CEA MAI MARE MINCIUNĂ, AI SPUS-O CÂND?

Şi nu mă refer aici la minciunile acelea mici, nevinovate până la urmă. Pe astea le-am spus cu toţii, când eram copii.

Dar minciunile acelea groaznice, care ascund lucruri mizerabile pe care le-am făcut faţă de cel pe care-l mintem? Acelea cu înşelatul, acelea cu viciile, la astea mă refer. Pe care le facem din inconştienţă sau voit, dar după care regretăm mult timp.

Eu, uite, recunosc. Am avut, cândva, o relaţie, în care ajunsesem să mint tot timpul. Eram student, o înşelasem, mă prinsese. Eram copil, nu mă gândeam la lucruri serioase, trăiam viaţa cu tot ce înseamnă viaţa de student. M-a iertat şi lucrurile au început încet, încet să devină serioase. Dar nu a mai avut niciodată încredere în mine. Am ajuns să o iubesc. Şi, totuşi, pentru că ea devenise aproape „paranoia” din cauza lipsei de încredere, o minţeam tot timpul. Nu am mai înşelat-o, dar îi ascundeam lucruri. „Cu cine eşti în maşină, că aud voci?”. „Sunt singur, era radioul”. De fapt, lângă mine, era o colegă de serviciu de vreo 40 de ani, pe care o duceam în drum spre casă. Dar, pentru că ar fi urmat mii de explicaţii, minţeam. Ascundeam lucruri.

Şi, uite aşa, de la o minciună gravă, cea cu înşelatul, ajunsesem să mint tot timpul.

Relaţia s-a sfârşit evident, când ne-am dat seama amândoi că ea nu va mai avea niciodată încredere în mine. Am regretat atunci, am suferit. Dar mi-o făcusem cu mâna mea.

Voi aţi păţit astfel de lucruri? Aţi minţit? E mai bine să minţi ca să nu-l faci pe cel de lângă tine să sufere? Sau adevărul verde-n faţă e întotdeauna cea mai bună variantă?

LUPTA PENTRU SUPRAVIEŢUIRE ÎNCEPE DE MICI! :)

Priviţi-o pe Sophia! De mică, ştie foarte bine că trebuie să lupte pentru supravieţuire. Trebuie să lupte pentru fiecare bucată de mâncare.

Bătălia a început-o, evident, cu taică-su, că îi era la îndemână.

Dar să vă povestesc cum s-a ajuns aici.

De dimineaţă, zic eu să mânănc sănătos. Face „Iubire” o omletă cu legume, un shake tot din legume, toate super- sănătoase.

Şi dau să bag la ghiozdan! Când colo, vine omuleţul şi mă trage de pantaloni! Vrea şi ea de mâncare, că doar e plăcerea ei cea mai mare să stea la masă cu părinţii.

O iau în braţe, îi rup câteva bucăţele special pentru ea. Îi dau chiar şi o furculiţă specială pentru copii.

Vezi să nu! Cum să mănânce ea cu furculiţa pentru copii?! Că doar e ditamai domnişoara! Musai îi trebuie furculiţa lui tati! O primeşte, tati îşi ia alta!

Nici aşa nu merge! Mai avea o mână liberă, aşa că a luat şi a doua furculiţă pentru adulţi.

Şi uite aşa am ajuns la cele din imagine: Sophia cu două furculiţe pentru oameni mari, iar taică-su cu furculiţa pentru copii. Marfă, nu?

CE FACI ATUNCI CÂND NU MAI AI TIMP?

De câteva zile simt că o iau razna. Sunt atât de ocupat, încât nu mai am timp să respir.

Mă trezesc cu noaptea-n cap şi mă culc pe la 1, 2. Alerg în stânga şi-n dreapta, de nu mai ştiu de mine.

Nici inspiraţie pentru subiecte pe blog nu mai am şi îmi cer scuze pentru asta.

Mă simt ca un robot care trebuie să realizeze nişte mii de piese pe zi. Şi le ia din stânga, le pune în dreapta, le asamblează, le trimite mai departe. Şi uite aşa de o mie de ori pe zi, în fiecare zi.

În facultate, când eram „sărăcuţ” şi voiam să devin „mare”, îmi doream „să am de ce să mă trezesc dimineaţa”! Să am multe motive pentru care să mă dau jos din pat, să fiu activ, să am carieră, să am mult de muncă şi, implicit, şi bani.

Acum, m-am făcut mare şi tot ce îmi doresc este să respir. Să am timp să respir, să privesc în jur, să mă odihnesc. Ce paradoxală e şi viaţa asta!

Care ar fi soluţia, însă? Voi ce faceţi când nu mai aveţi timp?

UN FILM DE SEZON :)

Sâmbătă seara, am reuşit să vedem un film pe dvd. Spun „am reuşit” pentru că sunt luni bune de când n-am mai avut timp să stăm pe canapea şi să vedem un film, relaxaţi.

Am ales „Campania”, un film în trend în perioada asta :). Mi-a plăcut foarte tare, am râs copios, ne-am relaxat. A fost perfect pentru o seară de sâmbătă liniştită.

Cât despre film, acţiunea este previzibilă- doi candidaţi la postul de senator se confruntă într-o campanie. Gesturile lor devin extreme, dar plauzibile, iar electoratul este „aproape amorf”, o masă manipulată şi pregătită să „înghită” oricând „gogoşile” date de candidaţi.

Zack Galifianakis este fain, îl ştiţi de prin „Marea Mahmureală”, şi face încă o dată un rol ce stârneşte hohote de râs.

SĂ PUI SUFLET ÎN CEEA CE FACI!

Când ai făcut ultimul lucru la care ai pus cu adevărat suflet? Când te-ai bucurat, ultima oară, sincer de ceva făcut de tine?

De obicei, după o vârstă, devenim un fel de roboţei: casă, serviciu, casă. Intri într-o monotonie, într-o rutină care te acaparează cu totul.

Aseară, am avut ocazia să descopăr o persoană care face foarte multe lucruri din pasiune.

O cheamă Liliana şi este câştigătoarea concursului de pe blogul meu „De Halloween, te provoc să mori… de poftă”, realizat în colaborare cu restaurantul Aquarium.

Ei bine, tipa asta este extrem de pasionată de costume. Locuieşte în Italia şi merge în fiecare an la carnavalul de la Veneţia. Se pregăteşte cu multe luni înainte. Şi-a făcut propriul ei costum, o rochie cu nişte detalii extraordinare. A accesorizat-o cu o perucă şi a acordat foarte multă atenţie şi la detaliile de machiaj (trucajul din jurul gâtului, şi-a pus un „ochi de sticlă” şi multe altele mai greu de observat în fotografii). Una peste alta, a devenit o Maria Antoaneta senzaţională.

Şi, aseară, la cina pe care i-am oferit-o, a venit costumată aşa. Nu i-a fost jenă absolut deloc de taximetristul care se uita ciudat la ea sau de ceilalţi clienţi care erau în restaurant. Şi-a purtat foarte mândră costumul tot timpul. Mai mult, după cină, a mers în Bucureştiul Vechi să se plimbe. Să-i admire toată lumea costumul!  

Şi gândiţi-vă că toată ţinuta şi-a cărat-o din Italia. Tot. De la pene, la perucă, la rochie şi chiar şi arcurile de pe interior care îi umflă rochia.

A fost superbă şi i-am mărturisit sincer că o invidiez pentru imensa pasiune pe care o pune în hobby-ul ei.

Cum vi se pare Liliana?