Am dormit la prânz cu fiica mea.

sursa foto: Revista Femeia

sursa foto: Revista Femeia

E banal, nu-i așa? Mare scofală de acțiune cu adrenalină! Și titlul e banal, nu?

Și, totuși, câți dintre voi ați reușit să faceți chestia asta? Serios! Fac pariu că nici măcar 10% dintre voi. Doar suntem oameni ocupați. Trebuie să muncim, avem un program infernal, trebuie să contruim cariere și afaceri. Pentru copiii noștri. Dar la ora 13.00, cu siguranță nu suntem acasă, cu siguranță nu suntem acolo pentru ei.

Mie mi s-a întâmplat zilele trecute. A fost singura dată de vreo trei ani încoace, de când Sophia a intrat în viețile noastre.

Pur și simplu, între două întâlniri, am trecut pe acasă. Bunică-sa o adusese de la grădi și se pregăteau de somn. Aveam vreo trei ore libere și am spus „Stop”. Ce-ar fi dacă ar adormi cu mine? Ce-ar fi dacă m-aș ocupa eu de “procedura” asta?

A vrut să-i citesc o poveste. Era parte din ritualul ei de pregătire pentru somn. Ne-am întins amândoi în pat și ea s-a cuibărit în brațele mele, peste mâna dreaptă, cu capul pe pieptul meu, înclinată ușor ca să poată vedea pozele din poveste.

“A fost odată ca niciodată…” și firul poveștii curgea domol spre “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”. Și… în timp ce cuvintele ne înconjurau din ce în ce mai mult, toate lucrurile din jurul nostru începeau să dispară. Nu mai auzeam zgomotele de pe stradă, nu mai era timp, nu mai spațiu. Eram doar noi doi și o poveste. “Tătuțul”, „Rază de Soare“ (apelativul și l-a ales singură) și un prinț pornit în căutarea alesei.

Și respirația ei se lovea de obrazul meu. Era liniștită și îi simțeam fericirea în fiecare expirație. “Tătuțul” ei îi citea pentru prima oară o poveste la prânz. Era un lucru minunat, un moment de o bucurie enormă imposibil de cuantificat în bani, vorba reclamei. Nicio jucărie de sute de lei nu trezise în ea sentimentul pe care îl trăia adormind încet pe umărul meu.

Dar mie? Mie mi se loveau toate gândurile în cap ca o mega furtună tropicală. “Prostule, uite ce ai pierdut până acum! Cum ai putut rata un astfel de moment?” Am mai trăit în viață momente de fericire extremă, momente în care chiar mă băteam cu pumnul în piept că “Sunt cel mai fericit om de pe planetă”. Dar ce a putut să trezească în mine căpșorul ăla bălai, în acel moment, a fost sublim.

Pe la jumătatea poveștii, ea s-a predat în brațele eroului ei, fiind convinsă că Tătuțul este cel mai puternic om de pe planetă, acel voinic neînfricat care își va proteja raza de soare pentru totdeauna. Acolo, pe pieptul meu era locul în care ea era în deplină siguranță.

N-am apucat să termin povestea. Nici nu era nevoie. Între timp o construisem pe a noastră, cea în care Raza de Soare și Tătuțul descoperiseră cea mai mare comoară.

A adormit pe nesimțite, respirația încetinindu-i și căpătând o constantă între aerul tras în plămâni și cel expirat.

N-am putut să o deranjez. Am rămas așa două ore. Fix cu capul sprijinit de perete și cu gâtul strâmb, cu ea peste mâna mea dreaptă, care, între timp, îmi trimitea către creier înțepături dureroase provocate de amorțeală, și cu câteva fire de păr bălai care-mi intrau în gură.

În scurt timp, am adormit și eu, nu înainte de a o strânge încă o dată în brațe și…. continuarea aici, pe www.catchy.ro).

Nu pot accepta să-mi dai în cap pentru ceea ce am în cap! Je suis Charlie!

charlie-hebdo

În 2004, îl întrebam pe atotputernicul premier Adrian Năstase “Ce părere are despre anumite acțiuni ale lui Micky Șpagă”. Nu Șerban Mihăilescu, ci Micky Șpagă. Nu pe oricine, ci pe Adrian Năstase, care, la vremea aceea, era Dumnezeu. S-a uitat la mine, s-a înroșit, s-a blocat. Nu-i venea să creadă că cineva îndrăznește să-l sfideze pe el, Dumnezeul. Mi-a căutat cu privirea microfonul, să vadă clar de unde vin. În clipa aceea, m-ar fi omorât, m-ar fi șters de pe fața pământului! Și, totuși, n-a făcut-o. Nici măcar fără job n-am rămas, deși ar fi putut da câteva telefoane.

Prin 2008, am realizat un reportaj pamflet, în care l-am ironizat pe Călin Popescu Tăriceanu, premierul de la acea vreme. Era înfățișat călare pe tractorul unei economii care “duduie” și l-am comparat cu supremul conducător de dinainte de Revoluție. Tăriceanu s-a supărat atât de tare, încât a sesizat CNA-ul. Poate m-ar fi omorât în acele momente! Dar n-a făcut-o. Am primit o sancțiune de la CNA, o mustrare.

Ani în șir, am ironizat modul de a face politică a lui Traian Băsescu, activ după doar “două pahare de licoare”. Și nu mi-a zis niciodată nimic.

Preoții și dorința unora dintre ei de înavuțire au fost subiecte pe care le-am abordat des în cei peste 10 ani de presă. Cu patimă, dar cu argumente, cu înflăcărare proletară și cu dorința de a le face dreptate celor mulți. Și nu m-a afurisit nimeni, nu mi-a dat nimeni nici măcar o palmă, fie ea și verbală.

Pentru că, Slavă Domnului, trăim într-o țară, în care nu ți se dă în cap pentru ceea ce ai în cap. Măcar aparent, ai libertatea să spui ce vrei, când vrei.

Ce s-a întâmplat în Franța, ieri, este îngrozitor. Poate că ziariștii ăia au jignit, poate că au sărit calul, poate au greșit. Dar să fie omorâți!!! Așa ceva, nu pot concepe. Mi se pare că nimeni nu are dreptul să-i ia viața cuiva, nu poate avea niciodată un argument suficient de puternic.

Și, totuși, atacatorii respectivi au făcut-o, și-au inventat un argument. Nu înțeleg astfel de oameni și nici nu vreau. Nu cred că religia musulmană îndeamnă la așa ceva. Fanatismul nu e religie, e doar prostie, e doar un rău abominabil.

Jurnaliștii trebuie să fie lăsați să vorbească! Pentru că, astfel, feresc masele de abuzuri. Pentru că apără, prin cuvântul lor, democrația și drepturile celor mulți. Iar, dacă greșesc, justiția îi poate condamna, dar nu individul și nu prin crimă.

Je suis Charlie! Sunt jurnalist și nu pot accepta să-mi dai în cap pentru ceea ce am în cap!