Reguli de bun simţ pentru o ţinută reuşită

Să nu-mi spuneţi că nu vă pasă cu ce vă îmbrăcaţi! Şi mă adresez acum bărbaţilor. Să nu-mi spuneţi că nu vă doriţi să faceţi o impresie bună la evenimentele la care participaţi, chiar dacă vorbim de nunţi sau de ieşiri în cluburi! Să nu-mi spuneţi că nu credeţi că o ţinută potrivită influenţează un interviu sau o abordare a unei domnişoare! 

Încă de la început, eu vă spun că NU sunt specialist în modă. NU sunt nici stilist sau critic vestimentar. Sunt, însă, atent la imaginea mea, la hainele pe care le îmbrac şi, mai ales, la modul în care le asortez.

De-a lungul timpului, am “furat” de la specialişti câteva reguli simple, de bun simţ, pe care le aplic atunci când sunt invitat la vreun eveniment.

1. Trebuie să te îmbraci în funcţie de tematica evenimentului. Dacă e “cocktail” sau “black tie”, păi trebuie să pui un costum pe tine. Dacă evenimentul este organizat la operă, atunci clar ai nevoie şi de un papion. Nu adopta zicala “Cine mă place mă place aşa cum sunt!”. Nimeni nu vrea să te vadă în blugi şi bocanci, la Ateneu. Nici măcar consoarta! În plus, e o jignire faţă de organizatori.

2. Costumul sau sacoul trebuie să vină turnat pe tine. Caută să fie un sacou cambrat. Dacă ai slăbit, du-ţi sacoul la modificat. Nu lua ceva prea larg pe tine, că pari adunat de pe gârlă. Dacă ai niscaiva burtă, există sacouri croite astfel încât să-ţi ascundă acest defect. Nu întotdeauna super- brandurile au soluţii pentru tine. Decât un sacou scump, dar care stă prost pe tine, mai bine unul ieftin, făcut la croitorul din colţ, dar creat pentru tine! În plus, sacoul trebuie închis la un singur nasture, niciodată la mai mulţi. Dacă e cu doi nasturi, atunci la cel de sus. Dacă are trei, la cel din mijloc. Când eşti în picioare, neapărat sacoul trebuie închis. Îl poţi deschide doar când te aşezi. Singura excepţie este când porţi şi o veste pe dedesubt. Atunci sacoul poate rămâne deschis.

3. Mânecile cămăşii trebuie să iasă din sacou fix două degete, pe lăţime. Nici mai mult, nici mai puţin. Dacă nu e aşa, atunci ori cămaşa e prea scurt, ori sacoul prea lung.

4. Pantalonii trebuie să cadă perfect pe pantofi. Să nu facă acele “valuri” pe gleznă. De exemplu, în ţinuta de mai jos, eu am greşit. Evident că am fost criticat imediat, prin reviste. Cât despre model, eu prefer pantalonii drepţi, slim fit. Dar am 1,90 înălţime. Dacă eşti ceva mai mic, caută un model care să te avantajeze.

5. Foloseşte accesorii. O cravată inedită, un papion colorat, o batistă colorată în buzunarul de la piept, nişte butoni haioşi, toate astea sunt “artificii” care te scot din banalitate şi îţi conferă o notă personală. Dacă mai şi nimereşti combinaţiile, cei din jurul tău vor sesiza şi te vor complimenta pentru alegeri.

6. Fii îndrăzneţ! Atunci când tematica evenimentului îţi permite, trebuie să ai curaj să încerci altceva! De exemplu, o pereche de pantaloni de piele! Sau poţi să-ţi ridici reverele sacoului. Încearcă să fii altfel, cool! Dar nu exagerat! Alege culorile! Alege sacourile colorate, renunţă la clasicul negru sau gri! Nu-ţi pune, totuşi, toate culorile pe tine, nu te transforma într-o sorcovă masculină.

7. Nu trebuie să investeşti averi în haine. E suficient să ai două- trei sacouri, câteva cămăşi şi tot atâţia pantaloni- blugi. Apoi le combini între ele şi obţii o sumedenie de ţinute.

Dar ţine cont de sfaturile mele! Sunt lucruri uşor de respectat şi te feresc de gafe!

O mare cumpănă: la ce creşă- grădiniţă să o dăm?

Ieri era aşa:

Astăzi este aşa:

Timpul a trecut extraordinar de repede. Un an şi şapte luni, în câteva secunde, parcă.

Aseară, ne-am dat seama că suntem în faţa unei decizii extrem de importante în privinţa ei: la ce creşă sau grădiniţă să o dăm.

Ştiu, este încă devreme. De abia din toamnă, ar merge la un astfel de “serviciu”. Şi, totuşi, ieri, adică în urmă cu un an şi şapte luni, nici nu concepeam să ne gândim la asta. Nu aveam de ce şi ni se părea că avem timp muuuult, foarte mult.

Dar iată că am ajuns în acest punct.

Stabilirea grădiniţei la care îţi duci copilul este o decizie foarte, foarte importantă. E una dintre primele cărămizi pe care le pui la construcţia educaţiei lui. Şi trebuie să pui fundaţii solide.

Aşadar ce grădiniţă să fie: una de stat sau una privată? Şi, dacă e privată, în ce sistem de educare? (voi discuta despre opţiunile de la acest capitol în alt articol) Ce activităţi să facă acolo? Ce sporturi să-i alegem? Ce limbi străine?

Noi îi hotărâm viitorul şi asta e o decizie foarte grea. Dacă, peste ani, se va dovedi că am ales greşit, dacă Sophia ne va reproşa că am educat-o în alt sens decât cel pe care şi l-ar fi dorit ea? Sunt întrebări importante, pe care cei care sunt părinţi ştiu că şi le-au pus şi ei. Aşa că aş avea multă nevoie de sfaturile voastre, ale celor care aţi trecut prin aşa ceva. Sfaturi aplicate, cu lucruri de genul “Lasă, copiii cresc oricum!”.

Una peste alta, noi, părinţii, am avut insomnii din cauza acestui subiect, noaptea trecută. Pe la ora 2.00, încă mai dezbăteam.

Am ajuns la o singură concluzie: să analizăm bine toate opţiunile şi să nu ne grăbim cu deciziile.

Momentan, vrem să găsim o creşă, trei- patru ore pe zi, în care Sophia să înveţe să stea în comunitate. În care să înveţe să se joace cu alţi copii, să împartă jucăriile cu ei, să fie ascultătoare, cuminte, să mănânce la măsuţă, liniştită, să înveţe să deseneze, să grupeze forme geometrice, culori şi materiale. Părinţii ştiu la ce mă refer, există o gamă largă de jocuri “tematice”.

Simţim nevoia să o ducem la o creşă, pentru că, acasă, Sophia învaţă prea puţine. Noi, părinţii, ne străduim să-i deschidem orizontul, dar educatorii specializaţi s-ar pricepe mult mai bine.

Acum, marea întrebare este: la ce creşă să o dăm? Ia să vă aud!

Despre sală şi diete cu… Menshealth. 1.

sursa foto: Menshealth.ro

Trasul de fiare! O corvoadă pentru mine, la fel ca şi dietele. Din păcate, de la o anumită vârstă, trebuie să fii atent. Chiar dacă vorbim despre bărbaţi. Mersul la sală şi grija în privinţa alimentaţiei trebuie să intre în stilul tău de viaţă.

Nimănui nu-i place să vadă o burtă păroasă şi transpirată care, într-o zi călduroasă de vară, coboară din tramvai şi, după zece minute, apare şi apropritarul ei. Nici măcar posesorului nu-i place asta.

Ca să nu ajungi, însă, în această situaţie, trebuie să începi, măcar după vârsta de 30 de ani, să ai mai multă grijă de tine.

Nu îmi permit să mă declar specialist în domeniu. Nici în nutriţie şi nici măcar în antrenamentele de la sală.

Vă spun doar cum fac eu pentru mine.

Merg de trei ori pe săptămână la sală şi mă abţin de la anumite mâncăruri. “Mă abţin” în sensul că le consum o dată pe săptămână. N-aş putea renunţa definitiv la un mare castron cu floricele făcute de mânuţele mele. Aşa că, în week-end, îmi permit o astfel de extravaganţă.

În rest, mănânc pâine doar când trebuie să pun ceva pe ea, la icre sau vinete, de exemplu. Încerc să am carne pregătită la grătar şi nu sufocată în ulei. Nu consum, aproape deloc, băuturi carbogazoase. Mai uit de regula asta la câte un meci bun şi mă servesc cu o bere, două. Cum nu sunt multe meciuri bune şi aici fac abuz destul de rar.

Şi, recunosc, atunci când sar de greutatea mea optimă (am 1,90 înălţime şi în jur de 80 de kg) şi apare o burtică, trec pe legume câteva zile. Adică vreo 3-4 zile, mănânc aproape exclusiv doar legume crude şi burtica dispare. Bine, mi-ar plăcea să mai iau în greutate, dar cu masă musculară, nu cu grăsime. Dar asta este o altă poveste, legată de activitatea de la sala de… forţă şi nu de mese.

Despre partea asta, am avut onoarea să le vorbesc celor de la Menshealth. Importantă revistă, sincer, una dintre cele mai şmechere de pe piaţa mondială (ţin să le mulţumesc pe această cale pentru propunere). Am făcut şi o mică şedinţă foto împreună.

Articolul este impartit in doua: aici. si aici.

Repet: nu vă dau sfaturi profesioniste. Vă povestesc doar cum fac eu, pentru mine. Dacă, totuşi, vă va ajuta acest articol, eu voi fi foarte bucuros.

Aştept comentariile voastre. M-ar ajuta şi pe mine câteva sfaturi din partea voastră. De exemplu: ce ar trebui să faci să creşti în masă musculară frumos şi sănătos? Nu să devii un umflat pătrăţos şi plin de steroizi.

Accesorii perfecte: bărbaţi la premiile Gopo

Vremea de afară nu mă inspiră la discuţii “grele” şi cred că nişte fotografii cu “eleganţă la superlativ” vă vor delecta mai mult decât filozofia lui Kant.

Aşadar, aseară au fost premiile Gopo. Nu discut despre premianţi, îi las pe specialişti.

Eu vă prezint doar accesoriile perfecte de la gală. Şi nu mă refer la bijuterii, ci la noi, bărbaţii. Am fost eleganţi (nimeni nu a băgat asta în seamă), am zâmbit frumos şi ne-am oferit braţul ca nişte domni adevăraţi. Un rol asumat, că aşa suntem noi generoşi. Importante au fost doamnele- colege sau partenere de viaţă. Ele trebuia să arate bine, să le iasă ţinutele în evidenţă, să fie apoi comentate de criticii de modă.

Noi, doar accesorii. Dar e bine şi aşa, mai ales că doamnele ne-au preferat, de exemplu, unor coliere scumpe! 🙂

Înainte să vă las să savuraţi fotografiile, îndrăznesc, totuşi, o întrebare: care “accesoriu” vi s-a părut cel mai fain?

Politica nu e cool pentru tineri! Dar să fie vina lor?

Zilele trecute, discutam cu un tânăr student. La televizor, pe televiziunile de ştiri, vânzoleală mare. Era congresul PDL.

Eu, după ce am lucrat vreo şapte ani ca reporter pe politic, mă uit destul de des la astfel de televiziuni. Evident, mi-a rămas defectul profesional. Sunt la curent, în continuare, cu toate evenimentele de acest gen sau cu cele din plan economic.

Mie, unul, mi se pare şi normal să fie aşa. Trebuie să fii la curent cu deciziile pe care le iau conducătorii ţării, sunt decizii care, mai devreme sau mai târziu, te afectează şi pe tine în bine sau în rău. Să mergi la vot, să-ţi spui părerea, să fii militant pentru anumite cauze.

Părerea studentului respectiv era următoarea: “Cine sunt aştia? De ce se vorbeşte la tv despre ei?”.

Am rămas absolut perplex: “Adică nu te interesează?” El: “Deloc!”. “Deci nu ştii cine sunt ăştia? Nu ştii cine este Elena Udrea, cine este Vasile Blaga?”. El: “NU!”.

“Cum? Serios vorbeşti?”. EL: “Da!”. Bun. Tinerelul avea o minimă scuză: fusese plecat ani buni din ţară, împreună cu familia, şi se întorsese să facă facultatea în România. Totuşi, este în Bucureşti de mai bine de şase luni. Timp în care nu i-a păsat o secundă de lumea politică, de Guvern, de Parlament, de nimic politic. Şi la întrebarea “Cine este Preşedintele României?” a răspuns evaziv: “Când am plecat eu din ţară, parcă era Băsescu. Tot el e?”. Despre premier sau lideri ai partidelor, nu l-am mai întrebat. N-avea rost.

“Şi toţi prietenii tăi ştiu atât de multe despre politică?”. Răspunsul lui a fost halucinant: “DA! Nu suntem interesaţi de acest subiect!”.

Oau! Ce poţi să mai spui după o astfel de propoziţie?! Absolut nimic!

Şi stau să mă întreb a cui este vina?

– A tinerilor “ignoranţi”, cu scopuri şi preocupări “ciudate”?

– Sau a politicienilor care nu reuşesc să atragă tinerii de partea lor? Deşi, evident, se bat cu pumnii în piept că fac programe pentru tineri şi că vor să-i implice activ în politicile lor? 

Gândiţi-vă că discuţia de mai sus e purtată cu un tânăr de 20 de ani, student în Bucureşti. La ţară sau în provincie, cred că dezinteresul faţă de politică este de 100 de ori mai mare.

Executare, executare, dar să ştim şi noi!

Mă trezesc în cutia poştală cu o scrisorică de la Administraţia Financiară.  Măi, să fie! Ce treabă ar putea avea domnii cu mine? Că doar ştiam că am impozitele plătite.

Când colo “răvaşul” mă anunţa că s-a început executarea silită asupra mea pentru neplata unei amenzi. Atât. Dar ce amendă? Ce sumă? Ce executare? Cum, neicuşorule? Că mie nu mi-a spus nimeni vreo vorbuliţă!

Am reacţionat prompt, a doua zi, mi-am anulat toate treburile şi m-am pus pe lămurit problema că nimănui nu i-ar plăcea să se trezească cu conturile blocate. Eventual să afli asta şi după ce ai umplut un coş de cumpărături şi vrei să plăteşti cu cardul blocat! 

Şi, uite aşa începu povestea, că de-aicea mult mai este!

Drum la Administraţia Financiară, ghişeul 1! Evident, răspunsul: “Nu aici, la sediul celălalt!”.

Sediul al doilea: “Aici, dar la etaj!”

La etaj: “Am început executarea, aveţi o datorie de 200 ron de vreo doi ani! Dar nu pot să vă spun ce contravenţie aţi comis! Mergeţi la inspector!”

La inspector, într-un final: “Păi ne-a anunţat Administraţia Autostrăzilor că nu aveţi plătită o amendă pentru lipsa rovignetei!”.

Ahaaaaa! Se lămuri şi acuzatul după vreo câteva ore bune de bătut drumurile! Nu mă mai plâng de cozi, că sunt obişnuiţă. Adică, prin 2010- 2011, am circulat cu maşina pe un drum naţional, fără rovignetă! Am priceput! Deci merit amenda! Dacă zice statul, asta e, sunt bun de plată!

Dar de ce nu am fost anunţat? De ce nu mi-a trimis nimeni o minimă înştiinţare în cutia poştală? De ce a trebuit să fiu anunţat după mai bine de doi ani şi doar cu somaţie de executare silită? De ce?

Puteţi să-mi răspundeţi voi? Aţi păţit şi voi aşa ceva?

Ne iubim soacrele, dar până unde?

Soacra…. eeeh. Nu mă apuc acum să nasc polemici despre cât de mult ne iubim sau ne urâm soacrele. Eu sunt un caz fericit, am o soacră absolut ok. Găteşte bine, nu mă deranjează. E marfă. Dar există o limită şi a acestei “iubiri”.

Caz concret, discuţie între prieteni:

1. El, căsătorit, posesor al unui copil.

2. Ea, o puştoaică puţin trecută de 20, single.

3. Eu, tot căsătorit, cu copil.

El: “În week-end, cred că mă duc la teatru, vine soacră-mea!”.

Eu: “Adică fugi de acasă! Aveţi şi voi un respiro!”

Ea: “Eu cred că, de fapt, îşi scoate soacra la teatru!”.

Ce credeţi că a zis el? Cum a continuat povestea?

Fie vorba între noi, eu n-aş merge cu soacra la teatru, dar ce credeţi că a zis el?

Muzică pentru suflet

Închideţi ochii şi daţi play acestei melodii. Nu e jungle, disco, house, R&B, nu e nimic din ceva ce auziţi zilnic la radio. Sunt doar un om şi vioara lui excepţională, singuri pe scenă, într-un duo fabulos doar pentru suflet!

Aseară, am avut ocazia să ascult pentru prima oară un concert Alexandru Tomescu.

Îmi place muzica clasică, dar nu în cantităţi industriale şi doar anumite lucrări. Am puţine concerte clasice la care am mers, scuzată-mi fie “ignoranţa”. 

Pentru o oră, însă, aseară, Alexandru Tomescu m-a vrăjit. Am ascultat nemişcat, am închis ochii şi am visat pe acordurile celebrei sale viori Stradivarius Elder- Voicu. (Cine a dat din întâmplare peste acest articol şi nu ştie ce înseamnă Stradivarius în istoria muzicii, este rugat să închidă acest site. Nu este scopul meu în viaţă să-l culturalizez.)

Acompaniat de Andrei Licareţ la pian, un alt fabulos muzician, Alexandru Tomescu a făcut spectacol. Pentru el, probabil o banalitate, încă o seară absolut normală, un concert. Pentru mine, o seară unică, specială.

M-au uimit acordurile, sunetele perfecte. Dar m-a uimit şi dedicaţia acestui copil Stradivarius. Are aproape 37 de ani, dar îi spun “copil” pentru că asta am simţit în muzica lui. O joacă teribilă, o bucurie inocentă şi extraordinară atunci când atingea corzile fabuloasei sale “jucării”. M-au uimit şi semnele pe care Alexandru le are la baza maxilarului stâng. Sunt vizibile şi, probabil, dureroase. Şi le-a creat prin exerciţiu, prin mii şi mii de ore de ţinut vioara sprijinită între umăr, gât şi maxilar. Lui nu-i pasă, însă, de ele. Sunt acolo dovadă a profesionalismului şi a dedicaţiei sale pentru muzică. Sunt cicatricele lui, ca şi cele ale eroilor de război.

Bravo, Alexandru, bravo! Mă înclin şi îţi prezint şi eu umilul meu omagiu!

De ce “mă-ta” e jignitor?

Nu vreau să vă ţin lecţii de gramatică. Sper că, odată ce Krem a făcut piesa cu acest nume, toată lumea s-a lămurit cum se scrie corect “mă-ta”.

Dar, dilema mea e următoarea: de ce aceste două cuvinte sunt considerate jignitoare? Nu sunt ele simple prescurtări de la “mama ta”? Nu sunt rostite doar pentru că, uneori, ne grăbim, chiar şi în vorbire?

Cel puţin eu doar în acest sens le folosesc. La fel ca şi “tac-tu” sau “frati-tu”. Mai adăugaţi voi alte prescurtări folosite la viteză.

Zilele trecute, am creat şi ceva haos cu expresia asta. Eram foarte grăbit şi Sophia dorea să o ajut cu o jucărie. Şi i-am zis, precizez, cu zâmbetul pe buze: “Du-te la mă-ta să te ajute ea, că stă degeaba!”.

Şi fetiţa asta a şi făcut. Tot zâmbind, s-a înfiinţat la maică-sa. A luat-o de mână şi i-a spus “mă-ta”!!!! 

În acel moment, ne-am blocat amândoi, părinţii. Cum? A prins cuvântul imediat? Pentru o secundă, ne-am bucurat de inteligenţa piticii, dar, apoi, ne-am dat seama că a venit momentul să fim foarte atenţi şi în limbaj. Nu de alta, dar “bureţelul” Sophia captează tot şi cine ştie pe unde aruncă vreun cuvânt “interzis”, când ţi-e lumea mai dragă.

Revin, însă, la dilema mea. E jignitor acest cuvânt? E o problemă că îl spune, cu zâmbetul pe buze, un copiluţ? Copiii voştri ce “perle” de acest gen au scos pe gură?

PS: N-am nevoie de părerile unora care, în urma acestui articol, vor spune că sunt un tată denaturat. Sper să nu fie cineva care să creadă asta. Şi, totuşi, dacă sinceritatea mea le va crea o astfel de impresie, îi rog să şi-o ţină doar pentru ei.

Cum să organizezi un eveniment de succes

Foarte mulţi se declară “oameni cu inimă”, gata să sară în ajutorul celor aflaţi în nevoie. Când îi pui, însă, în faţa lucrurilor concrete, se blochează. Fac un pas înapoi şi recunosc că sunt depăşiţi de situaţie.

De exemplu, o gală caritabilă este foarte greu de organizat. Sunt multe lucruri de pus la punct, în culise. Să găseşti sponsori, să găseşti invitaţi, să aşezi lumini, să pregăteşti muzica ambientală, să vinzi bilete şi, mai ales să ai DISTRACŢIE.

Chiar dacă vorbim despre un eveniment sobru, trebuie să existe şi distracţie pentru că altfel nu-i poţi ţine pe invitaţi în sală mai mult de 30 de minute. Trebuie să ai cântăreţi capabili să ridice sala în picioare, trebuie să ai chiar şi prezentatori pregătiţi oricând să ia frâiele show-ului în mână, atunci când, în culise, lucrurile o iau razna. Nimic nu trebuie să arate pe scenă, tensiunea şi defecţiunile din culise.

Aseară, am avut onoarea să fiu gazda unui astfel de eveniment, un eveniment perfect. A fost o gală caritabilă, pentru ajutorarea bolnavilor de talasemie şi a celor bolnavi de hemofilie. Poveştile lor sunt triste, dar, aseară, am reuşit să le aducem, chiar şi pentru trei ore, cât a durat evenimentul, zâmbetul pe buze.

A fost spectacol. Am avut o tematică inspirată din “Vrăjitorul din Oz”, un decor în culorile roşu şi albastru. Au cântat Temişan, Ducu Bertzi, Ozana Barabancea. Willmark a ridicat şi el sala în picioare cu dansurile lui latine. Am avut chiar şi o prezentare de modă, cu manechine doamne din sală. Pe scurt, show foarte antrenant pentru invitaţi.

În doar trei ore, am strâns peste 30.000 de lei. Foarte mult, cred eu. Bravo, organizatorilor! Mi-ar plăcea să văd mult mai multe evenimente de acest gen!