Vă mulțumesc, domnule Ovidiu Buta!

photo

Am reușit! Am reușit o mega-performanță: să fiu egal maestrului Alexandru Arșinel! Nu credeam că voi reuși în această viață, dar iată că se întâmplă!

Și, pentru asta, vreau să vă mulțumesc, domnule Ovidiu Buta! Da… ne-ați băgat pe amândoi și pe încă vreo câțiva în inegalabila dumneavoastră rubrică! Nu e o problemă, ci… din contră! Chiar mă bucură comentariile dumneavoastră.

Mai ales că, citez: „Nu prea ai cum să dai greș cu această ținută în care combini negru cu cămașă bleu foarte deschis” și, totuși, eu am nimerit alături de maestrul Arșinel la categoria „Prost îmbrăcați”!  Pe de altă parte, cu umilință vă spun că „bleu foarte deschis” e pleonasm în fraza de mai sus.

Apoi, povestea cu inelele nu aveați cum să o știți. Fiecare reprezintă niște situații speciale în viața mea și nu voi renunța la ele, indiferent de ținuta purtată.

În rest, nu știu despre mine, dar cred că, și în pielea goală dacă venea, maestrul Alexandru Arșinel ar fi trebuit pus pe piedestal și nu la un loc cu gloata, cu muritorii! Pentru că, din punctul meu de vedere, după o asemenea carieră, Alexandru Arșinel este „bine îmbrăcat” și în curul gol!

Bianca vs. Eminescu. Să fie porno!

bianca_dragusanu_poze_vechi_31307700

Bianca Drăgușanu este cea mai mediatizată starletă din România. Că vrem noi, că vreți voi, telespectatorii. Cert este că face audiență. Iar emisiunile de profil bat în rating orice emisiune culturală!

Iar ea știe să fie și un foarte bun P.R. Gândește ca la șah, cu multe mutări înainte. Are grijă să fie mereu în atenție, alimentează zvonurile despre ea. Nu e cultă, dar nici n-o interesează. Cu siguranță, însă, nu poate fi suspectată de prostie. A făcut de toate: de la regii sexuale prin pădurea Băneasa, până la escapade „ultra-secrete” la Paris, de care știa toată lumea!

Totuși, concurența în rândul starletelor e serioasă. Bianca e campioană detașată, dar plutonul doi vine tare din urmă și e dispus la și mai multe „sacrificii”. Au ajuns duduile astea să caute senzaționalul în orice. Au în ele o dorință imensă de a șoca. Își scot silicoanele peste tot, își etalează lenjeria intimă sau chiar lipsă, în orice moment.

Acum, văd că au început să-și povesteasă deschis istoriile de amor. Cu detalii, cu ore, cu minute, cu scene, cu centimetri. Chiar recunosc că le place „porno!”. Mult și porno! Mâine, poimâine, mă aștept să ne spună la fel de franc și cât iau pe oră! Ca să fie adevărul gol-goluț până la capăt!

Și noi ăștilalți ce să facem? Că noi n-avem tarife, că noi facem dragoste cu soțiile/ soții fără să povestim nimănui ce și cum, că noi ne ținem chiloții pe noi în public!

Nouă ce ne rămâne de făcut? Păi…să ne amintim de Eminescu, că e ziua lui azi!

„Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

…..

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.”   („Epigonii”- Mihai Eminescu)

Mult și cu de toate: „Lupul de pe Wall Street”

the-wolf-of-wall-street-894714l

„Lupul de pe Wall Street” e exact ca mâncarea din America: mult, mult de tot, porții uriașe, cu de toate. Multe femei goale, mult sex, multe droguri, multă promiscuitate, multă acțiune.

Pană și prea mult Leo DiCaprio dezbrăcat (era opinia consoartei)! Știu femeile vor da năvală în cinema pentru asta.

De altfel, toată lumea dă năvală să vadă filmul ăsta. E un haos în cinematografe. Tot week-end-ul a fost „sold out” la mai toate cinematografele. Toate locurile erau rezervate sau cumpărate deja.

Aseară, am zis să mergem până la un mall să ne cumpărăm bilete pentru seara asta, că pentru duminică nu mai era nimic. Totuși, am avut noroc. Au picat câteva rezervări și ne-am găsit locuri.

Expectanță imensă: un trailer genial, publicitate la film cu duiumul, nebunie mare.

Concluzia: trei ore de film senzațional, cam prea lung totuși; un Scorsese genial, un DiCaprio fenomenal- ceva obișnuit, de altfel. Și cum spuneam, multă acțiune, multe droguri, mult sex. Filmul e interzis, de altfel, minorilor.

Am plecat, totuși, cu o impresie ciudată. N-am plecat cu fața de „N-am mai văzut vreodată așa ceva! OAU!”. Am fost mai degrabă copleșit de avalanșa de scene promiscue, de avalanșa de bani și de droguri. Erau peste tot, în fiecare secvență filmată.

Aaaa, și chiar dacă a încălcat legea la greu, la final, personajul principal… ghici ce?… scapă bazma curată și continuă o viață superbă. Pe modelul „oamenii cinstiți e proști”!.

Mai remarc și eu ceva, de altfel, ca întreaga suflare feminină din sală: domnișoara Margot Robbie (am căutat-o pe google, că nu-i știam numele), în film- a doua soție a personajului principal, este una dintre cele mai frumoase actrițe pe care le-am văzut vreodată.

margot-robbie-524201l

În poză cu haine, în film, așa cum a născut-o mămica ei.

Mai jos aveți un trailer. Pe scurt, un film care trebuie bifat la „văzute”. Eu chiar l-aș revedea!

Ia-ți mașina pe care ți-o permiți! Că de cocalari e plină lumea!

1022236015_e

Nu îmi place să-mi etalez achizițiile, obiectele personale, „bogățiile”. Nu știți unde stau, în câți metri pătrați, ce ceas port la mână, ce firme au hainele mele, ce mașină conduc. Să te lauzi cu astfel de lucruri mi se pare să le dai o palmă peste față celor care își permit mai puțin decât tine, așa că vorbesc foarte rar despre asta.

În privința mașinii, după multe insistențe, am acceptat, însă, un interviu într-o rubrică auto a revistei VIP. Un interviu tehnic, nișat, fără detalii despre prețuri, costuri și bani. Întregul articol îl găsiți aici:

http://www.revistavip.net/RevistaVIP/DAN_CRUCERU_-_Povestiri_auto_adevarate!/15/#q

Nu am să reiau chestiunile discutate, nu am să pun accent pe marca mașinii, ci vreau să dezbat cu voi un subiect adiacent.

Vreau să vorbesc despre fudulia românească și despre cât de nepotrivit își aleg românii mașinile.

Aproape nimeni nu ține cont de utilitatea mașinii. Foarte mulți își cumpără jeepuri. Cu cât mai mare, cu atât mai bine! Ăsta e sloganul multora! Să se vadă de departe, să nu îndrăznească nimeni să se bage în fața ta, să poți să te urci pe cel care nu te lasă să te bagi pe bandă! Nu contează că tancul consumă 30, 40 de litri la 100 de km și că mergi doar în oraș cu el, că nu ai unde să-l parchezi și că plătești impozite de te ustură peste tot. Probabil ni se trage de la cei 50 de ani de comunism, în care totul era mic în jurul nostru: apartamente înghesuite, porții mici la masă, mâncare în rație pe cartelă. Acum, e democrație și totul trebuie să fie mareeee! Inclusiv mașina!

Apoi mai sunt „excentricii”, „rebelii”. Băieții ăia care adoră tunningul. Sunt unii profi în domeniu, dar cei mai mulți sunt niște cocalari care-și cumpără Logan cu 1000 de euro și mai bagă 5000 în tunning. Să urle mașina, să-i facă la liniuțe pe cei cu jeepuri sau mașini scumpe! Și, la astfel de mașini, e musai să-și pună șiragul de cruci pe mijlocul parbrizului! Să vadă lumea că ei sunt credincioși, cu frica lui Dumnezeu! Dar n-au pic de rușine de cei din jurul lor, că-i deranjează cu manelele date la maximum din cele 20 de boxe băgate în toată mașina! Nu contează că stau înghesuiți în scaun și că toate accesoriile mașinii sunt din plastic, la fel ca la orice Logan. Dacă are boxe, geamuri fumurii și tobe modificate, e viață!

În plus, este și concurența între prieteni și vecini. Dacă vecinul Fănică și-a luat Logan, tu trebuie să-ți iei măcar o Skodă. Dacă vecinul de la trei își ia BMW, tu trebuie să-ți vinzi apartamentul, să te muți în chirie, dar să-ți cumperi Porsche.

Mulți dintre oamenii ăștia nu-și permit, însă, o întreținere adecvată a mașinii, dar își cumpără cea mai cea. Nu-și permit să facă reviziile în service-urile de brand, nu-și permit să schimbe consumabilele la timp, și, uneori, nu-și permit nici măcar o poliță casco. Așa că, de multe ori, vezi mașini de lux ajunse în condiții deplorabile sau lovite pe toate părțile și trase pe dreapta cu un strat gros de praf, dovadă a staționării îndelungate.

Dar ce să-i faci! Românul e fudul și, neapărat, trebuie să fie mai fudul ca cel de lângă el! Nu contează că moare de foame ca să aibă bani de benzină!

Iar, dacă nu-și permite deloc să intre în joc, înjură. Muult! Îl face cu ou și cu oțet pe vecinul care și-a luat mașină! „Ăla a furat! Știu eu, sigur a furat! Că e în firma aia și fură! Sigur! N-avea cum altfel să-și cumpere așa ceva! Hoțul!”. Nici prin cap nu-i trece individului că poate proprietarul noii mașini chiar și-o permite din muncă cinstită. Că a învățat zeci de ani, că a citit cărți să umple o bibliotecă universitară, că a muncit pe brânci 24 de ore, șapte zile din șapte, ani în șir. Că a avut mai mult noroc, dar și mult mai multă ambiție! Nu putem concepe asta, că, la noi, e musai să moară și capra vecinului!

Eu mai spun doar atât: îmi ridic pălăria în fața unui șofer cu o mașină ieftină, dar bine întreținută! Îl apreciez enorm pentru că și-a cumpărat mașina pe care și-o permite, mașina potrivită pentru el și pentru nevoile lui. Bravo unor astfel de oameni!

„Părinții sunt săraci sau nesimțiți!” Hai sictir!

untitled

Sunt părinte. M-a ajutat Dumnezeu să nu fiu sărac și încerc, în fiecare zi, să nu fiu nesimțit!

Dar acum chiar vreau să fiu nesimțit! Asta pentru că vorbele unei „doamne” m-au scos din sărite. De obicei, zic „sărut mâna” în fața unei doamne. Mai ales în fața unei învățătoare/ profesoare care și-a dedicat toată viața, pe un salariu mizer, modelării unor ființe aflate la început de drum.

Am educatoare pe care le-am iubit. Am învățătoare pe care le-am adorat. Am profesoare pentru care voi avea un respect etern. Am cunoscut de-a lungul școlii cadre didactice minunate.

Dar există și uscături în acest sistem. Una dintre cele mai nocive se numește Dana Blându! E învățătoare la școala de stat numărul 10 din București și deține mai multe afterschool-uri. Adică e și patroană!

Și ce face doamna asta! Păi cere bani la stat, că doar știe cum e povestea la privat, că acolo-s bani! Duduia cere mulți bani de la părinții elevilor. Bani pentru cadouri de sărbători. Pentru directorul cutare, pentru profesorii cutare, pentru bibliotecară, pentru secretară, pentru femeile de serviciu, până și pentru paznicii instituției. Că trebuie! Că așa vrea ea! Că așa concepe ea că funcționează corect sistemul de învățământ de stat! Că nu-și imaginează ca un singur angajat să mai lucreze doar pentru salariu și nu pentru „atenții”.

În plus, le cere părinților cu copiii de la școala de stat să-și trimită odraslele și la afterschool-urile dumneaei. Alți bani, altă distracție! La acest capitol, cred că doamna ar putea intra ușor la încadrarea „trafic de influență”.

Și dacă amărâții ăia de părinți nu-i acceptă solicitările, cucoana trece la amenințări. Îi ceartă, îi face cu ou și cu oțet, țipă la ei. Iată-i și cuvintele:

„O cafea din aia şi o ciocolată daţi? Nu, eu nu ştiu dacă sunteţi săraci sau
sunteţi nesimţiţi, pe bune. Ca şi clasă. Zi, măi, cum o să te poţi duce, măi, la
bibliotecară şi la secretară cu o cafea şi o ciocolată? Doamne…”

Așadar părinții sunt săraci sau nesimițiți!

Simt că iau foc! Păi cum să îndrăznească cineva, care e, până la urmă, plătit și din banii mei, să mă facă într-un asemenea hal!

Cred că îi scăpam pe loc o pereche de palme! Chiar dacă e femeie! O pereche de palme sănătoasă, izvorâtă din adâncurile sufletului meu de părinte sărac și nesimțit! Ca să aibă motive.

Pe blog, pot să spun doar atât: HAI SICTIR!

Părinții ăia au fost, însă, mai deștepți decât mine! Nu au apelat la violență, nu au răspuns cu propriile jigniri verbale. Au înregistrat-o pe duduie și acum, pam, pam! Mult mai frumos!

Vin să vă întreb, însă, pe voi? V-ați confruntat cu astfel de situații? Cum ați reacționat? Ce i-ați spune/ face acestei învățătoare?

Să-l fi citit Bianca pe Caragiale?

Bianca îmi aduce aminte de Zoe! Zoe a lui conu’ Zaharia Trahanache, care, insa, il iubeste pătimaș pe prefectul Tipătescu!

Pare din același aluat. Cochetă, atentă la tot ce mișcă, femeie puternică, hotărâtă, care joacă bărbații pe degete și care obține întotdeauna ceea ce își dorește.

Iar pentru asta face orice. Plânge, suferă, disperă. Unii ar spune că e teatru, mult teatru. Sau poate că l-a citit cândva pe Caragiale și i-am plăcut inspirațional personajul Zoe.

Iată câteva replici ale celebrei Zoe:

„Știu! Sunt nenorocită, Fănică. Știu… am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos… Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede… Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică…” (sursă: I.L. Caragiale- „O scrisoare pierdută”)

și încă una:

„Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, așa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă… scapă-mă de rușine!”

Mi se pare mie sau Bianca exact asta a spus și ea în ultimele două zile, de când a anunțat soțul că divorțează?

De exemplu:

„Trec printr-o situatie in care sufar teribil, cumplit. E o situatie critica pentru mine. Eu sunt un om dintr-o bucata care isi asuma. Imi asum tot ce am facut. Toti oamenii gresesc, vreau sa fiu lasata in pace. Sunt un om ingenuncheat. Nu ma loviti cu picioarele. Am dreptul sa gresesc. …. Iubesc un om pe care sunt pe punctul de a-l pierde. SUNT UN OM CARE sufera. … Sunt un om dependent de dragoste. Eu nu merit un astfel de om. El e prea bun pentru mine.”- sursă Bianca Drăgușanu/ Slav

Dar poate mă înșel eu. Poate sunt doar „individios”. Poate Bia seamană doar cu ea însăși. Că e unică!

Sau poate că voi sunteți mai inspirați ca mine! Găsiți un personaj cu care Bia să semene mai mult?

Despre prietenii ce țin o viață

MV5BMTQ2ODg2MTIyNF5BMl5BanBnXkFtZTgwMzU2NjgwMDE@__V1_SX640_SY720_

Mă gândeam câți prieteni mai am eu din copilărie, cu câți mai țin legătura, pe care îi sun de ziua lor sau pe care îi mai scot la o cafea.

Pe vremuri, aveam o gașcă mare. Mergeam peste tot, eram de nedespărțit și ne promiteam că așa va fi toată viață, că gașca noastră va ține pentru totdeauna.

Acum, când număr, mi-e teamă că nu pot să adun nici măcar doi, trei oameni. Ne-am uitat unii pe alții, ne-am îndepărtat, ne-am lăsat cuprinși de grijile cotidiene.

Ei bine, aseară am văzut un film cu această temă. Am râs pe rupte, dar m-a și pus pe gânduri. E vorba despre „Last Vegas” sau „Burlaci Întârziați”, tradus la noi.

Morgan Freeman, Robert De Niro, Michael Douglas și Kevin Klein sunt absolut geniali. Una peste alta, un film cu umor fin, cu scene comice superbe și cu actori fantastici. Chiar merită văzut.

Și odată ce îl vedeți gândiți-vă că cei patru eroi principali sunt prieteni, în film cel puțin, de 60 de ani! Cum poate fi asta? O prietenie cât o viață! Frumos, nu?

Aveți aici un trailer. Chiar vă invit să vedeți acest film!

Lungul drum spre casă…

De sărbători, m-am întors acasă. Sunt din Focșani și m-am întors acolo unde am crescut, căci casa îmi este în București de mai bine de 15 ani.

Chiar și așa, când mă gândesc la copilăria mea, tot „acasă” îmi vine să-i spun și micului apartament în care am crescut. „Acasă” n-am mai fost de vreo trei ani de zile și atunci pe fugă. Mama s-a mutat cu noi în București, iar în Focșani n-a mai rămas nimeni.

„Acasă” este, de fapt, un apartament micuț, de până în 50 mp, în care parcă timpul a rămas în loc. Aici am regăsit piese de muzeu, lucruri pe care tehnologia și vremurile le-au aruncat la coșul de gunoi al uitării.

Mama a păstrat toate aceste lucruri, însă. Le-a păstrat pentru că le prețuiește prea mult și acum. Sunt agoniseala ei de-o viață, sunt dovada faptului că a muncit din greu să le cumpere, sunt dovada că a lăsat urme pe acestă lume. Și nu se îndură să le arunce. „Lasă-le acolo! Te deranjează cu ceva? Le-om arunca noi cândva!”

IMG_2490

Astfel am redescoperit video-ul Orion. Îl mai țineți minte? În anii ’90, era chiar tare. Părinții mei își chemau prietenii la ei și week-end-uri întregi se uitau la casete video. Când reușeau să facă rost și de un film de desene animate, eram de-a dreptul fericit. Acum nu mai există nici măcar casete. Timpul le-a făcut uitate. Acum, Sophia mea, la doi ani și jumătate, își găsește toate desenele animate pe care le vrea pe youtube. Ușor, repede! Dar oare le mai prețuiește cum le prețuiam noi?

IMG_2491

Am găsit și combina muzicală cu casete! Doamne, ce petreceri am mai dat cu combina asta! Tot fiță era! De abia așteptam să plece părinții pe la țară ca să-mi pot chema gașca! E încă funcțională! Acum avem cluburi și tot felul de gadgeturi!

IMG_2493

Bibelourile! Of, Doamne! Pe astea nu cred că mama le va arunca vreodată! La fiecare aniversare, onomastică sau vizită, mama primea câteo asftfel de figurină. A fost pescarul, a fost porumbelul, a fost o colecție întreagă de prințese. Acum nu cred că mai există nici măcar producătorul acestor bibelouri. Mama le păstrează, însă. Sunt dovada fiecarui an, a fiecărei aniversări petrecute pe acest pământ.

IMG_2495

Dar și mai de preț sunt goblenurile ei! Are vreo 20 prin toată casa și a muncit la ele sute de ore. A acoperit fiecare pătrățel, a trecut fiecare fir prin fiecare gaură. Ore și ore. A fost unul dintre hobby-urile ei. Deși, pe atunci, cred că se numeau „pasiuni”. Astea cred că mai valorează ceva și acum, dar mama nici măcar nu e interesată să ceară un preț. Sunt ale ei! Punct!

IMG_2498

Din păcate, și fațada blocului în care am crescut a rămas aceeași ca în copilăria mea. Au mai apărut câteva termopane, un aparat, două de aer condiționat, dar… cam atât.

Și, dacă obiectele din casă sunt amintiri, sunt lucruri dragi, povestea cu fațada neschimbată de mai bine de 20 de ani e o tragedie! O tragedie pe care o întânim, însă, în prea multe orașe de provincie! Acolo, sărăcia a făcut timpul să înghețe. Nu dorința oamenilor pentru a păstra autenticul, nu nesimțirea sau nepăsarea lor. Doar sărăcia. O sărăcie în care acești oameni se scaldă de 20 de ani! O sărăcie care nu le permite să „arunce” din agoniseala lor pentru fațada blocului.

În astfel de orașe de provincie, vezi de fapt care este România reală! Și mă doare și-mi vine să urlu și mă apucă scârba! Nu de oamenii care locuiesc în acele blocuri, ci de liderii lor! De cei care, mai bine de 20 de ani, n-au făcut nimic!

Cum e „acasă” la tine? Acolo unde ai crescut?