CU GAŞCA LA FILM- THE EXPENDABLES 2

Aseară am mers cu gaşca la premiera “The Expendables 2”. Evident că ne-am aşezat la panou în poziţii de luptă.

Bătălia 1- învingător EU, că doar eram singur la poză.

Bătălia 2- învingător prin knock-out “Iubire” din prima secundă. Trebuie să le laşi şi pe ele să se simtă bine! 🙂

Bătălia 3- egalitate Cruceru- Niţoiu! Că aşa e frumos între colegi!

Una peste alta, filmul mi s-a părut mai mult o comedie şi ne-am amuzat copios când a apărut până şi MARELE CHUCK NORRIS, care, evident, cu un singur glonţ a omorât vreo zece inamici.

Am inventat şi două bancuri după:

1. Ăia marii iar s-au luat de ăla micu’! Van Damme a fost personajul negativ şi a fost singurul omorât în film! Era şi cel mai mic de înălţime dintre toţi!

2. Van Damme a murit pentru că nu are “poreclă de nemuritor”. Stalone “Rambo”, Schwarzenegger “Terminator” şi Bruce Willis “Die Hard” nu aveau cum să treacă în nefiinţă. Iar Chuck Norris era nemuritor chiar înainte de a se naşte! 🙂

Una peste alta, dacă vreţi să vedeţi tone de muşchi şi zeci de minute de “bubuială”, vă doresc vizionare plăcută!

PRIETENII MEI: NIŞTE “BOŞOROGI”!

Idee senzaţională aseară: îmi vine cheful să ne urcăm în maşină şi să plecăm până la Sinaia, să bem o cafea.

Prin studenţie făceam des astfel de escapade. Zic să ne aducem aminte de tinereţe!

Paradoxal, “Iubire” acceptă, cu gândul că o lăsăm pe Sophia cu bunica.

Hai să mai luăm un cuplu de prieteni vecini, tot tineri ca noi, să fie ceva mai multă distracţie pe drum. La fel de paradoxal, acceptă şi ei, tot amintindu-şi de tinereţe. Îşi iau, însă, băieţelul cu ei, neavând cu cine să-l lase. Până la urmă, nu era o problemă. Puştiul are doi ani şi te înţelegi bine cu el, la întoarcere putea dormi liniştit.

Vreo 20 de minute, ne-am echipat corespunzător de munte: cu hanorace, cu şepci, cu tenişi. Să intrăm în peisaj!

Şi uite aşa, la opt seara, ne pornim spre Sinaia.

Ei, dar cât credeaţi că ţine minunea? Trei zile! În cazul de faţă, vreo trei kilometri.

N-am apucat să intrăm pe DN că femeile au şi început: “Taca, taca, taca, taca! Că, totuşi, Sinaia e cam departe, că cine ştie cum doarme copilul, că ne întoarcem de abia pe la unu noaptea, că mâine trebuie să meargă la serviciu, că…., că…., că….”.

Noi, bărbaţii, care ne dădeam mai viteji, ne-am văzut, încă o dată, a câta oară, învinşi de soaţe.

Aşa că am sfârşit la o cafea la o crâşmă pe lacul Snagov. Măcar până acolo au acceptat să mergem. Mi-am făcut şi eu acolo o poză, cu nişte palmieri în spate, trist şi îngândurat, imaginându-mi, însă, că respir aer… de munte!

Concluzia: am nişte prieteni “boşorogi”. Mult prea devreme! 🙂

CÂT DE MARE POATE FI ŞIFONIERUL UNUI BĂRBAT? CÂT MERITĂ?

Mă declar fericitul posesor al unui şifonier întreg! OAU! E mare realizare pentru un bărbat! Credeţi-ne că, în războiul ăsta cu partenerele de viaţă, noi pierdem întotdeauna!

A fost o luptă lungă, întinsă pe câţiva ani buni! Totul a început prin 2007, când, după câteva luni de relaţie, am decis să ne mutăm împreună. La acea vreme, eu m-am mutat la ea, că la mine era mai puţin spaţiu.

În primele luni, am avut portbagajul maşinii plin de haine. N-aveam loc în casă şi pentru ale mele.

Undeva, de un Crăciun, am primit cadou un raft în dulapul ei. Chiar scria pe el “Sertaru’ lui Dan”. Mare fericire!

După vreo doi ani, ne-am mutat în casa NOASTRĂ. Încă de la început, am emis pretenţia unui şifonier numai al meu. Cum sunt două dormitoare, “Iubire” a cedat şi, în dormitorul mic, mi-a dat dreptul să-mi amplasez “palatul” pentru haine. Ea a rămas cu un imens şifonier în dormitorul mare şi cu o debara.

Oricum, la acea vreme, am considarat evenimentul o mare victorie.

Ei bine, lucrurile încep să se schimbe, însă. A apărut Sophia şi dormitorul mic a devenit camera ei. Evident, a mai apărut un şifonier micuţ, pentru hăinuţele ei.

Momentan e micuţ, dar, deja, începe să devină neîncăpător pentru sumedenia de rochiţe pe care pitica le-a primit de la prietenii noştri.

Zilele trecute, “Iubire” şi-a exprimat un gând cu voce tare: “Cred că unele dintre hainele Sophiei ar trebui mutate la tine!”.

Am vociferat instant. Încă nu s-a întâmplat mutarea, rezist, rezist.

Mi-e teamă, însă, că, în curând, va trebui să cedez. Doar e pentru copil!

Aşa că, dragele mele cămăşi, vă cer iertare! Poate chiar de mâine, nu veţi mai fi călcate şi aliniate frumos, fiecare pe umeraşul ei! Va trebui să suportaţi atacul rochiţelor! Vă rog să mă iertaţi!

Să nu-mi spuneţi că la voi e altfel? Să nu-mi spuneţi că există vreun bărbat neoropsit de munţii de haine ai soaţei?

IULIA ALBU, PĂZEA CĂ VINE FIICĂ-MEA!

După cum ştiţi, Iulia Albu este cel mai cunoscut fashion- editor de la noi. Asta se va schimba, însă, în curând. Pentru că Sophia îi va ameninţa serios statutul.

Cel puţin asta ne arată lucrurile pe care le-a ales de pe tavă. I-am rupt turta în week-end şi, evident, am aplicat povestea cu tava.

A avut pe tavă: o cheie de maşină, un card, un ruj, un pix, o brăţară, un microfon, un stetoscop, un inel şi o carte.

Ghiciţi ce a ales?

Din prima încercare, fără pic de ezitare, a ales cheia de la maşină. Deşi nu zdrăngănea. Apoi, a pus mâna pe stetoscop, dar s-a răzgândit. A luat hotărât, dintr-o singură lovitură, rujul şi pixul. S-a mai uitat puţin la carte, apoi, dar se pare că nu i s-a părut prea interesantă, aşa că s-a năpustit, pentru a treia oară şi ultima, asupra unei brăţări.

Concluzia alegerii: o cheie de maşină, un ruj, un pix şi o brăţară. Deci, dacă le legăm într-o ecuaţie logică, e clar! Fashion editor se face! Aşa că, Iulia, păzea! 🙂

Voi aveţi altă interpretare?

VECINII MEI ARE PARANGHELIE!

LIVE!
Afară sunt 40 de grade. Leşini!
Dar vecinii noştri “are paranghilie”! Nuntă mare!
Au făcut gratarul, au scos 6 boxe, vecinele s-au pus pe dans…. şi la noi în casă… se aude muzica… de parcă 2 boxe sunt în sufragerie. După ce am închis termopanu`, se mai aude puţin… doar o boxă. Eu nu pot să-mi imaginez cum suportă sunetul vecinii care stau fix lângă boxe.
Noi, cei din enclava vecină, am înroşit telefoanele autorităţilor şi… într-un târziu a apărut şi … maşina din imagini … Organele au discutat, au discutat şi vecinii… au dat muzica puţin mai încet… Priviţi la ce nivel a avut loc discuţia dintre vecini şi organe! Să fie oare vreun sictir la mijloc?
Ghici ce s-a întâmplat după ce a plecat poliţia?! Paranghelie maximă! Iar!
 
Alooo! Mai există vreun organ cu curaj în ţara asta? Vreunul care să le dea amenzi? Care, în cel mai rău caz, să cheme mascaţii?
 
PS: Vreau să precizez că nu am nimic cu minorităţile! La fel de nesimţiţi pot fi şi cei cu pielea foarte albă! Tot ce vreau este… linişte!

CE PORECLĂ SĂ-I DAU SOAŢEI?

Azi vreau să vă amuz puţin, că tot e vineri şi e bine să ne relaxăm. După o săptămână nebună, chiar merităm cu toţii.

Iată despre ce e vorba: vreau să-i dau o poreclă, un apelativ soţiei mele, pe care să-l folosesc aici, pe blog, atunci când mai scriu despre ea sau îi pomenesc numele. Practic să fie un înlocuitor al numelui.

Am văzut că prietenul meu Cabral face asta şi mi s-a părut foarte haios. El îi spune Andreei- “nefasta”.

Veniţi cu propuneri amuzante? Decente trebuie să fie, însă.

UN SPITAL DIN BUCUREŞTI. MI-E SCÂRBĂ DE TOŢI DIRECTORII LUI!

Aşa arată cel mai bun spital de ortopedie din Bucureşti- Spitalul Foişor, Ambulatoriu.

Mi-e scârbă, acesta este cuvântul potrivit prin care pot descrie sentimentele mele faţă de toţi cei care au fost directorii acestui spital, din ’90 încoace. Să nu-mi spună mie că sistemul sanitar este subfinanţat, că nu-s bani, că e sărăcie. Este imposibil ca de 22 de ani să nu fi primit fonduri pentru o găleată de var şi nişte vopsea. Că doar de atât e nevoie ca să dai o faţă decentă unor astfel de holuri. Şi, totuşi, după cum se vede clar în poze, totul arată ca într-o cocină: mizerie, podele sparte, mobilier vechi, var care stă să cadă de pe pereţi şi oameni la cozi. Că şi aici e o problemă, dar, deja, românul e obişnuit cu cozile, aşa că nu mai comentez.

Cum am ajuns acolo? De ceva vreme, mă doare spatele şi am vrut să-mi fac un RMN. Mi-am sunat un prieten medic, care m-a îndrumat cu căldură către acest spital, argumentând că are “cei mai buni specialişti în domeniu”. Cum de mai sunt profesionişti adevăraţi într-un astfel de spital, pentru mine, este un mister.

Ajuns acolo, pur şi simplu m-am îngrozit. Am plecat după cinci minute. Mi-a fost şi teamă să intru într-un cabinet. Doamne, fereşte, ce microbi mai erau şi acolo!

Eu voi merge la o clinică privată să-mi fac RMN-ul respectiv. Dar asta pentru că îmi permit. Ce fac, însă, nişte milioane de oameni care nu pot da nişte milioane bune pe analize? Vor trebui să suporte jegul de la Spitalul Foişor.

În numele acestor milioane de oameni, o mai spun o dată: mi-e scârbă de toţi directorii pe care i-a avut spitalul acesta din ’90 şi până azi. MI-E SCÂRBĂ!

UN AN ÎN CÂTEVA IMAGINI!

În urmă cu un an, Sophia Maria nu exista. Era doar în burtica mămicii ei. Între timp, a apărut alături de noi şi ne-a transformat viaţa. Cu mii de clipe fantastice, de o bucurie şi o dragoste imposibil de redat în cuvinte. Cei care sunt părinţi ştiu la ce mă refer.

S-a transformat dintr-un boţ de om într-o mică domnişoară. A făcut, ieri, un an.

Are, deja, personalitate, tabieturi, preferinţe. Ne strigă, ştie să facă diferenţa între lucruri, se joacă, aleargă, râde. Este fericită.

Pentru noi, părinţii ei, totul a trecut foarte repede. Foarte repede. Un an de zile, privind în urmă, mi se pare că a trecut la fel de repede ca o săptămână. Atunci când eşti fericit, timpul trece repede.

Iată cum a evoluat de la o lună la alta. Fiecare poză reprezintă perioade din scurta ei viaţă de până acum. Pur şi simplu, într-un singur an, s-a transformat radical. 

foto VIVA

LA MULŢI ANI, MINUNEA MEA!

Sophia Maria a împlinit astăzi primul ei anişor! I-am cumpărat un tortuleţ şi am sărbătorit-o în mica noastră familie. Am suflat cu toţii în lumânare şi ne-am bucurat enorm de nerăbdarea ei de a-şi înfige mânuţele în fructele de pe tort.

Radiez de fericire astăzi şi îi mulţumesc piticii mele că a fost un copil ideal, în primul ei an de viaţă, ascultător şi cuminte.

Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu că ne-a oferit un asemenea dar, în urmă cu un an, şi că ne-o ţine sănătoasă!

LA MARE CU BANI PUŢINI! CA ÎN STUDENŢIE!

La sfârşitul săptămânii trecute, am plecat pentru două zile la mare. Sâmbătă, după prânz, soaţa zice să ieşim la plajă.

Bun. Cum eram numai noi doi, am lăsat lucrurile de valoare în camera de hotel şi am luat cu noi doar două prosoape şi ceva mărunt, bani de plastic, pe care să-i pot uda dacă mă bag în apă. Concret, fix 30 de lei. Nu mi s-a părut că am nevoie de mai mult, pentru un cico pe plajă.

Ei bine, însă, consoarta a vrut să ne plimbăm mai întâi şi ne-am îndepărtat de hotel. La un moment dat, a vrut să se aşeze pe un şezlong. Imediat, băieţaşul tăietor de bonuri şi-a făcut apariţie.

“20 de lei vă costă şezlongul!”. “Păi stăm şi noi doar 10 minute! Nu se poate fără bani?”. “Păi nu!”. “Dar voi închiriaţi şezlongul pentru o zi întreagă cu 20 de lei, mie îmi trebuie 10 minute!”. “Nu se poate, eu tai bonul şi cu asta basta! Totuşi puteţi să-mi daţi mie 15 lei şi o rezolvăm!”. Ahaaa! Deci se poate! Păi, în România, nu se poate? Se poate orice, dar cu… şpagă! Paradoxal, mi-a adus şi un bon. De 20 de lei. Probabil adunat de la vreun fost client.

Aşa că am dat! Ce să fac?! Am vrut ca soaţa să aibă confort! 30- 15= 15 lei. Cu atât am mai rămas! Eu am refuzat şezlongul, cu gândul că stau doar în apă.

În fine, am stat aşa vreo 30 de minute că tot am plătit pentru toată ziua. Soaţa zice iar “Dai şi tu o apă?”. Na, i se făcuse sete.

Mă scotocesc prin buzunare. Deja, începusem să mă simt ca-n studenţie, când cântăream fiecare leuţ în excapadele de pe litoral. Zic hai că mă duc. La crâşma de pe plajă, apa- 5 lei. Hai că aş bea şi eu o bere. Cea mai ieftină- 6 lei. Per total 11 lei şi îi mai las 1 leu şi chelneriţei, aşa că a fost de treabă. Rezultatul 15- 12= 3 lei!

PAM, PAM!

În momentul acela, chiar s-a terminat bucuria. Ce să mai fac cu 3 lei? Absolut nimic. Porţia de hamsii e măcar 5 lei. Deci, fără mâncare, fără desert, fără nimic.

M-am aşezat lângă soaţă, ea pe şezlong şi eu pe nisip. Degeaba a venit băiatul tăietor de bonuri la mine să-mi “vândă” încă un şezlong pe sub mână şi pentru mine. Cu 3 lei, nici măcar 5 minute nu mă lăsa. Şi, oricum, n-am vrut să mai cedez şantajului lui.

Aşa că mi-am savurat berea stând cu fundul în nisip. Frumos! Chiar frumos! Mi-am adus aminte de studenţie, de “nebuniile” acelor vremuri şi de cât de lipsit de griji eram, chiar şi cu doar 30 de lei în buzunar.

Concluzia: a fost una dintre cele mai bune beri pe care le-am băut vreodată!

Voi ce aţi face cu 30 de lei la mare?