Drama de sub rochia roșie. Ești sigur că ești bine?

BETH WHAANGA

O cheamă Beth Whaanga. Este asistentă, soţie şi mama a patru copii. E australiancă și arată splendid în rochia asta, nu-i așa?

Priviți-o! Pare fericită, pare că are totul, familie, carieră, frumusețe și inteligentă. E frumoasă, natura a înzestrat-o cu multe calități fizice.

Dar iată ce se ascunde sub rochia ei:

BETH WHAANGA

Corpul ei îi spune drama: o dublă mastectomie, o histerectomie (îndepărtarea chirurgicală a uterului), o limfadectomie (eliminarea nodulilor limfatici) şi o lumpectomie (înlocuirea formaţiunii tumorale cu o zonă de ţesut adiacent sănătos). 4 operații dure, care i-au distrus feminitatea. Acum, Beth este doar o bucată de carne! Atat!

A ajuns aici din cauza cancerului, o boală atât de veche și atât de necunoscută, în același timp.

Are 32 de ani, vârsta mea și a multor altor adulți tineri. Pentru că ne considerăm încă tineri, nu? Cel puțin așa ne simțim.

Corpul nostru începe, însă, să spună altceva. Începe să simtă poluarea, alimentația proastă sau dezechilibrată, stresul. Dar noi ne credem incă tineri, perfect sănătoși, aproape invincibili.

De curând, o cunoștință de aceeași vârstă și-a descoperit o rană pe col, un început de…. Acea boală pe care nici nu vreau să o pronunț nici pentru dușmani.

A descoperit-o absolut din întâmplare. A mers la un control banal, așa cum își face o dată la șase luni.

A avut un mare, mare noroc! Încă șase luni și lucrurile s-ar fi complicat într-un mod îngrozitor.

Acum e bine, dar rămâne sub observație. Îi rămâne incertitudinea în privința vindecării complete. Îi rămân întrebări precum “Dacă nu a curățat medicul tot?”, “Dacă va recidiva?”.

Eu nu mi-am mai făcut analizele de cel puțin șase luni. Am fost tot timpul prea ocupat să mă duc la control. Și întotdeauna am gândit că sunt prea tânăr ca să fiu bolnav!

Și, totuși? Dacă, Doamne ferește, nu mai e așa? Dacă, undeva, ascuns bine în corpul meu, este vreun început de ceva?

Voi merge în curând. Sper să o faci și tu. Chiar te rog!

De altfel, te și întreb: când ți-ai făcut ultima oară analizele? Când ai fost ultima oară la control? Ești sigur că ești bine?

De ce “te iubesc” devin cuvinte tabu?

 

sursa trilulilu

sursa trilulilu

Când suntem mici, avem “te iubesc”-ul pe buze tot timpul. “Te iubesc mami!”, “Tati, te iubesc!”.

Apoi, în adolescență, “te iubesc” devine un trofeu. Cauți să i-l smulgi iubitei/ iubitului ca pe o victorie personală. Faci tot posibilul să ți-l spună, oricând, oricum.

Pe la 18 ani, “te iubesc” apare șoptit la ureche, printre așternuturi.

Apoi, câtva timp, o ții tot așa. Îl ai pe buze tot timpul, îl spui după doar câteva ore sau ți-l spun vreo trei-patru muze deodată. Îl spui ca să o dai pe spate! Ca să o cucerești definitiv, ca pe o lovitură fatală.

La un moment dat se întâmplă, însă, ceva! Pur și simplu, “te iubesc” dispare! Brusc! Ca o himeră, ca o expresie tabu, pe care parcă ți-e rușine să o exprimi cu voce tare! Devenim adulți, oameni la casa lor!

Ieri, mi-am întrebat doamnele de pe facebook dacă le-a spus cineva că le iubește de Dragobete. 80% dintre ele mi-au răspuns dezarmant: “NU”!

Oare de ce? Oare de ce devenim dintr-o dată atât de serioși încât “te iubesc” ni se par niște cuvinte puerile?

Sau poate că, deși suntem înconjurați de familie, de iubiți/iubite sau chiar soți/ soții, ne închidem în noi? Devenim singuri în propriul suflet și atunci ni se pare că “te iubesc” nu-și mai găsește rostul pe buzele noastre?

Sau poate că ne lăsăm copleșiți de grijile cotidiene, de muncă, de goana după bani și carieră și uităm că cel mai frumos cadou sunt, de fapt, aceste două cuvinte spuse cu sinceritate, spuse din suflet?

De ce, deodată, “te iubesc” devin cuvinte tabu?

Nu (te) minți că iubești!

sursa google

sursa google

Vine o vreme în viața fiecăruia când dragostea dispare, când nu mai iubești. La 14 ani, la 20, la 30, poate chiar și pe la 50.

Nu-ți vine să crezi că se întâmplă asta. Doar ieri ai iubit-o sau l-ai iubit. Cu siguranță o/ îl iubeai cu o lună în urmă.

De dimineață, te-ai trezit, însă, că nu o/ îl mai iubești. E un sentiment nou, ciudat, pe care nu-l înțelegi. Poate că te înșeli, dar poate că nu! Important este că ți-a intrat în cap!

Nu știi a cui e vina. A lui/ a ei, a ta. Nu contează. S-au adunat multe în timp, dacă e vorba de o relație de lungă durată. Sau, pur și simplu, te-ai plictisit dacă ești la vârsta aia la care îți place alergatul din floare-n floare.

Cu siguranță, însă, te doare. Puțin, acolo, cât o înțepătură de ac, dacă ești la început. Sau te doare tot corpul, nu poți să respiri, ți-e rău, dacă aveți o poveste împreună! Atunci e mai grav. Atunci e dureros al dracu”, mai ales că nu te vezi nicăieri în altă parte de ea/ el. Ați crescut împreună, v-ați maturizat împreună, ați trăit o viață împreună! Aveți totul împreună și nimic separat. Nici măcar identitatea ta nu mai este doar a ta, ci a voastră. Nici prieteni separați, nici povești separate, nimic. Totul e comun, al cuplului creat în timp.

Nu știi ce să faci! Doar e o situație nouă, ai nevoie să te obișnuiești cu ea! Să pleci, să-ți cauți fericirea în altă parte sau să stai, să lupți, să redescoperi iubirea? E cea mai mare întrebare și fiecare își răspunde singur. Trebuie să decidă singur!

Dar mai important decât răspunsul la întrebarea asta este să nu minți! Nu o minți că o mai iubești! Nu îl minți că îl iubești! Și, mai ales, nu te minți pe tine că încă mai iubești!

Pentru că atunci când ajungi să te minți pe tine, chiar nu mai este dragoste! Și pentru nimic în lume n-ar trebui să renunți la tine!

La mulți ani de Dragobete!

Profa cu “părinți nesimțiți” vrea dreptate! Halal dreptate!

sursa rtv.net

sursa rtv.net

O mai țineți minte? Dana Blându o cheamă și, în urmă cu câteva luni, era “eroina” unor înregistrări care au revoltat toți părinții din România. E doamna învățătoare care i-a făcut nesimțiți pe părinții cu elevi în clasa ei, părinți ce nu doreau să cotizeze pentru cadouri.

La acel moment, toată opinia publică s-a revoltat, toți am sărit ca arși, am cerut dreptate și am aruncat cu pietre în sistemul de învățământ plin de uscături. Atunci, învățătoarea a fost concediată și toată lumea a zis că s-a făcut dreptate.

Ei bine, însă, acum, situația se întoarce la 180 de grade.

Profa a primit NUP, adică neînceperea anchetei penale. Adică acele înregistrări nu au fost suficiente pentru a o trimite în judecată.

Pe scurt, a scăpat bazma curată.

Acum, doamna Blându consideră că, de fapt, acel NUP înseamă că judecătorii au găsit-o nevinovată, că n-a greșit cu nimic.

Așa că își cere drepturile înapoi. Vrea înapoi la școală, vrea funcțiile înapoi, vrea să fie totul ca înainte. La rândul ei, va da conducerea școlii în judecată și, cum are mari șanse de câștig, va reveni la catedră în scurt timp!

Tare, nu?

Și se va întoarce la aceiași copii, cu părinți nesimțiți, la aceiași “săraci” care nu doreau să împartă cadouri în stânga și- n dreapta!

Halal dreptate!

Tu ce ai face dacă ai avea copilul în clasa ei? Dacă ai deveni iar “nesimțit”?

De ce fug copiii de acasă? Pentru că părinții nu le sunt “prieteni”?

sursa gandul.info

sursa gandul.info

Iulia Ionescu. Numele unei adolescente aparent perfecte. Eminentă, cuminte, religioasă. Și, totuși, a fugit de acasă! Și-a lăsat familia, prietenii și a fugit! S-a dus la mănăstiri, acolo crezând că-și va găsi liniștea.

O țară-ntreagă s-a mobilizat, apoi, să o găsească. Și, într-un final, a fost descoperită. Un caz fericit! Unul! În fiecare an, pleacă de acasă aproximativ 3000 de copii! 3000. Zilele trecute, a fost găsit unul! Ceilalți 2999 de anul acesta, unde or fi?

Nu am să discut despre competența sau incompentența celor care ar trebui să-i găsească. Într-o Românie în care nu merge nimic, nu mă miră că nu-i găsesc.

Vreau să-mi spuneți, însă, ce se întâmplă în familiile din care acești copii fug? Sunt cazuri extreme, familii dezorganizate cărora nu le pasă de odrasle sau părinți violenți care, practic, își dau singuri copiii afară din casă.

Ce se întâmplă, însă, în familiile aparent normale? Cu părinți care chiar se preocupă de soarta copiilor lor, care încearcă să le ofere tot ce au mai bun, care îi dau la școli foarte bune.

Am cunoștințe care, pur și simplu, le-au oferit copiilor totul și, totuși, copiii aveau gânduri de plecat în lume sau chiar de sinucidere. Ce poate fi în mintea unui adolescent de 14-15 ani de se gândește să se sinucidă?!

Lipsa comunicării cred că este, de fapt, problema. Și copilul sărac și copilul bogat suferă de același lucru: la un moment dat, nu mai vorbește cu părinții săi, nu mai găsește confidenți în ei, nu îi mai înțelege și devine rebel.

Ce faci atunci? Ideal ar fi să nu ajungi niciodată în acel punct, tu, ca părinte. Dar asta înseamnă efort continuu, înseamnă timp mult petrecut împreună cu copilul tău, înseamnă să-ți deschizi sufletul în fața lui, ca apoi el să și-l deschidă pe al lui.

Înseamnă să nu fie niciodată ceva mai important ca odorul tău! Și, din păcate, asta nu se întâmplă mereu. Serviciul, grijile cotidiene ne îndepărtează de copil. Bunicii ne suplinesc parțial lipsa, dar niciodată dragostea de bunic nu va compensa dragostea de părinte!

Copilul tău are nevoie în tine și de un prieten. Un prieten mai mare, dar în fața căruia el să-și poate deschide sufletul. Această calitate se câștigă, însă, în timp, după discuții lungi, după confesiuni mărunte de ambele părți. Trebuie să-i câștigi încrederea! Aici, e marea provocare a unui părinte de adolescent! Și puțini reușesc să o facă!

Acolo unde nu sunt prieteni pentru adolescent, acolo se întâmplă evadarea. Pentru că, de fapt, așa o cataloghează adolescentul plecarea de acasă. O evadare către o lume mai bună sau o lume în care el poate fi independent.

Mai devreme sau mai târziu, toți plecăm de acasă. Important este cum o facem. Eu am plecat de acasă chiar la vârsta adolescenței, la 14 ani. Am plecat la liceu, departe de orașul natal. Dar am ținut tot timpul legătura cu părinții. Mama a înțeles că trebuie să-mi dea libertate. Nu foarte multă, doar câtă să-mi creeze impresia de adolescent liber.

Vizitele la psiholog pot fi o soluție. Există și în România, deja, psihologi de copii senzaționali, care au reușit să-i aducă înapoi la dragostea de familie.

Dar, părinții, cred eu, au rolul decisiv în această problemă.

Vorbiți cu copiii voștri! Petreceți timp cu ei! Implicați-i în treburile voastre! Arătați-le că le sunteți și prieteni! 

Un loc pe canapea- cadou de Valentine’s Day!!!! Cel mai tare, jur!

Faza cu Valentine’s Day-ul ne seacă rău pe noi bărbații. Frate, n-ai chef, ești obosit, ai multe pe cap, dar trebuie să cauți ceva să o surprinzi, să-i smulgi o lacrimă, să o faci să se simtă iubită! Nu simțim nevoia să marcăm dragostea nostră într-o zi specială, că doar le demonstrăm că le iubim în fiecare zi! 🙂

Că altfel, e nasol rău! Dacă ai trecut peste Valentine’s Day cu nepăsare, vei avea o bilă neagră tot anul. Când îți va fi lumea mai dragă, atunci ți-o va trânti! Va avea grijă să te lovească acolo unde te doare mai tare, vei primi cu vârf și îndesat înapoi toată ignoranța ta! Și să nu îndrăznească vreo doamnă/ domnișoară să  mă contrazică!

flori de Valentine's Day

Concret, aseară dau fuga la Piața de Flori, prețuri bune (că o fi Valentine’s Day, dar merită să fii atent și la buget), marfă pe alese, calitate. Și iau un portbagaj de flori: trandafiri, frezii, lalele, liliac. Îmi doream să o dau pe spate, să-i umplu casa de flori, iar dimineața să se trezească în mireasma lor! Romanticalități pe pâine, nu?

Le vede, le apreciază, clar rezultatul scontat. Mi-a ieșit! “Iar am fost un ideal, dă-mă dreacu'”!

Și vine și întrebarea, de la zâna care se simțea nițel jenată de faptul că i-am luat-o înainte și că ea nu avea o idee clară despre ce mi-aș dori în schimb: “Dar tu ce-ți dorești de Valentine’s Day?”

Aha! Acum e momentul meu! Aveam poziție de forță, ea ar fi acceptat aproape orice! Ce să-i cer, ce să-i cer? Trebuia să fie ceva cu adevărat important, cu sacrificii, scump, rar!

Și-mi vine ideea genială pentru mine, fatală pentru ea: “În seara asta, îmi dai locul tău de pe canapea!“. Șoc! Aparent o solicitare banală, în realitate, o solicitare care cere un sacrificiu imens. Că locul ei pe canapea e locul cel mai bun din casă, cel mai comod, cu cel mai bun unghi către tv. E doar al ei și e cu “ceartă” dacă i-l ocupă altcineva!

Se uită la mine, cu un aer resemnat, știind că a fost păcălită! A cedat cel mai important lucru pentru doar un portbagaj de flori! Țeapă!

Se dă la o parte îmbufnată, îmi cedează locul!

Timp de vreo oră, am fost un fel de rege! În vârful canapelei, era cea mai frumoasă lume! Mă simțeam ca un pașă, cel mai răsfățat, cel mai iubit, cel mai cel!

Minunea, însă, a ținut fix o oră. După 60 de minute, martira se întoarce. Stătuse chircită pe ce mai rămăsese neocupat din canapea, cu gâtul strâmb din cauza uitatului la tv dintr-un unghi nu tocmai ideal.

“Auzi? Eu nu mai vreau Valentine’s Day d’ăsta! Mi-a ajuns!”

Victorieeeeeeeeeee! Să o văd dacă la anul mai îndrăznește să sărbătorească Valentine’s Day!!!

Tu sărbătorești Valentine’s Day? Cu ce ai surprins-o? Cu ce te-a surprins?

De Valentine’s Day, femeile sunt sadice!

sursa google

sursa google

Da, e o sărbătoare de doi lei! Da, n-ai nevoie de o zi specială să-ți arăți dragostea, că doar tu o iubești în fiecare zi!

Dar ia încearcă să te faci că plouă în ziua aia! Ia ignor-o! Nu-i cumpăra nimic! N-o duce într-o escapadă la Paris sau măcar la munte! Nu-i pregăti o cină romantică! Nu-i cumpăra nici măcar o floare! Dă-te “hater”, că-i la modă!

Să vezi cum te lovește taifunul! Nu o să știi de unde te ia!

Seara, când ai să ajungi acasă, obosit de la birou, vei găsi o față îmbufnată, îmbrăcată în pijamalele de la bunica, vase în chiuvetă, dezordine în casă. Nu va vorbi cu tine, se va da ocupată! “Ceva de mâncare?”. “Fă-ți singur, am treabă!”

Nu-ți va reproșa nimic în mod direct. Doar te va ignora! Și asta te va durea cel mai tare, că nu suporți când nu te bagă în seamă!

Asta până seara târziu, când se va duce la culcare la fel de îmbufnată! Dacă ai să încerci să o iei în brațe, să o săruți de “noapte bună” sau să visezi la mai multe, îți va da “fatala”: “Ia mâna de pe mine! Când ai să mă iubești, atunci vei mai vedea ceva! Până atunci, hai pa!”

Una peste alta, nu va pronunța “Valentine’s Day” nicio secundă! Pentru ea, faptul că nu ai băgat-o în seamă, într-un mod special, e o catastrofă! Va spune că dragostea dintre voi a dispărut, că nu-ți mai pasă de ea, că despărțirea e aproape!

Așa că, dragii mei domni, luați aminte la un “pățit”: toate femeile vor ceva în ziua asta! Unele chiar știu exact ce-și doresc și lasă, aparent, din întâmplare, bilețele prin casă cu descrieri despre anumite obiecte, hăinuțe, poșete, bijuterii. Altele vor să fie surprinse! Cu ceva, orice, dar să știe că ți-ai stresat creierii gândindu-te la ce să-i ei!

De fapt, aici e toată șmecheria. Ele vor să știe că noi ne-am stresat să le surprindem. Că am făcut planuri, că am cercetat piața de flori, cea de cadouri, cea de vacanțe vreo câteva zile bune. Că am făcut comparații, că ne-am adus aminte de cadourile din anii trecuți și nu le-am luat aceleași lucruri, că ne-am consultat prietenii, aflați în aceeași situație. Pe scurt, că ne-am gândit la ele, că ne-am făcut griji!

Nu contează că i-ai spus “Te iubesc” în fiecare zi a anului, nu contează că i-ai umplut casa de flori în fiecare săptămână! 14 februarie e ziua decisivă! În această zi, femeia vrea să te vadă că suferi, că te-au luat durerile de cap, că ai emoții! În această zi, femeia e sadicul suprem!

Și, totuși, Valentine’s Day nu e Ziua Îndrăgostiților? Nu e o zi de cuplu, de dragoste împărtășită? Adică n-ar trebui să primim și noi ceva? N-ar trebui să ne surprindă și ele pe noi?

Bianca- Victor- Slav, la categoria “gâze” față de…

sursa google

sursa google

De atâtea săptămâni, asistăm mai mult sau mai puțin interesați la telenovela cu iz de “Tânăr și neliniștit” (ca durată) Bianca- Victor- Slav. Ba se împacă, ba se ceartă, ba divorțează, ba se cuplează între ei etc. Tot felul de întâmplări care țin subiectul cald.

Dar toți cei trei, tot subiectul lor, toată zarva lor este o banalitate! Un mărunțiș absolut insignifiant față de…. scandalul de la Casa Albă!!! Da, Casa Albă din SUA, nu vreo căsuță văruită de pe la noi!

sursa google

Acolo, se zvonește că Obama însuși, adică cel mai important om al planetei, ar călca strâmb!!! Și nu cu oricine, ci cu o altă mega celebritate- Beyonce! Amândoi căsătoriți, cu copii acasă, și cu imagine impecabilă de familiști!

Mi se pare cea mai senzațională (n-are grad de comparație, dar aici doar “senzațional” e prea puțin) știre din istorie! Mai tare ca orice divorț, orice amantlâc, orice combinare de triunghiuri, patrulatere sau hexagoane amoroase!

Să vezi ce vor toca tabloidele din America, ce vor mai despica firul în patru, ce de paparazzeli vor mai face, câtă cerneală roșie va curge! Să vă țineți bine!

Una peste alta, două concluzii:

1. Dacă până și Obama…

2. Oricât de mult te-ai păzi, oricâtă securitate ai avea, tot te prinde cineva, mai devreme sau mai târziu!

3. Oricât de important te-ai crede, oricât de “vedetă” ai fi, oricât ai încerca să stai în lumina reflectoarelor, tot se va găsi un subiect mai tare ca al tău! Celebritatea e de foarte, foarte scurtă durată!

Cele mai frumoase cuvinte

cele mai frumoase cuvinte

La 7 ani, “Te iubește, mama!” și eram cel mai fericit copil!

La 10 ani, “Azi nu ai teme!” și eram cel mai fericit copil!

La 14 ani, “Ai intrat la liceu!” și eram cel mai fericit adolescent!

La 18 ani, “Ai intrat la facultate” și eram cel mai fericit tânăr!

Tot la 18 ani, “Vreau să fac dragoste cu tine!” și eram cel mai fericit tânăr bărbat!

La 20 de ani, “Frate, ce tare ești! Le schimbi ca pe șosete!” și eram cel mai fericit bărbat!

La 28 de ani, “Da! Vreau să fiu soția ta!” și eram cel mai fericit adult!

La 30 de ani, “Vei fi tată!” și eram cel mai fericit viitor tată!

Acum, la 33 de ani, “Tătuțul meu!”!!!! Așa îmi spune Sophia în fiecare seară, când ajung acasă. Mă ia în brațe, mă pupă și-mi spune de mai multe ori, cuprinzându-mi fața cu mânuțele ei! “Tătuțul meu!”, “Tătuțul meu!”. Imediat, inima mea se topește și uit de toate cele din jur. Mă pierd în ochii ei și aș vrea ca senzația să fie pentru totdeauna!

Aceste cuvinte mă fac cel mai fericit om care am fost vreodată! Mai fericit ca atunci când eram copil, mai fericit ca atunci când eram adolescent, tânăr, adult, chiar și soț! Cel mai fericit om din lume!

Pentru tine, care sunt cele mai frumoase cuvinte? Care te fac fericit?

Ai totul, dar… nimic!

depresia

Ce faci când aparent ai totul? Ai ceva bani, să nu duci grija zilei de mâine, ai o soție faină, un copil senzațional, un job excelent și totuși…

Te trezești dimineața parcă mai obosit decât te-ai culcat, te târâi spre aparatul de făcut cafea. O sorbi apoi mecanic. Nu-i mai simți gustul.

Ai mulți oameni în jurul tău care-ți vor binele și care te iubesc dar tu nu reușești să găsești în mintea ta un motiv să zâmbești.

Ai totul, dar, în sufletul tău, ți se pare că nu mai ai nimic! Te simți singur, deși copilul vine și te ia în brațe și te pupă! Dar tu nu ești fericit!

Cine se uită la tine te invidiază. Ar face orice să fie măcar câteva zile în pielea ta, să guste din traiul tău îndestulător, să scape de grijile lui cu sănătatea, cu facturile, cu educația copiilor pentru care nu găsește bani nici măcar pentru manuale. Cei care nu te cunosc sunt siguri că tu ai totul! Că ești fericit, că nu-ți mai trebuie nimic, că trăiești un vis!

Dar tu? Tu nu găsești măcar un zâmbet în interiorul tău, de-a lungul unei zile întregi! Tu ești trist, deprimat. Nimic nu te mai face fericit!

Privești în urmă! În alte vremuri, zâmbeai din orice, deși aveai mult mai puține ca acum! Pe atunci, visai să ajungi ca azi! Pe atunci, îți doreai să ai de ce să te trezești dimineața, să ai bani, să devii cineva, să fii un șmecher!

Acum, îți dorești doar să dormi sau măcar să te prefaci că dormi. Să zaci în pat cu orele, să privești tavanul și să nu gândești nimic. Să fie liniște în creierul tău! Pustiu! Nu vrei nici măcar să-ți treacă această stare!  Ți-e bine cu ea!

Și, totuși, nu ești fericit! Nici înconjurat de cei dragi, nici singur! De fapt, nu-ți mai găsești locul în viața ta!

Ai vrea altceva. Nu știi ce! O schimbare! O escapadă, o aventură, o fugă! Dar nici măcar pentru așa ceva nu ai energie! Ești prea obosit!

Specialiștii ar spune că ești ușor bolnav! Astenie! Dar primăvara n-a venit încă, așa că poți să ai cel mult o astenie de… iarnă!

Ce faci în aceste condiții? Teoretic ai totul, dar sufletul tău spune că n-ai nimic!

Sfatul meu: ieși afară! Trage aer rece în piept să te usture nările! Privește cerul și înțelege că trebuie să termini cu prostiile astea! Ai totul, frate, trezește-te!