Hallloween-ul e o mare bucurie pentru copii. Așa că mai ușor cu “haitereala”!

IMG_0625

Așa a plecat fiică-mea la grădiniță în această dimineață. Are petrecere de Halloween și numai despre asta vorbește de vreo două săptămâni.

De obicei, e un chin să o trezești dimineața. Și sunt sigur că nu e un caz singular. Mângâieli, giugiuleli, rugăminți, desenele preferate, hrănit ca pe bebeluși, moțăieli pe toaletă și câte și mai câte. În această dimineață, a fost spirt! Trezire la semnal, mâncat rapid, îmbrăcat ca la cursele de mare viteză. Și apoi pregătit pentru Halloween.

Vreo 20 de minute a stat cuminte și extrem de ascultătoare (record mondial de răbdare) ca să-și primească întregul “echipament” de Elsa, personajul ei favorit. Iar când a primit și un ruj special pentru fetițe, din culori bio, i-au lucit ochii de bucurie. Măcar o dată poate să o imite și ea pe mami. Părinții de fetițe știu exact la ce mă refer.

Pe drum, m-a turuit continuu: “Hai mai repede că întârziem la petrecere!”.

Și uite ce o aștepta, în condițiile în care mie îmi era teamă că am exagerat cu pregătirile, că va fi singura costumată!

IMG_0626 IMG_0627 IMG_0628

Sunt fericiți piticii ăștia sau nu? Le place Halloween-ul sau nu? Eu zic că răspunsul este evident.

Așa că mai lăsați-mă, voi, cei care blamați sărbătoarea asta. Nu mă interesează de unde am importat-o, dacă e creștină sau nu, și nici măcar ce înseamnă.

În România, Halloween-ul înseamnă doar petrecere, doar bucurie pentru copii. Atât! Și e super fain! Iar cei care “urăsc” sărbătoarea asta, ar trebui să-și privească micuții în ochi atunci când le spun că, la ei în familie, Halloween-ul e interzis.

Buhuhu! Hai că, deja, m-am săturat de dovleci și de fantome!

 

De vreo două săptămâni, fiică-mea e “hai- hui”. Adică vorbește numai despre un lucru: Halloween. Dovleci, fantome, strigoi și “buhuhu”!

La grădiniță se pregătește intens, meșteresc la tot felul de decorațiuni. Vineri, vor avea și o petrecere tematică, la care părinții nu au acces!!! Mă întreb oare ce or pune la cale.

Iar acasă, e haos. Bine, știu eu pe cineva care i-a și alimentat bucuria cu materiale… “didactice”, câteva sute de abțibilduri tematice.

Așa că iată operele de artă ale Sophiei!

 

IMG_0581 IMG_0582 IMG_0595

În privința costumului, se pare că am scăpat anul ăsta de cheltuieli suplimentare. Puștoaica își dorește ca, de Halloween, să fie costumată în prințesă. Iar casa e plină, deja, de ținutele ei de prințesa Sophia, Elsa și alte creaturi asemănătoare.

Sâmbătă seara, în cartier, am plănuit să ieșim cu “buhuhu-ul”. Și să-l prind pe ăla care ține ușa închisă! Avertisment vecinilor!

Voi ce ziceți de sărbătoarea asta importantă? Vă pregătiți sau nu? Ce costume vor piticii voștri?

Sunt rege! Chiar și în desene animate!

Snow Queen

Eu știam că sunt rege! Tot timpul. Mă uit în oglindă dimineața și îmi zic: “You’re the king!”. Chiar și soața recunoaște asta, printre dinți, când reușesc să schimb becurile arse. Nu de alta, dar știe că noi, bărbații, funcționăm pe bază de ovații și osanale.

Cât despre Sophia, ce să mai zic? Pentru ea, chiar sunt rege în fiecare zi. Când citim povești, când ne costumăm în rege și prințesă, când ne creăm propria lume de basm. Tati, regele mustăcios! Eu, sunt.

Mai nou, sunt, însă, rege și pe marile ecrane! Pentru prima oară, dublez vocea unui personaj de desene animate: regele din “Crăiasa Zăpezii- Snow Queen”, o super ecranizare, care va face deliciul copiilor în această toamnă. Din 13 noiembrie, o puteți viziona în cinematografe și vă garantez că vă veți distra de minune alături de copiii voștri.

Iată cum a fost la filmări:

În plus, vocile personajelor principale sunt de senzație. Nu de alta, dar au fost selectate din sute de candidați. (Intre minutele 14.50 si 19.00, găsiți detaliile despre selecție. Digi 24 a fost partener în acest concurs)

Așa că vă invit la cinema, cu cățel și purcel, inclusiv copii, să descoperiți o minunată lume de basm. “Crăiasa Zăpezilor”, din 13 noiembrie, în cinematografele din toată țara, prin amabilitatea Freeman Entertainment.

Generalul Oprea “Coloană”, anunț șoc: “Renunț la cartofii prăjiți!”

Pe bune, acuma, ce a făcut așa de rău bietul general? Ce tot săriți atâta pe el?

Ce a făcut până la urmă? A poftit și el, la ceas de seară, la o porție de cartofi prăjiți! Pe bune, doar atât! N-a găsit la crâșmă și a sunat-o pe soață să-i facă repede o porție. Dintr-ăia buni, cu mujdei și mămăliguță! Nu fake-uri congelate!

Și, na!, se răceau cartofii în farfurie! Și a cerut coloană oficială, că era misiune gravă, importantă, de interes național. Doar nu poți să- i lași cartofii ditamai generalului, mare vice-premier, ministru și prim-ministru de ocazie, să se răcească în farfurie!

Și nu putea bietul general să meargă fără coloană, că, la ora aia, era trafic intens, ploua, era jale în București. Și se răceau cartofii și i se umflau de poftă anumite părți anatomice. Și știți cum te transformi când te lovesc poftele alea mari. Vezi negru în fața ochilor, nu mai gândești. E nasol pentru un ministru cu atâta responsabilitate să aibă pofte.

Poate am fi putut să-l acuzăm de nesimțire dacă ar fi poftit la niște caviar și ar fi comandat un avion privat să se ducă urgent în Siberia. Așa a poftit doar la niște amărâți de cartofi prăjiți, mâncarea autentică a românului de zeci de ani. Pe bune, ce mare lucru?

Și voi săriți pe bietul om. Mușcați din el ca niște hiene. Pentru niște cartofi prăjiți. Hai, vă rog, fiți serioși!

Doar nu l-a băgat generalul în groapă pe amărâtul ăla de polițist. Bine, ar fi putut să-l scoată din groapă, dar i s-ar fi răcit cartofii prăjiți. Și mai pierdea și timpul cu spălatul pe mâini, după. Mânuțele alea curate cu care împarte interes național tuturor. Și platouri întregi de gogoși. Nu cartofi prăjiți. Ăia și-i păstrează doar pentru el.

Hai că ați câștigat până la urmă, voi ăștia hiene, canibali de miniștri slabi de… pofte! Gata! Generalul cedează presiunilor voastre și face un mare pas înapoi!

Gabriel Oprea: “Renunț la cartofii prăjiți! Parol de general!”

PS: Doar nu credeați că își dă demisia?! Adică, pentru niște cartofi prăjiți să lase un ditamai scaunul de vice-premier? Hai, dă-o dracu’ că nici la Paris, “les pommes frites” nu costă atât de mult!

Accesați clipul de mai jos pentru declarația completă.

Posted by Politisti.ro on 23 Octombrie 2015

Cum să naști un copil în trei zile sau de mai multe ori

Citat-Martin-Luther

O cheamă A.P. E o doamnă bine. Mereu o apariție. Blondă, elegantă, o femeie matură, de la care poți învăța multe. Foarte multe. Economie, legislație, politică și câte și mai câte. Și, mai nou, voi, doamnelor, puteți învăța cum să nașteți un copil în trei zile sau de mai multe ori. Același copil.

Am rămas prost! Sincer, eu, în ignoranța mea de mascul consumator de bere și de semințe la meciuri, nu mi-am imaginat că un travaliu poate dura atât de mult. Sau că un bebeluș poate ieși și apoi intra și ieși de mai multe ori din locul ăla de unde îl lasă barza.

Cum vine asta? M-am întrebat extrem de intrigat și pregătit să sun la Cartea Recordurilor pentru a le vinde povestea. Doar un travaliu de trei zile sau un copil născut de mai multe ori, clar ține de Cartea Recordurilor! De Guinness Book sau de Poveștile Baronului Munchausen, voi decideți.

Păi povestea începe așa:

“Pe fetița mea am născut-o sâmbătă, adică în weekend, ca să nu pierd nicio zi de muncă” (stiripesurse.ro)

Și răutăcioșii de pe online au sărit ca arși. Că nu era nevoie de sacrificiu, că mamă denaturată, că cezariana e nasoală și face rău copilului, că sari cu piatra și omoar-o. Pe bună dreptate, de altfel, sar și eu.

Apoi, firul epic continuă:

“As vrea să clarific de la început un lucru, am născut luni, 12 iulie 2010.” (fb personal A.P.)

Stai că m-am blocat. Adică doamna a născut de două ori același copil? Eu tind să o cred. Să o cred în stare. Că până acum a demonstrat că poate să facă multe. Așa că o naștere cu repeat ar fi o bagatelă pentru ea. Sau s-au apucat unii să cerceteze certificatul de naștere al copilului, să verifice pe google ce zi era când s-a născut și să li se aprindă un beculeț cum că doamna ar fi împrumutat ceva de la Pinocchio? Nuuu, n-are cum. Eu cred că a născut de două ori același copil. E mai plauzibil.

N-am înțeles, însă, de ce a născut prima oară sâmbăta. Sau de ce a spus că a născut sâmbăta. Și apoi luni. De ce? Că doar nu o întrebase nimeni! Adică, de ce să te apuci să-ți bați cuie în talpă singur? Sau și-a dorit să întruchipeze un personaj care salvează lumea prin sacrificiul său? Doamna n-a înțeles că, în nicio poveste, personajul pozitiv nu moare, nu-și dă viața pe altarul dreptății? Nu, el salvează tot și scapă nevătămat. Pe bune, nici măcar Bruce Willis nu mai moare, deși a salvat planeta de vreo cinci ori, deja.

În fine, când în sfârșit aproape că ne lămurisem, că doamna a putut imposibilul, tot ea mai vine cu o precizare:

“Că am născut într-o zi de luni, e ușor de verificat. Până vineri am lucrat, tot ușor de verificat. Sănătatea mi-a permis, am putut și am vrut să lucrez. În weekend am mers la spital, așa cum am decis cu echipa medicală. Acesta este adevărul. Păcat că nu se știe că multe femei din România, din politică, afaceri, sport sau alte domenii își programează nașterea. ” (dcnews.ro)

Buuuun. Vorbelea astea de duh vin să lămurească situația, zice doamna. Mie mi se pare că adâncesc și mai mult problema.

Să analizăm pe text: deci nașterea n-a fost sâmbătă, ci luni. Sâmbătă doar a mers la spital. Dar, de sâmbătă până luni, sunt trei zile! Din prima declarație, înțelegem că A.P. a născut prin cezariană. Sau nu? Dacă și-a programat nașterea, clar a fost cezariană.

Dar o cezariană care să țină trei zile?!!! Că, dacă nu, ce ar fi putut face doamna trei zile în spital? Mai ales că a zis că a născut luni.(a doua declarație). Nu sâmbătă. Înțeleg să fi stat trei zile la recuperare, dacă năștea sâmbătă. Luni să fie externarea.

Dar doamna a născut luni și, în aceeași zi, a plecat acasă. Nu? Deci tot e un fel de Super Woman.

Și atunci ce a făcut trei zile în spital? Sâmbătă petrecerea de dinainte de naștere, duminică- nașterea și luni- petrecerea de după naștere?

Stați că a născut luni! Sau sâmbătă? Sau duminică? Acum chiar m-am zăpăcit! Rău de tot. Așa că, dragă doamnă, hotărâți-vă la o zi a săptămânii! Dar aia să rămână! Și nașteți odată!

NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el!

singuratate

Știm cu toții că, la un moment dat, nu mai merge. Pur și simplu, nu mai merge. Dar parcă niciunul dintre cei doi nu-și dă seama că nu mai merge. Se complac așa, în dulcea ignoranță și în falsa stabilitate.

În realitate, însă, niciunul nu mai e fericit. Chestia cu fluturi în stomac și cu bucuria revederii celui drag e undeva departe. De fapt, nici nu mai știu de când n-au mai trăit-o, le e un fel de sentiment despre care au citit cândva, pe care parcă l-au trăit cândva, dar care acum le e complet străin.

Când s-au luat erau fericiți. Cei mai fericiți! Și toată lumea era a lor! Și li se părea că nimeni nu le poate strica dragostea. De fapt, pe atunci, nici nu le păsa de lume. Erau atât de indiferenți față de părerea celorlalți, încât se urcau unul peste altul pe unde apucau. Că erau în parc, că erau pe stradă sau la cafenea, erau bot în bot, lipiți unul de celălalt ca două verigi proaspăt sudate. Erau acel „noi doi”.

Totuși, “noi doi” a dispărut. În timp. Că ea nu i-a mai gătit sau că nu l-a mai primit în pat, că el și-a găsit pe alta sau a uitat să-i mai aducă flori. Că ea i-a adus-o pe soacră pe cap. Că a apărut un copil, că ea a uitat de el. Că el a început să stea mai mult la bere cu băieții, decât cu ea. Că el preferă să-i spună că e ocupat la birou, decât să dea repede o fugă pe acasă pentru o partidă scurtă. Că, de fapt, el refuză să se mai gândească la partidele scurte, sătul de sutele de refuzuri primite de la ea. Că pe ea o doare în fiecare seară capul și că refuză să renunțe la pijamalele alea moartea pasiunii. Că sunt prea ocupați. Că… multe.

Și nimic nu mai e la fel ca la început. Chiar nimic. Dar amândoi, când ies în oraș cu prietenii, bravează că sunt cuplul perfect. Deși niciunul nu mai ține minte când a sărit pe celălalt, în public, să-l sărute cu foc.  Întotdeauna, în oraș, sunt ok. Nu se ceartă de față cu ceilalți. Nici acasă nu prea se mai ceartă. Au obosit. De fapt, cred că a început să le fie indiferent unul de celălalt.

După ieșirea cu prietenii, se întorc acasă liniștiți. Ca doi străini, care, aproape surprinzător, împart aceeași locuință. Ea se duce la culcare, el rămâne la televizor, cu o bere în mână. Se mai întâlnesc dimineață, cât să-și spună „salut”. Și tot așa, de la o zi la alta.

Niciunul nu mai e fericit. Dar niciunul nu îndrăznește să o recunoască. Și să plece în căutarea fericirii, dându-i și celuilalt, astfel, șansa de a fi fericit. Niciunul. Amândoi spun, însă, că așa e în căsnicie. Că dragostea se mai erodează, că e importantă stabilitatea, că au atât de multe lucruri împreună, că n-au cum să se despartă, că oricum le-a trecut vremea și, de bine de rău, s-au înțeles bine până acum și se cunosc și e ok.

Există, însă, niște semne clare. Niște situații care, dacă au loc, atunci cei doi nu mai au nicio șansă:

Când unul dintre voi uită de ziua de naștere a celuilalt. Anumite aniversări se mai uită în timp, dar ziua ta de naștere trebuie să-i rămână mereu întipărită pe creier. Dacă a uitat-o, pleacă. Nu mai are niciun rost.

Când dormiți separat. Dacă nu mai simți că vrei să o iei în brațe măcar seara, la culcare, pleacă! E mai bine pentru amândoi.

Când nu vă mai certați. Împăcarea este mereu dulce. Dacă nu-ți mai e dor de sexul de împăcare, pleacă!

Când te gândești să-ți faci concediile singur. Nu vorbesc de câteva zile cu băieții la pescuit, ci de singurul concediu pe care ți-l iei într-un an. Dacă atunci te gândești că te-ai simți mai bine singur decât cu ea, pleacă!

Când te gândești că i-ai dat prea mulți bani și nu știi dacă mai ai chitanțele să le prezinți la divorț. Căsnicia înseamnă totul la comun. În acest caz, chiar nu mai e nimic de făcut între voi!

Când te superi că nu găsești nimic de mâncare acasă, deși ea nu ți-a gătit niciodată. Dacă așa ai luat-o și ai acceptat, în timp, că e mai bine să mâncați în oraș, nu te poți enerva că e frigiderul gol. Sau poți și, atunci, mai bine pleci.

Când nu o pupi sau nu te pupă, dimineața, când pleci la serviciu. Nu sunteți doi prieteni, sunteți soț și soție. Și gestul ăsta mărunt trebuie să se întâmple. Altfel e mai bine să pleci.

Când începi să-i scotocești prin telefoane, calculator, portofel. E clar că ați pierdut cel mai important lucru al unei relații de durată- încrederea. Fără ea, nu mai ai nimic.

Când nu ți-a cumpărat nimic, după o săptămână de stat în delegație în străinătate. Nici măcar o ciocolată. Bine, nu mai sunt vremurile când aveați mulți bani sau când dragostea îi dădea pe afară și venea cu atenții în fiecare zi. Dar măcar o ciocolată, meriți!

Când alege să-ți ia un cupon cadou, decât să-și zbată creierii să-ți găsească ceva interesant. Cuponul înseamnă obligație, înseamnă „Mda. Știu că trebuie să-ți iau ceva. Dar n-am chef, așa că alege-ți singur.” Cuponul e mai rău decât un cadou prost. Cel puțin între soți.

 

Când măcar una dintre chestiile astea se întâmplă, te rog pleacă. Nimic nu e mai important decât fericirea ta. Meriți să fii fericit, trebuie să încerci să fii fericit. Ăsta e scopul nostru în viață: să căutăm fericirea. Iar “noi doi” exact asta trebuie să însemne: ca „eu” și “tu” să fim fericiți împreună, nu triști separat.

Pentru că NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el. Aparent e filosofie. E doar… realitate.