A.M.R. 49: Frustrări de viitor tătic

UPDATE: CINCI MINUTE  CU TOT CU PRELUDIU! 🙂

Mai nou, mă numesc Speedy Gonzales! Hariba, ariba, andale, andale!

Sau Zburătorul! Nici nu-ţi dai seama cât de rapid e!

Sau era replica din Fast and Furious- „You owe me a ten seconds car”. La mine e vorba despre „a five seconds car”. Sunt mai fast decât fast and furious.

Haideţi să fim serioşi! Facem din ţânţar armăsar toate prostiile! Ceea ce a pornit ca o glumă s-a transformat într-un lucru jenant. Am fost preluat de vreo două tabloide şi sunt unii care, deja, mă critică pentru că vorbesc despre viaţa mea sexuală.

Nu este cazul despre aşa ceva. Nu aş povesti vreodată despre ce se întâmplă între mine şi soţia mea. E un lucru foarte privat şi foarte intim.

Ce am vrut eu să fac a fost să evidenţiez dilemele din mintea unui viitor tătic. Am crezut că am fost suficient de clar. Am folosit formula “cinci minute” pentru a scoate în evidenţă imensa diferenţă comparativ cu 30 de ani. Puteau fi “zece minute”, “15 minute”, “cinci ore”, nu asta contează.

Importante erau gândurile, dilemele mele pe care am încercat să vi le împărtăşesc cu umor!

Poate, acum, textul de mai jos se înţelege cum trebuie!

**********************************************

Cum se poate ca, în doar cinci minute de efort, să realizezi cel mai important lucru din viaţa ta?!

Toată lumea îmi spune „Copilul este cel mai important lucru din viaţa ta!” sau „O să vedeţi, fetiţa va fi cel mai frumos lucru din vieţile voastre!” sau „Până acum ai trăit degeaba, de abia de acum viaţa ta începe!”.

Să mor dacă mai înţeleg ceva! Mă simt revoltat, supărat, filozofia mea de viaţă este dată peste cap!

Am muncit 30 de ani ca să ajung undeva, am cotit sute de cărţi, am lucrat de dimineaţa până noaptea târziu, am îndurat invidii, răutăţi, sarcini extreme, totul pentru a reuşi în viaţă. Am strâns din dinţi şi am încercat să scot capul în faţă, să mă ridic din mulţime, din anonimat.

Nu ştiu dacă am reuşit sau nu, dar, cu siguranţă, am muncit pe rupte pentru asta.

Şi, acum, după 30 de ani de eforturi, vine unul şi-mi spune că fetiţa va fi cel mai important lucru din viaţa mea. Iar pentru crearea ei am muncit doar cinci minute. (bine, o oră, ca să mă laud!)!

Mi se pare tare nedrept. Strigător la cer! 🙂

Să ne înţelegem: îmi doresc enorm copilul acesta, dar chiar să încline balanţa atât de mult?! Să ia faţa a 30 de ani de muncă?

Păi dacă ştiam eu acum zece ani de treaba asta, nu mă puneam pe făcut copii! Mulţi! Fără număr! Şi atunci să vezi ce împlinit eram! 🙂

 

A.M.R. 54: ARE TALIE SUBŢIRE, E BOTOASĂ ŞI E BUDDHISTĂ!

 Poate că vă plictisesc cu AMR-urile mele, dar, astăzi, chiar mă simt foarte fericit şi vreau să împărtăşesc sentimentul ăsta cu voi.

De dimineaţă, eu şi Cristina ne-am înfăţişat la domnul profesor Herghelegiu, la Sanador, la ecografia de 32 de săptămâmi.

Emoţii mari, un termen foarte important.

Fiecare s-a aşezat cuminte pe locul lui. Cristina pe măsuţă, cu burtica la vedere, eu pe un scaun la ceva distanţă, dar poziţionat perfect ca să văd totul pe monitorul special aplasat pentru tăticii nerăbdători.

Şi începe domnul profesor: „Miocard normal, cerebel normal, …. normal, …. normal etc”. În păsăreasca lui, pentru noi era suficient să auzim cuvântul „normal”.

La un moment dat, se opreşte. Analizează cu atenţie ceva la inimioară. Minute în şir. Tensiunea creşte enorm pentru noi. O privesc pe Cristina în ochi. Nimeni nu îndrăzneşte să spună nimic. Secundele trec greu, se scurg încet, încet, ca orele. Într-un final, dom’ profesor spune „…. normal”. Răsuflăm uşuraţi. Se oprise doar pentru o analiză mai amănunţită, nu pentru că ar fi fost o problemă.

După aproximativ 40 de minute, ne dă vestea cea mare: „Staţi liniştiţi, fetiţa se dezvoltă absolut normal! Este micuţă, are aproape 2 kg, dar până la naştere va ajunge cam la 3. E bine!”.

Începem să zâmbim ca proştii! Nu ştim de ce, pur şi simplu, o căldură venită de nicăieri ne-a cuprins sufletele.

Domn profesor continuă: „ Fetiţa voastră este buddhistă, are talie şi buze mari!”. Pufnim amândoi în râs şi cerem explicaţii.

„E buddhistă pentru că stă cu picioarele până în gât!”, spune medicul. „E bine, va fi un copil elastic!”, mă înţeleg cu Cristina din priviri.

„Are talie subţire, se vede la ecograf!”. „Şi asta e bine, dacă va creşte şi la fel de înaltă ca tine, va fi perfect” îmi spune Cristina.

„Şi are buze mari”. „Şi nasul cam la fel, ca al maică-si!”, adaug eu. „Asta nu e extraordinar, dar măcar nu va avea nevoie vreodată de botox”, îmi completez eu în gând.

 Una peste alta, suntem, însă, extrem de fericiţi. Am continuat să râdem şi după ieşirea din cabinet. Şi acum fac la fel. Zâmbesc la fiecare cuvânt scris! Sper că nu v-am plictisit cu aceste siropuri ci că v-am făcut şi pe voi să zâmbiţi. Măcar puţin.

 

A.M.R. 55: OARE CÂT DE GREU O FI SĂ DESENEZI UN CURCUBEU? VĂ SPUN EU: AL NAIBII DE GREU!

Se iau două bucăţi de tineri însurăţei, viitori părinţi! Se amestecă entuziasmul lor fără margini cu puţină vopsea şi rezultă o splendoare de curcubeu!
Reţeta pare simplă, banală! Cât de greu poate fi să desenezi un curcubeu în camera viitorului tău copil? Ce naiba: trasezi nişte linii, iei acuarele sau vopsea şi pictezi. Mare scofală!
S-o credeţi voi! E foarteeeeee greu! Vreo patru zile am pictat la curcubeul ăla. L-am desenat, l-am stricat, l-am picat, l-am stricat, l-am pictat iar.
Asta pentru că vorba românului „Dacă n-ai treabă, îţi faci”!
Dar să vă povestesc pe îndelete:
Vineri ne-am apucat de dimineaţă hotărâţi! Astăzi, văruim camera copilului. Am cumpărat cele necesare, am dat o primă mână de var, pentru igienizare.
Toate bune, timp consumat- vreo două ore.
După asta, au început să ne vină ideile. Că, de! De idei nu ducem lipsă nici eu nici Cristina.
Cristina zice: „Vreau fiecare perete să aibă o culoare! Tavanul să fie ca un cer! Deci ne trebuie norişori!”. Eu de colo: „Merge şi un curcubeu!”. Merge, cum să nu!
Mă apuc de desenat norişori. Mai întâi pe un carton. Îi decupez, îi lipesc pe pereţi, cu bucăţi mici, mici de hârtie specială. Asta ca, după ce dăm cu vopsea, părţile neacoperite să pară nişte norişori albi. Timp consumat: muuuult. Vreo cinci ore! Că fiecare norişor a fost lipit cu multe hârtiuţe.
Începe văruiala. Perete cu perete! Schimbă culoarea pentru fiecare. Timp consumat încă vreo patru ore. Că trebuia să se mai şi usuce pe ici pe colo!
Când aproape am terminat, ne amintim de curcubeu. Hai să-l facem!
Dar cum trasăm curbele? Pe un perete întreg! Am inventat o bucată de cauciuc pe care am lipit-o de perete şi am curbat-o. Am trasat linii cu creionul. Frumos! Treabă uşoară, aparent.
Cristina stabileşte culorile curcubeului. Nu ţine cont de ROGVAIV. Pune unele la întâmplare. Doar e curcubeul nostru, putem să-l pictăm cum vrem!
În prealabil, cumpărasem şi acuarele şi pensule! Să pictăm cu atenţie! Pe naiba! Nu merg acuarele pe perete. Culorile sunt şterse iar pensulele micuţe, deşi fine, lasă fire! În plus, îţi ia foarte mult timp să pictezi milimetru cu milimetru!
Descumpăniţi, ne uităm unul la altul. Ce naiba să facem? Vrem curcubeul, nu cedăm! Bineînţeles, ar mai fi varianta să renunţăm la el şi să-l acoperim cu vopseaua peretului respectiv. De altfel, aşa a păţit un norişor pe care Cristina a decis să-l picteze nu ştiu cum. Nu a ieşit operă de artă, aşa că l-a acoperit iute.
În fine, la curcubeu nu renunţăm. Dăm o fugă la magazin, cumpărăm trafaleţi cu bureţi mici. Unul pentru fiecare culoare. Luăm şi vopsea de perete, în culorile dorite.
Bun, rola de trafalet se pliază perfect pe curbele noastre. Dar cum faci să nu dai peste culorile de lângă? Încă o soluţie genială: pui hârtie specială pe culorile de lângă. Şi tot aşa. Ai pus hârtia, dai culoarea, aştepţi să se usuce, scoţi hârtia, pui hârtia la celelalte, dai altă culoare etc. Pentru fiecare culoare, aceeaşi procedură.
Repet, greu de tot e să potriveşti hârtia aceea dreaptă pe o curbă. Poţi să faci asta doar cu bucăţi mici şi multe, lipite una lângă alta. O muncă sisifică.
Luni seara, am terminat curcubeul. Recunosc Cristina a muncit mai mult. Nervii mei au cedat la un moment dat şi am spus „pas”.
Şi iată-l cum arată. Să îndrăznească cineva să spună că nu-i place! Că îl mănânc!

CRISTINA, TRĂDĂTOAREA CASTEI DE FEMEI GRAVIDE :)

Miezul nopţii. De abia ai aţipit. Ţi-ai pus capul pe perna moale şi începi să te relaxezi. A fost o zi de muncă teribilă. Corpul tău începe uşor, uşor să se cufunde în salteaua moale. Te bucuri ca un copil. Ţi-e bine. În sfârşit.

Deodată, o voce ascuţită îţi zgârie urechile în acelaşi timp cu o mână fermă care te zdruncină. Pentru o secundă, o urăşti. Nu o recunoşti. Somnul încă îţi domină simţurile. „Vreau o îngheţată! Mi-e poftă!”. Este femeia de lângă tine, soţie sau iubită. Şi burtica ei. Sunt aproape două entităţi diferite. „Nu mie mi-e poftă! Fetiţei!”, „Nu vreau eu îngheţaţă! Fetiţa vrea!”.

Deschizi ochii, îi arunci o privire răutăcioasă, dar încerci să-ţi revii repede. Este, totuşi, cea mai importantă persoană din viaţa ta şi îţi va aduce pe lume primul copil.

Te dai jos din pat, te loveşti de perete de vreo două ori, eventual spargi o vază care îţi stă în cale. E noapte şi simţurile tale încă dorm.

Ajungi cu greu la frigider ca să-i iei îngheţata mult dorită. E mai nasol dacă n-ai aşa ceva în frigider. Trebuie să îmbraci şi să te duci să cumperi. E şi mai nasol dacă e iarnă şi afară e un frig de crapă pietrele. Dar n-ai ce face! Dacă ea vrea îngheţată, ei bine, trebuie să te duci să-i cumperi! Doar e însărcinată!

STOP!

Şi, totuşi, nu-i aşa! Poftele unei femei însărcinate sunt simple fantezii ale acesteia! Nu are nevoia medicală de a consuma respectivele lucruri. Sunt doar mofturi, fiţe, hachiţe, ifose, nazuri şi… cred că am epuizat lista de sinonime.

Iar când o femeie însărcinată spune că pofteşte la gentuţe, bijuterii sau rochii, deja, e mult prea mult. Sunt toate sinonimele adunate la un loc.

ATENŢIE!

Frazele de mai sus nu-mi aparţin! Sunt cuvintele Cristinei, soţia mea, însărcinată în aproape 32 de săptămâni. EA spune că poftele gravidelor sunt doar nazuri! EA spune că gravidele nu au nevoie de atenţie suplimentară! EA spune că nu trebuie să mănânce pentru doi!

Aşa că, dragă Cristina, îmi pare rău, dar cred că tocmai ai spulberat un mit vechi de secole prin care voi, femeile, reuşeaţi să smulgeţi minima urmă de rezistenţă din sufletele noastre. Dragă Cristina, cred că tocmai ŢI- AI TRĂDAT CASTA!

A.M.R.- Prima zi din cele 70

Astăzi am luat lecţii…. despre ce are nevoie un bebeluş.

Am fost cu Iuliana Luciu la cumpărături de lucruri pentru nou-născuţi. Iuliana pentru tripleţii surorii, eu pentru fetiţa mea.

Ne-am uitat, ne-am conversat, am filmat. La final, eu am plecat cu câteva lucruri, dar, momentan, doar pentru mămică: o cremă pentru gravide şi o pernuţă specială.

A.M.R.

A.M.R. înseamnă în limbajul militar „Au mai rămas”. Au mai rămas 30, 40, 50 de zile până la liberare, până la terminarea armatei.

Eu voi folosi A.M.R. ca să vorbesc despre altceva. Voi avea, aici pe blog, o categorie A.M.R., in care voi scrie despre cât timp a mai rămas până la…naştere. Teoretic, pe 30 august 2011, se va naşte primul meu copil, o fetiţă.

Este cel mai important moment din viaţa mea şi a Cristinei şi vreau să vă împărtăşesc tuturor clipele acestea. În plus, mi s-a părut un subiect interesant. Femeile discută mereu despre asta, dar bărbaţii aproape niciodată.

Aşa că am să sparg eu gheaţa şi am să vă povestesc tuturor prin ce trece un viitor tătic.

În concluzie, fără alte comentarii, A.M.R. 70 de zile.

Deseară, am să vă spun cum a decurs prima zi din urmatoarele 70.