creşterii copilului, începi să mai ai şi puţin timp pentru tine, eşti mult mai calm. Ajungi chiar să ai curajul să-ţi laşi bebeluşul şi în grija unor terţi.

Sophia Maria a ajuns la opt luni şi este un copil foarte sănătos. De fapt, acesta este singurul lucru pe care tu trebuie să-l ţii minte tot timpul. Sănătatea copilului tău.

Ei şi aici încep să apară mii de întrebări. Cum să-l îngrijeşti? Cât de îmbrăcat să-l ţii? Ce să-i dai de mâncare? Când să-i dai de mâncare? Ce medicamente să-i dai? Şi multe, multe, multe alte întrebări.

Ca să ai, cu adevărat, linişte, îţi trebuie un pediatru excepţional. Este persoana de care ai nevoie cel mai mult în perioada asta. Nu de rude, mamă sau soacră, nu de prieteni care au, deja, copii, nu de alţi pseudo-specialişti. Pediatrul este cel în care trebuie să ai deplină încredere.

Ştiu, este greu să găseşti un astfel de om. Trebuie să-l cauţi, însă, încă înainte să-ţi apară pe lume copilul. Noi am avut noroc. Roxana ne este prietenă şi are grijă de toţi micuţii prietenilor noştri. Este un medic 100% dedicat, aşa cum mai găseşti foarte puţini în România. O vizitează periodic pe Sophia, acasă la noi, ne răspunde la telefon la orice oră, atunci, când noi avem dubii sau ni se pare ceva în neregulă cu pitica. Şi să ştiţi că avem multe momente de „paranoia”. Un simplu deget zgâriat sau o mică iritaţie pe pielea Sophiei şi e suficient să o sunăm pe Roxana. Ea analizează şi ne linişteşte imediat. Ne dă încredere, ne calmează.

Au fost, însă, şi dăţi când noi am fost prea calmi şi Roxana ne-a ambalat. Asta pentru că era absolută nevoie ca Sophia să meargă la medic, deşi, aparent, nu avea nicio problemă.

La doar zece zile de la naşterea ei, am ajuns cu bebeluşa în toiul nopţii la urgenţe. Asta pentru că se deshidratase. Aparent, era doar moale şi obosită. Roxana ne-a aşteptat la spital şi ne-a făcut-o bine. Când am ajuns acolo, Sophia aproape că nu mai mişca. A chinuit-o puţin, i-a făcut o perfuzie, dar ne-a pus-o pe picioare. Pediatra noastră a reacţionat prompt şi ne-a salvat copila de la o tragedie. 

Acum, o ducem pe micuţă la fizioterapeut. Nu e nimic grav, dar nu vrem să aibă probleme pe viitor. Calcă puţin strâmb, cu picioruşul stâng. Mulţi copii fac asta. Mulţi îşi revin mai târziu, unii, însă, ajung să calce strâmb toată viaţa. La sfatul Roxanei, noi am decis să nu lăsăm norocul să intervină într-o astfel de situaţie, ci să intervenim de la început.

Aşa că sfatul meu este să vă căutaţi un pediatru excepţional, un om pâinea lui Dumnezeu, dedicat, dispus să primească telefoane nocturne. Nouă, Roxana ne-a ajutat cu toate. De la sfaturi legate de alimentaţie, la sfaturi legate de modul în care să o îmbrăcăm sau să-i facem băiţă sau să ne purtăm cu ea.

Nouă, Roxana ne-a readus calmul într-o lume absolut nouă şi plină de haos în care am păşit, în trei, în urmă cu opt luni.

NU TE GRĂBI! MERITĂ SĂ TRĂIEŞTI!

Fotografia nu este de la faţa locului, dar este concludentă pentru urmările pe care le-ar fi putut avea accidentul la care am asistat astăzi. Din păcate, fotografia este reală şi cineva, în trecut, a păţit-o mult mai rău.

Astăzi, un alt autobuz şcolar putea provoca o tragedie. Slavă Domnului că microbuzul era gol şi au fost doar fiare îndoite. Îndoite rău, dar doar fiare.

Mă duceam spre muncă şi eram la o intersecţie semaforizată. Roşu. Opresc. Opreşte şi şoferul microbuzului şcolar în spatele meu. În momentul de faţă, eu conduc o maşină cu 170 de cai putere. Nu o spun ca să mă laud, ci ca să înţelegeţi tâmpenia pe care a făcut-o şoferul microbuzului. Pentru cine nu ştie ce înseamnă 170 de cai la o maşină, vă spun doar atât: poate pleca, la verde, ca din puşcă. Sunt foarte puţine alte maşini care o pot depăşi în demaraj.

În fine, plec din intersecţie pe verde, apăsând destul de tare pedala de acceleraţie. Nu am depăşit viteza legală, dar am ajuns la 50 km/ oră în doar câteva secunde. Şoferul microbuzului şcolar a accelerat, însă, chiar mai tare decât mine. Cu scârţâit de roţi şi cu fum negru în urmă. M-a depăşit şi, de pe banda a doua, a trecut pe a treia.

Din păcate, nu a văzut o utilitară, care se încadrase corect, cu semnal, pentru o virare la stânga. A lovit maşina în plin, i-a făcut praf spatele caroseriei. Mai mult, a învârtit utilitara de a adus-o în poziţie de 90 de grade faţă de cea iniţială. Toată faţa microbuzului a fost făcută praf.

Norocul meu a fost că rămăsesem în urmă. Am reuşit să trec pe banda întâi şi să evit cele două maşini. Norocul celor doi şoferi a fost că, totuşi, viteza microbuzului nu a fost fatală. Au rezultat doar pagube materiale. Norocul cel mare al şoferului microbuzului a fost că nu transporta, în acel moment, copii. Altfel, am fi asistat la un carnagiu.

Se grăbea, totuşi, undeva. Nu ştiu unde. Cu siguranţă, însă, acum, a întârziat la destinaţie. Poate şi definitiv, după ce patronul său a aflat de accident. Mai mult, îşi va pierde permisul de conducere. Depăşise viteza legală şi a lovit un alt vehicul din spate. Este singurul vinovat.

Iată încă o dovadă că graba strică treaba! Aşa că vă rog: nu vă mai grăbiţi! Nicăieri, niciodată! Viaţa e mult mai importantă, decât orice altceva!

CÂŞTIGĂTORII CONCURSULUI „MAGNEŢI PENTRU IUBĂREŢI”

În urmă cu vreo câteva săptămâni, am lansat un concurs pentru cei care au poveşti cu „sangre caliente”.

Azi, m-am hotărât să desemnez câştigătorii. Patru persoane vor primi de la mine câte un magnet sau un breloc „de la mama lor”. Pe câştigători îi rog să-mi dea un mail pe contact@dancruceru.ro, cu datele lor de contact, mai ales adresa, astfel încât să le trimit micile premii prin poştă. În plus, dacă sunt din Bucureşti, le pot înmâna personal şi facem şi o poză.

Iată câştigătorii:

1. Claudia ok…atunci hai sa ma “laud” si eu cu povestea noastra de dragoste:)…….totul a inceput acum 4 ani ,cand pierdeam timpul pe net, pe diferite site-uri, asa, din plictiseala…..cand mi-a atras atentia un comentariu, facut de un baiat la o poza de-a mea…i-am multumit, si de aici incolo..a inceput totul sa zic asa…..da, ne-am cunoscut pe net…..vreo 2 saptamani, am vb pe net…..m-a batut la cap intr-una sa-i dau nr meu de telefon, iar cand m-am “hotarat” intr-un final, sigura fiind ca oricum nu ma va suna, i l-am dat…….surpriza!!! nu m-a sunat:))) dupa 2 zile, m-am ofticat…si l-am sunat eu,hotarata sa-l fac cu ou si cu otet:)) ei da, cearta daca ai pe cine,ca nu mi-a raspuns…..mamaaa, a crescut tensiunea in mine…..intr-un final m-a sunat, si-a cerut scuze , bla bla bla ,ca nu a raspuns…..si au urmat discutii dinalea interminabile,ca stateam langa priza,cu telefonul la incarcat:))…au trecut 2 luni(rapizi,nu?:)),ne-am vazut face-to-face…(stateam in orase diferite, vreo 160 km distanta),ne-am placut si mai tare :) ….si in 6 luni, eram deja mutata la el….urmatorul an am avut nunta si acum ne bucuram de minunea noastra de baietel de 1 an si 5 luni……..sfarsit:))))……………scuze pt povestirea lunga;)”

2. Laura: „Sa incep cu inceputul….ne-am cunoscut la gradinita, eram amandoi in aceeasi grupa si il iubeam tare mult…da il iubeam ,bineinteles cu inocenta varstei de 4- 5 anisori pe care ii aveam amandoi, insa imi sunt si acum vii in minte clipele acelea cand tovarasa educatoare ne punea la usa clasei sa facem de serciviu, adica in momentul sosirii unui parinte noi il chemam pe respectivul coleg sa vina si sa plece acasa…..Imi aduc aminte ca stateam pe niste scaunele din acelea micute si il priveam luuung….el nu prea se uita la mine si sufeream….. Anii au trecut si viata ne-a facut o mare surpriza….Intr-o zi mi s-a stricat masina si cum aveam unele treburi urgente in oras a trebuit sa iau tramvaiul. Zis si facut ,o iau pe mama cu mine, ne suim in tramvai si pornim spre centru.In tramvai cum ma tineam eu de bara, si mi se parea f ciudat ptr ca nu mai circulasem cu tramvaiul de f mult timp,vad un tip care ma fixa fff insistent, chiar enervant de insistent. Eu ma uitam in alta parte insa privirea imi era atrasa de el..in gand chiar imi spuneam ca seamana cu el….SEBASTIAN colegul meu de la gradinita!
Coboram si ii spun si mamei ca cel din tramvai semana cu Sebi de la gradi. Mama imi spune ca n-am minte cum sa il mai tin eu minte pe Sebi de-acum 20 de ani de la gradinita,eu insa raman convinsa ca el era….In sfarsit trece ziua,rezolv toate treburile ,iar la intoarcere un vecin ma invita la deschiderea unei discoteci si imi spune ca va veni si prietena lui impreuna cu fratele acesteia si sa vin si eu neaparat ca va fi super distractie… Imi dau aprobarea, ma gatesc corespunzator ocaziei si plecam. Ajungem in discoteca si ce crezi , surpriza la masa vecinului meu cine statea? EL…CHIAR EL , baiatul din tramvai….facem cunostinta si ce sa vezi, il cheama SEBASTIAN!!!! Nu m-am putut abtine si l-am intrebat unde a facut gradinita si cu cine…si m-am convins el era, iubirea mea de la gradinita! Am inceput sa ne depanam amintiri demult uitate , sa radem si sa facem glume, sa dansam si sa ne simtim f bine impreuna. Si asa am ramas timp de 6 ani….impreuna la bine si la greu, insa viata nu a vrut sa ramanem ptr totodeauna asa si acum 3 ani am divortat,insa mi-au ramas niste amintiri f frumoase si niste emotii cum nu am mai trait pana acum….
Aceasta a fost povestea mea de dragoste….cu amintiri de la gradinita!”

3. Doina: „Povestea noastra de iubire a inceput acum aproape trei ani la Moulin Rouge Paris. Eu eram aici cu un proiect cu universitatea, el lucra aici deja de citiva ani!Si da, pot sa zic ca a fost dragoste la prima vedere!Si da, am stiut din prima seara ca el e barbatul linga care imi doresc sa stau toata viata!Dupa o luna de iubire am inteles ca sintem sortiti unul altuia. Si, drept dovada, am avut parte de cea mai frumoasa cerere in casatorie la Versailles. Mi-a zis ca mergem simbata seara la Versailles cu niste prieteni sa vedem fintinile cintatoare!La un moment dat, m-a luat de mina si mi-a zis “hai sa mergem un pic mai incolo, vreau sa iti zic ceva”. Am ajuns in fata fintinii centrale, a ingenuncheat si mi-a zis “Vrei sa fii sotia mea si mama copiilor mei?”Si in acel moment am auzit chiote, explozii de sampanie, si multe cuvinte de felicitare de la prietenii care ne insoteau!Cu raspunsul pozitiv de rigoare, a fost o seara de vis!Si cel mai important e ca seara aia o traim in fiecare zi de trei ani incoace-aceeasi dragoste, acelasi respect, aceeasi pasiune!Si ar mai fi ceva de adaugat-un bebe mic care face in curind un an si care reprezinta cel mai minunat rod al iubirii noastre!”

4. Ancutza-felicia: „Eram in clasa a 12-a si ma pregateam intens pentru bac dar si pentru examenul de admitere la Academia de Politie din Bucuresti.Era un vis pe care voiam sa-l realizez cu orice pret, mereu mi-a placut disciplina, seriozitatea si acea uniforma care iti conferea o oarecare siguranta.Ma pregateam din clasa a 9-a pentru acest pas iar toata familia mea era mobilizata pt asta.In acea perioada ieseam cu un baiat care avea aceeasi varsta ca si mine, dar nu era nimik serios, la 19 ani si cu toate planurile de viitor pe care le aveam, nu ma gandeam la o relatie serioasa.
Mama prietenei mele are o pensiune,iar la ea vin deseori turisti cam de peste tot, prin luna ianuarie, s-a cazat la ea un cuplu de turisti italieni veniti de la Roma. Mergand in vizita la prietena mea, m-am intalnit cu acestia. La noi in oras nu exista ghizi turistici, deci iti poti da seama ca este cam greu pt o persoana dintr-un alt oras sau tara sa viziteze locurile.M-am oferit sa ii ajut in acel weekend , asa ca am petrecut putin timp cu ei.La plecare ne-am promis ca vom tzine legatura si asa a fost.Vorbeam destul de des cu ei, iar dupa un timp ei au insistat sa mi-l prezinte(prezentarea virtuala) pe fratele mai mic al Francescăi(asa se numeste turista mea preferata ;) ).Eu sunt o persoana foarte sociabila si am o multime de prieteni cam peste tot, deci nu mi se parea nimic neobisnuit in a cunoaste pe altcineva nou. Prima data am vorbit prin intermediul retelelor de socializare, mi se parea o persoana minunata, dar dupa cum stii…in spatiul virtual totul este perfect, iar eu cum nu sunt deloc naiva nu ma grabeam sa trag concluzi sau sa iau decizii pripite pentru o persoana pe care nu am vazut-o niciodata in viata reala.Prin luna mai acesta s-a decis sa vina in vizita, sa ne cunoastem.Am fost foarte incantata deoarece incepea sa imi placa.Ne-am vazut pt prima oara la Cluj, dupa care ne-am intors in orasul meu, timp de o saptamana ne vedeam in fiecare zi, dupa ce eu ieseam de la scoala.Planurile mele pentru Academie le cam lasasem deoparte, iar parintii mei erau putin suparati pe mine.Dar eu eram fericita, intalnisem un baiat minunat si nu imi pasa de nimik altceva.Bacul l-am luat cu bine dar admiterea la Academie se apropia cu pasi repezi. Lucrurile au inceput sa se schimbe intre timp, nu mai doream atata de mult sa intru la Academie deoarece stiam ca daca fac asta, relatia mea cu prietenul meu avea sa se termine, este imposibil ca o relatie la distanta sa dureze.El venea destul de des in Romania iar eu eram foarte indragostita de el.Dupa o discutie pe care am avut-o cu parintii mei si cu el, am decis sa abandonez planurile mele legate de Academie, parintii mei erau foarte suparati pe mine,nu mi-au vorbit timp de cateva saptamani, dar eu eram hotarata.Am luat aceea decizie stiind care pot fii consecintele.M-am inscris la o alta facultatea, pe care vara asta o s-o termin, iar eu cu prietenul meu ne-am mutat impreuna.Locuiesc la Roma de 2 ani, relatia noastra merge mai bine ca niciodata iar in viitorul apropiat vrem sa ne casatorim.Nu regret nicio secunda faptul ca nu am intrat la Academia de Politie sau ca sunt departe de Romania, desi mi-e dor de familia mea si de tara mea, fericirea mea cea mai mare se afla aici, la Roma, si as face orice pentru asta. Chiar daca ar trebui sa renunt la tot, nu as vrea sa ma despart niciodata de el. Cred ca viata profesionala se poate reface in orice moment dar cand intalnesti persoana potrivita nu trebuie sa stai pe ganduri.Nu sunt genul de persoana care ar renunta la famile pentru un job de succes, si desi stiu ca uneori sunt criticata pt faptul ca mi-am parasit tara si ca am aruncat la gunoi 4 ani de pregatiri pentru ceea ce voiam sa fac…nu regret nimic.”

PĂŢANII DE 1 MAI: RACI CU ROŞII ŞI IAURT!

Pentru că v-am urat, deja, „La mulţi ani de 1 Mai!”, aici, în articolul ce urmează vreau să vă istorisesc o întâmplare haioasă legată de 1 Mai.

Eram în anul întâi de facultate, în 2001. Împreună cu un prieten, am decis să plecăm la mare de 1 Mai, în căutare de distracţie şi „muze”, mai ales că se anunţau nişte zile caniculare. Zis şi făcut.

Studenţi sărăcuţi, cum eram noi pe vremea aceea, aveam bănuţi doar de o cazare modestă şi de o bere, două pe plajă. Dar ne credeam crai şi viaţa era tare frumoasă!

Una peste alta, am făcut economii la toate. În tren, fără bilet, l-am cinstit pe naş. La Costineşti, unde am tras, am luat gazdă la o bătrânică, ce avea cearceafuri curate, dar duş în curte. Din staţiune, am cumpărat doar hamsii. Ne-au ajutat şi conservele luate de acasă ca să nu murim de foame.

În fine, faza comică este legată de bronzat. Trei zile cât am stat la mare, am vrut să ne bronzăm ca la carte. Adică să ne întoarcem negri în Bucureşti! Aşa că, pe toată durata zilei, am stat la soare. „Ne pârlim rău!” zice prietenul meu. „Stai şi rezistă! Trebuie!”- eu de colo!

Prima zi a mers, a doua, deja, eram nişte raci! Ne ardea pielea îngrozitor, dar tot am mai stat câteva ore bune la soare.

Seara, când ne-a văzut gazda, şi-a pus mâinile în cap! „Măi copii, faceţi insolaţie, vă va fi rău, luaţi-vă şi voi o cremă!”. Noi, conştienţi de acum că nu-i a bună, ne-am căutat prin buzunare, dar ne-a dat cu virgulă partea cu cumpăratul cremei.

Aşa că i-am cerut gazdei câteva sfaturi băbeşti. Săraca bătrânică şi-a făcut milă de noi şi ne-a dat câteva roşii. „Să vă daţi pe piele, că mai potolesc arsura! Vedeţi că şi un iaurt ar fi la fel de bun!”.

Ei, şi să ne fi văzut pe noi doi, răcuşorii de Bucureşti veniţi să se dea şmecheri la Costineşti, cum ne ungeam, fiecare în parte- precizez, cu roşii şi cu iaurt! Şi pe la ceafă şi pe picioare şi pe faţă şi peste tot! 

Vă daţi seama ce era acolo? Raci cu roşii şi cu iaurt! Ca reţetă, ar putea fi chiar interesantă! Dar ca soluţie anti- arsuri… mamă, mamă, dezgustător!

A funcţionat, însă, şi am reuşit să ajungem pe picioarele noastre, înapoi la Bucureşti, unde mama prietenului meu ne-a doftoricit cum se cuvine.

PS: Vă rog să trataţi întâmplarea respectivă exact aşa cum este! De-ale tinereţii valuri! Lucruri care nu au nicio legătură cu statutul actual şi care nu s-ar mai repeta!

VOI? Voi aveţi întâmplări haioase de 1 Mai?