Hai să te învăț cum să-ți faci buze pufoase

Imagine

buze pufoaseNu pot să cred! Nici eu nu mai pot de când am primit mailul ăsta.

Auzi cum mi se adresează duduia Daniela: “Fetițăăăăăă!”. Măcar putea încerca “Pisoiaș”, “Gogoșică”, “Iubi”, mai înțelegeam. Dar “fetiță” e chiar prea mult.

Mai rău, insistă să-mi povestească despre ceva ce “i-a făcut buzele într-un mare fel”.

Și apoi îmi spune despre “iubitu”. Și eu, care, pentru o secundă, crezusem că vrea prietenie cu mine! 🙂 Cică ăsta, iubitul, nu se mai satură de ea. Poate că ar trebui să-i ofere și o ciorbă, din când în când, ca să se sature, totuși, bietul om de ceva. Așa, zilnic, pe burta goală, e cam nasol.

Revine la acel ceva care-i face tot ceva, dar la buze. Cică i le face “pline și pufoase”. Cum adică buze pufoase? Imediat îmi apare în cap imaginea unei văcuțe care dă să mă pupe, dar înainte scoate ditamai limba să se scobească în nas. În fine, îmi arunc repede imaginile aproape zoofile din cap. Rămâne, însă, întrebarea cu buzele pufoase.

Și fata insistă cu descrierile despre ce îi fac ei bărbații. Nu iubitul și nici eu. Cică alții. Alții care vor să o agațe pe stradă. Tipa nu se supără de astfel de gesturi, pe care eu le-aș considera huliganice. Din contră, i se pare “demențial”.

Când aproape mă cucerise cu buzele ei pufoase, domnița dă cu mucii în fasole și îmi scapă o greșeală gramaticală de mă iau durerile de cap- “Da să ști…”.

Revine, însă, repede pentru că este, pur și simplu, fascinată de acel ceva care îi face altceva la buze. Cică și-a luat mai mult că nu vrea să rămână fără. În timpul ăsta, eu cumpăram pâine și legume. Mai multe, tot ca să nu rămân fără.

Lovitura de grație mi-o dă, evident, aproape de final. E sigură că “vom vrăji mult când vom ieși împreună”. Ahaaa! Deci și femeile vor să vrăjească! Fraierul de mine a crezut toată viața că ele vor doar să fie vrăjite. Iată cum se rezolvă o mare dilemă a existenței masculine pe Terra.

“Pupici, fetiță sexy!” îmi spune duduia în încheiere, convingându-mă că, de fapt, și-a dorit tot timpul prietenia cu mine. M-a speriat puțin, la început, cu apelativul, dar acum, la final, parcă a început să-mi placă. Imediat mă duc la oglindă să verific cât de sexy mai sunt. Clar fata are dreptate! Ce bucățică sexy sunt! Începutul ăla de burtă mă strică puțin, dar tot sexy rămân!

Așa că, diseară, m-am hotărât să o invit în club să ne distrăm ca fetele și să le arătăm tuturor ce buze pufoase avem noi! Și să dea dracu’ dacă nu ne întrebați de unde îl avem! Cum ce? Acel ceva ce ne face buzele pufoase!

Pupici, fetițe sexy!

Nevastă-mea vrea să transforme balconul în spațiu public

Imagine

IMG_1586

Am înțeles, gata, nu mai aruncați cu pietre în noi! Din 15 martie, nu mai fumăm în spațiile publice închise! Asta-i legea, bună, proastă, dar e lege!

Iar eu o voi respecta. De altfel, sunt obișnuit cu fumatul pe afară, la -20 de grade Celsius, de prin deplasările de serviciu în străinătate. La ăia, și dacă fumezi pe stradă în mers, se uită oamenii urât la tine. În fine, dacă asta înseamnă civilizație, civilizați să fim și noi! În plus, de vreo patru ani încoace, caut numai restaurante de nefumători. De obicei, ieșim cu copilul la masă, așa că ne gândim la el, iar ta-su, dacă îi arde buza după o țigară, dă fuga repede la salonul de fumători și își rezolvă problema, fără a afecta copilul.

Dar, ieri, vine nevastă-mea. Această ființă plăpândă, neajutorată, care îți lasă impresia că are nevoie de protecție permanentă, această creatură lumină a ochilor mei, această minunăție a naturii, această statuie a perfecțiunii, că de aia am luat-o de soață.

Și zice: “Gata! Trebuie să te lași de fumat. Nici în balcon nu mai ai voie să fumezi. Că doar nu vei ieși în fața blocului?!”

Alooo! Neva! Balconul este spațiu privat. E al meu și doar al meu! Nu e public, deci pot să fumez liniștit.

Cum să vă spun: balconul ăsta are o poveste. E singura mea oază, singura picătură de masculinitate rămasă în toată casa. Că în rest, e plin de rochii și de păpușele care mai de care mai colorate.

Balconul ăsta e o chestie de 2 pe 2, închis cu termopan, dar cu toate lucrurile mele înghesuite în el. ALE MELE! Amintiri ale eroismului meu masculin, de pe la diferite competiții sportive, relicve sticlistice- chestii faine consumate de-a lungul timpului, care merită colecționate, o masă, un umidor minuscul(chestia aia în care ții trabucuri), niște jocuri faine de bărbați- table, poker etc.

Când ne-am mutat în casa asta, acum mulți ani, am spus clar: “Ăsta e locul meu și doar al meu!”. Până să apară copilul, când mai pleca nevasta în delegații, îmi mai invitam prietenii pe la mine, în această oază de masculinitate, la un pahar de vorbă.

Între timp, a devenit singurul loc în care amestec cafeaua de dimineață cu tutunul. Atât.

Și, de multe ori, este pângărit de nevastă care a decis că doar în balcon poate usca rufe, deși le scoate din mașină aproape uscate, sau de copchilă, căreia i se pare un loc de poveste, cu multe comori de descoperit. Și amândouă caută să stea pe capul meu cât mai mult cu putință. Evident, când apar ele, eu trebuie să sting țigara, ca să nu învățăm copilul la lucruri rele.

Dar, de la a permite unor rufe să-mi pângărească oaza ocazional și limitat în timp, până la a-mi declara balconul spațiu public închis e cale lungă! Asta e prea mult! Pun piciorul în prag și spun NU! Până aici! E doar locul meu!

Deși mi-e teamă că, pentru fericirea în cuplu, va trebui, în scurt timp, să o accept și pe asta.

Dar atunci, dacă devine spațiu public, vă invit la mine. Pe toți! Păi nu? Că doar e spațiu public. Fără țigări, că n-avem voie, dar important e să fim mulți! Să facem petrecere, să dansăm pe singura masă din balcon, să rupem boxele. Dar vedeți că fiecare vine cu ce are mai bun pe acasă. Nu fac doar eu cinste, că e spațiu public!

Ia zi, Neva, ești pregătită ca balconul să devină spațiu public? Ești sigură că vrei  asta?

Voi ce ziceți: după amenințarea asta, îmi lasă balconul în pace?

Cum să naști un copil în trei zile sau de mai multe ori

Citat-Martin-Luther

O cheamă A.P. E o doamnă bine. Mereu o apariție. Blondă, elegantă, o femeie matură, de la care poți învăța multe. Foarte multe. Economie, legislație, politică și câte și mai câte. Și, mai nou, voi, doamnelor, puteți învăța cum să nașteți un copil în trei zile sau de mai multe ori. Același copil.

Am rămas prost! Sincer, eu, în ignoranța mea de mascul consumator de bere și de semințe la meciuri, nu mi-am imaginat că un travaliu poate dura atât de mult. Sau că un bebeluș poate ieși și apoi intra și ieși de mai multe ori din locul ăla de unde îl lasă barza.

Cum vine asta? M-am întrebat extrem de intrigat și pregătit să sun la Cartea Recordurilor pentru a le vinde povestea. Doar un travaliu de trei zile sau un copil născut de mai multe ori, clar ține de Cartea Recordurilor! De Guinness Book sau de Poveștile Baronului Munchausen, voi decideți.

Păi povestea începe așa:

“Pe fetița mea am născut-o sâmbătă, adică în weekend, ca să nu pierd nicio zi de muncă” (stiripesurse.ro)

Și răutăcioșii de pe online au sărit ca arși. Că nu era nevoie de sacrificiu, că mamă denaturată, că cezariana e nasoală și face rău copilului, că sari cu piatra și omoar-o. Pe bună dreptate, de altfel, sar și eu.

Apoi, firul epic continuă:

“As vrea să clarific de la început un lucru, am născut luni, 12 iulie 2010.” (fb personal A.P.)

Stai că m-am blocat. Adică doamna a născut de două ori același copil? Eu tind să o cred. Să o cred în stare. Că până acum a demonstrat că poate să facă multe. Așa că o naștere cu repeat ar fi o bagatelă pentru ea. Sau s-au apucat unii să cerceteze certificatul de naștere al copilului, să verifice pe google ce zi era când s-a născut și să li se aprindă un beculeț cum că doamna ar fi împrumutat ceva de la Pinocchio? Nuuu, n-are cum. Eu cred că a născut de două ori același copil. E mai plauzibil.

N-am înțeles, însă, de ce a născut prima oară sâmbăta. Sau de ce a spus că a născut sâmbăta. Și apoi luni. De ce? Că doar nu o întrebase nimeni! Adică, de ce să te apuci să-ți bați cuie în talpă singur? Sau și-a dorit să întruchipeze un personaj care salvează lumea prin sacrificiul său? Doamna n-a înțeles că, în nicio poveste, personajul pozitiv nu moare, nu-și dă viața pe altarul dreptății? Nu, el salvează tot și scapă nevătămat. Pe bune, nici măcar Bruce Willis nu mai moare, deși a salvat planeta de vreo cinci ori, deja.

În fine, când în sfârșit aproape că ne lămurisem, că doamna a putut imposibilul, tot ea mai vine cu o precizare:

“Că am născut într-o zi de luni, e ușor de verificat. Până vineri am lucrat, tot ușor de verificat. Sănătatea mi-a permis, am putut și am vrut să lucrez. În weekend am mers la spital, așa cum am decis cu echipa medicală. Acesta este adevărul. Păcat că nu se știe că multe femei din România, din politică, afaceri, sport sau alte domenii își programează nașterea. ” (dcnews.ro)

Buuuun. Vorbelea astea de duh vin să lămurească situația, zice doamna. Mie mi se pare că adâncesc și mai mult problema.

Să analizăm pe text: deci nașterea n-a fost sâmbătă, ci luni. Sâmbătă doar a mers la spital. Dar, de sâmbătă până luni, sunt trei zile! Din prima declarație, înțelegem că A.P. a născut prin cezariană. Sau nu? Dacă și-a programat nașterea, clar a fost cezariană.

Dar o cezariană care să țină trei zile?!!! Că, dacă nu, ce ar fi putut face doamna trei zile în spital? Mai ales că a zis că a născut luni.(a doua declarație). Nu sâmbătă. Înțeleg să fi stat trei zile la recuperare, dacă năștea sâmbătă. Luni să fie externarea.

Dar doamna a născut luni și, în aceeași zi, a plecat acasă. Nu? Deci tot e un fel de Super Woman.

Și atunci ce a făcut trei zile în spital? Sâmbătă petrecerea de dinainte de naștere, duminică- nașterea și luni- petrecerea de după naștere?

Stați că a născut luni! Sau sâmbătă? Sau duminică? Acum chiar m-am zăpăcit! Rău de tot. Așa că, dragă doamnă, hotărâți-vă la o zi a săptămânii! Dar aia să rămână! Și nașteți odată!

DE CE NU ÎNŢELEGEM FEMEILE: “PARTEA TA DE PAT E A MEA!”

Fiecare are preferinţele lui. Că vorbim despre maşini, despre mâncare, despre sporturi, despre orice. Că vorbim chiar şi despre partea de pat preferată.

Dar să o luăm pe îndelete.

În prima noapte “magică”, nimeni nu se gândeşte la somn. Fiecare dintre cei doi iubiţi adoarme pe unde apucă, epuizat de experienţa tocmai încheiată. Şi tot aşa vreo câteva săptămâni buni.

Apoi, relaţia evoluează. La un moment dat, el sau ea decide să facă un pas important: să se mute la el sau la ea. Celălalt acceptă şi trăiesc fericiţi încă o bună perioadă de timp, fără prea multe “pretenţii”.

Şi, totuşi, la un moment dat, ea spune: “Ştii, n-am dormit niciodată bine pe partea asta de pat, mie îmi place mai mult partea ta, că e cu vedere la fereastră!”. Sau: “Ştii, nu-mi place să dorm cu faţa la perete, sunt claustrofobă! Am îndurat, dar acum nu mai pot! Pur şi simplu, mă sufoc!”.

Iar el cedează, că doar o iubeşte. E bosumflat, dar acceptă. Îşi ia perna şi se mută pe partea cealaltă. Câteva nopţi are chiar coşmaruri din cauza noii poziţii de somn, doar a dormit toată viaţa pe partea aia.

Problema, însă, se accentuează. Din momentul în care el a acceptat să-şi schimbe locul, e pierdut! În orice excursie, în care vor merge din acel moment, ea va fi cea care va alege pe ce parte de pat să doarmă. “Eu dorm pe stânga pentru că…”, “Eu dorm pe dreapta pentru că….”. De altfel, acesta va fi primul lucru pe care îl va face în fiecare cameră de hotel în care ajunge. Nu se va mai gândi mai întâi la amor, la peisaje, la dotările din cameră, ci direct la alegerea părţii de pat pe care va dormi.

Cu siguranţă, însă, va fi exact locul pe care şi-l dorea el, convins că, acasă, ea doarme pe partea cealaltă!

Şi atunci el se întreabă: “Păi, acasă, dormi pe dreapta, la hotel, de ce vrei pe stânga?”. Sau invers. Şi atunci noi toţi ne întrebăm: “De ce nu înţelegem femeile?”.

Ce explicaţii aveţi voi, doamnelor, la povestea asta? După ce criterii vă alegeţi partea de pat pe care veţi dormi? Nu-i aşa că o alegeţi exact pe cea pe care o preferă partenerul?

DE CE NU ÎNŢELEGEM FEMEILE?! “SHOPPINGUL E VIAŢA MEA!”

Vorbeam cu un prieten, zilele trecute, despre dorinţa femeilor de a sta prin magazine. Eu cred că noi, bărbaţii, pur şi simplu, nu suntem făcuţi pentru asta! Ne place şi nouă să ne cumpărăm lucruri, dar nu putem suporta, pur şi simplu, să stăm după partenere. Ele au răbdarea necesară, dar, la noi, aceasta nu există, pur şi simplu!

Dar iată istorisirea amicului, pe care eu o redau într-un stil ceva mai anecdotic şi mai adecvat naraţiunii.

“Prietena mea, într-o zi de sâmbătă: dragul meu, am nevoie de un pulover, hai să mergem până la mall. Eu aveam o leneeee! Era sâmbătă, avusesem o săptămână foarte grea şi nu vroiam decât să lenevesc în faţa tv-ului. Stau, însă, şi mă gândesc: dacă nu mă duc cu ea, voi avea un întreg week-end nasol, pentru că va spune că nu-mi pasă. Până la urmă, femeilor le place să-ţi ceară părerea la cumpărături, chiar dacă tot ce vor ele îşi cumpără la final. Dacă mă duc cu ea, pierd documentarul la care mă uit. Hm. Îl mai dau ăştia în reluare, îl mai prind eu o dată. Şi, până la urmă, cât de mult poate dura să cumperi doar un pulover?! Intri, îl vezi, îl probezi şi gata! Ne întoarcem acasă repede! Întreb, totuşi, profilactic: Iubita, cam cât crezi că durează? Răspuns: nu durează mult! Buuun, accept propunerea iubitei că doar sunt băiat de comitet. Să o fac şi pe ea fericită!

Ajungem în mall. Afară era frig, aşa că înăuntru oamenii erau aproape ca sardelele. Mulţi al naibii! Pe coridoare şi, ghinionul meu, mai ales în magazine! Era şi perioadă de reduceri aşa că, la fiecare departament pentru femei, hainele zburau în stânga şi-n dreapta, de-a valma.

Intrăm în primul magazin, ditamai monstrul. Haine din belşug, de la multe firme, un fel de aprozar cu de toate. Pulvere, fără număr!

Şi începe! 30 de minute, petrecute în magazinul respectiv. 3 pulovere alese, probate şi… amânate! Adică: “Sunt frumoase, îmi plac, dar aş vrea să mai văd şi alte magazine!”

Eu nu mai înţeleg! Ai spus că vrei un pulover, nu trei. Nu mi-ai spus că vrei să mergem în mai multe magazine! Şi bugetul se cam întinde! Adică aruncăm cam mulţi bani!” Ea: “Nu ţi-am spus niciodată că vreau un singur pulover! Îmi trebuie mai multe! Evident că vreau să văd mai multe magazine! Trebuie să compar! Şi da, cheltuim mai mult, dar nu mai am niciun pulover cu care să mă îmbrac şi îmi trebuie toate!

Prietenul se conformează, strânge din dinţi, lasă capul în jos: “Asta e, mi-am făcut-o cu mâna mea! Ce frumos era acasă!”

Şi începe adevărata shoppingeală: toate magazinele sunt luate la rând, încet, încet. În fiecare se alege cel puţin un produs, se probează. 15, 20 de minute în fiecare magazin. Iar, în mall, sunt al naibii de multe magazine. 

 Cu fiecare magazin, însă, se întâmplă ceva aproape paradoxal, un lucru la care nu se aşteaptă nimeni când porneşte la shopping: atât ea, cât şi el devin tot mai trişti şi mai enervaţi.

El, pare uşor de înţeles, a ratat documentarul, a ratat ziua, umblă din magazin în magazin, în urma ei. De altfel, când mai vede vreun bărbat în aceeaşi situaţie ca el, rătăcit prin raionul damelor, îl priveşte cu subînţeles. Sesizează în ochii celuilalt compasiunea. Îi transmite şi el aceeaşi compasiune şi o urare de  îmbărbătare. “Hai că poţi! Mai rezişti!”

De ce devine ea nervoasă, însă? Ei bine, ca orice femeie, se enervează pentru că nu-şi găseşte acel lucru ideal, în cazul acesta, puloverul ideal. Nu-l găseşte şi pace! A probat vreo 20, dar nu e aşa cum şi-l închipuia. Evident că, după câteva ore de shopping, şi ea îşi pierde răbdarea. Mai mult: începe să se creadă grasă, urâtă că nu i se aşează hainele aşa cum sunt aşezate pe manechinele din vitrină sau din reviste.

Finalul poveştii prietenului: o zi întreagă petrecută prin magazine, zero lucruri cumpărate, supărare pentru amândoi şi mâncare rece pentru el, seara, acasă. De ce mâncare rece? “Tu eşti de vină că nu mi-am găsit pulover! M-ai grăbit că vedeam că nu mai suporţi şi nu m-am uitat atent la toate şi nu mi-am cumpărat nimic! Mai bine mă duceam singură!”

Acestea fiind zise, concluzionez eu pentru prieten: mai bine se ducea singură? Păi dacă se întâmpla asta, de la început, nu era mai bine pentru toată lumea? Păi nu era, că se supăra ea că, vezi Doamne, lui nu-i pasă!Aşa că vă întreb: DE CE NU ÎNŢELEGEM FEMEILE?!

 

 

 

DE CE NU ÎNŢELEGEM FEMEILE?!

ORICÂTE TELEVIZOARE AI AVEA, TOT AL TĂU E MAI BUN!

Marţi seara, miercuri seara, joi seara. Nu contează. E una dintre serile în care echipa ta favorită joacă în Champions League sau în Uefa League.

E un meci foarte important, ar putea să se califice în primăvara europeană. La serviciu, toată lumea vorbeşte despre asta. Pronosticuri, pariuri, invidii, răutăţi, speranţe. Toată lumea aşteaptă, însă, cu nerăbdare, seara, momentul meciului.

Evident şi tu te gândeşti la meci. Te pregăteşti. Îţi faci planul de bătaie. Nu poţi să vizionezi meciul chiar oricum.

Elimini din start varianta văzutului meciului cu prietenii în vreun bar. Acum eşti însurat, ai copii, ai responsabilităţi. Nu poţi să-i laşi pe cei de acasă singuri. Aşa că alungi repede ideea libertăţii de burlac. Aproape ca pe un gând rău, o arunci departe. Încerci să nu-ţi pară rău. A trecut timpul escapadelor ăstora. Le-ai avut, le-ai făcut. Acum, gata! Te îmbărbătezi singur.

Te consolezi, totuşi, că ai să vezi meciul acasă. Liniştit, pe canapea. Ţi-ai cumpărat sistem surround şi vrei să-l exploatezi la maximum. Să urle boxele, să audă vecinii când dau gol ai noştri, să audă toată lumea când te bucuri.

Continui pregătirile. În drum spre casă, te opreşti la buticul din colţ şi îţi iei o pungă de seminţe şi două beri. Că doar e meci!

Acasă, încerci să fii un tată şi un soţ perfect, până la meci, în speranţa că vei fi lăsat să vezi liniştit înfruntarea fotbalistică. Speli copilul, iei masa cu soţia, strângi vasele, chiar le speli. Faci totul! Eşti un ideal!

Îi spui: “Iubita mea, uite, la câte am făcut, merit să văd şi eu meciul!”. Ea: “Bine, fie, dar iar ne neglijezi! Două ore întregi! Eşti un tată denaturat!” Îţi zâmbeşte, totuşi, relativ înţelegătoare. Coace, însă, ceva. O simţi. O cunoşti destul de bine, după atâţia ani de căsnicie. Speri, totuşi, să te înşeli.

Începe meciul! Eşti pregătit! Berea a stat la rece şi, acum, respiră, pe masa ta, cu dopul desfăcut. Seminţele sunt şi ele. Televizorul e dat tare! Urlă. E minunat!

5 minute, 10. Eşti foarte fericit! Eşti mascul! E bine!

“Dă televizorul mai încet! Nu pot să adorm copilul!”. Se aude vocea cristalină, atât de cunoscută ţie! E soţia ta, evident. O iubeşti. Mereu! Foarte mult. Mai puţin acum. Acum, simţi că vrei ca ea să fie departe, departe, departe. Undeva cât mai departe de televizor. Două ore măcar.

Dar nu e departe. E foarte aproape, în camera cealaltă.

N-ai altă variantă decât să dai tv-ul mai încet. Foarte încet, în opinia ta, decent, în opinia ei. Aproape că nu mai auzi nimic, eşti pe silent. Te bucuri, însă, de imagini! Ţi-au rămas imaginile! Eşti încă mascul!

Mai trec 10 minute. Sunt superbe. Echipa ta a marcat. Lucrurile merg bine.

Apare, însă, soţia. “Am adormit copilul. Am venit să-ţi ţin companie!”. Hm, ştiai că o să ţi-o coacă! Poate, totuşi, stă liniştită pe canapea, lângă tine.

O iei în braţe. Trebuie. Acum, mai strâns, parcă, decât alte dăţi.

E 1-1. Păcat. Avem nevoie de victorie ca să ne calificăm. Seara începe să devină proastă.

Speri, totuşi.

Nu mai poţi să bei bere, însă. Ca să ajungi la sticlă, trebuie să o deranjezi pe ea din braţele tale. Asta nu se poate ca să nu deranjezi intrusul.

Rezistă până la pauză. “Schimbă, că sunt reclame!”. Zăpuim. Un canal, două, trei. Hopa! “Stai puţin. Dă înapoi! Ia, uite e emisiunea mea preferată!”.

Ne uităm la emisiunea ei. Evident, e o chestie exclusiv feminină, pe care tu nu o înţelegi şi nici nu vrei să o înţelegi că doar ai meciul echipei tale preferate.

Şi începe sfârşitul. “Hai că proştii ăia ai tăi iau bătaie! Oricum nu ştiu să joace. Lasă la emisiune!”. Zâmbeşti scrâşnind din dinţi. Mai rezişti. Repriza a doua a început de vreo cinci minute, zece.

Strângi din dinţi în continuare. Încerci să dai o replică: “Draga mea, dar mai ai un tv în camera copilului! L-am luat special ca să nu ne certăm pe tv-uri.”

Speri să înţeleagă. Speri! Vine, însă, răspunsul. FATALA, cum spunem noi bărbaţii. Răspunsul care te lasă fără replică şi te condamnă fără drept de apel: “Nu pot să mă uit la tv-ul din camera copilului. Are nevoie de linişte şi de întuneric. În plus, nu-mi place să mă uit la tv fără tine!”.

“Nu-mi place să mă uit la tv fără tine!” Frumos, superb, minunată declaraţie de dragoste. Ce bine dacă n-ar fi fost făcută, însă, în seara cu meciul! 🙁

Aşa că te întrebi “De ce nu înţelegem femeile?!”. Că doar ele ne vor tot binele din lume!

DE CE NU ÎNŢELEGEM FEMEILE?!

   

FEMEIA, off, FEMEIA!

Pentru noi, bărbaţii, FEMEIA este o fiinţă minunată, muza supremă, este creaţia fără de care noi nu am putea trăi, este completarea, este Yang-ul, este floarea pe care fiecare mascul vrea să o privească dimineaţa, printre gene. Este Afrodita, este Elena, este o zeitate. Superbă, fabuloasă, cochetă, fatală, este totul. Şi complimentele ar putea curge la nesfârşit.

FEMEIA este, însă, în acelaşi timp, junghiul din coastă, elementul care îţi albeşte părul fără vopsea, fiinţa pe care nu o înţelegi, aproape niciodată, creatura care a apărut, parcă, pe pământ cu singurul scop în viaţă de a te chinui pe tine, de a stoarce până şi ultima picătură de masculinitate din fiecare bărbat pe care îl întâlneşte. Şi, aici, “epitetele” ar putea continua la nesfârşit.

Dar să vă lămuresc de ce scriu aceste cuvinte. M-am hotărât să realizez o nouă rubrică pe blog: “De ce nu înţelegem femeile?!”. Este o rubrică scrisă de la bărbat la bărbat, cu poveşti ipotetice sau reale (nu veţi şti niciodată :)), dar dedicată femeilor. Nu de alta, dar ele cred că sunt mai bune decât noi, bărbaţii, aşa că au şi mai multă putere de înţelegere! Nu? Tocmai pentru că noi suntem limitaţi şi nu reuşim să le înţelegem, sper ca măcar ele să ne înţeleagă şi să readucă liniştea şi fericirea în cuplu, în urma oricărui scandal.

Acestea fiind zise, trec la fapte. Poate introducerea nu v-a captivat, dar sper să o facă prima istorisire.

IA-I COPILULUI JUCĂRIE, DAR PĂSTREAZĂ-O ÎN VITRINĂ!

Nouă, bărbaţilor, ne place să ne jucăm.

În copilărie, cu maşinuţe, tractoraşe, jocuri electronice etc.

În adolescenţă şi în tinereţe, ne jucăm cu păpuşile! Vii, atractive, zâmbitoare, naive. Ne place să ne jucăm cu toate! Cât mai multe, cât mai des şi, dacă s-ar putea toate o dată! Evident, aici este vorba despre domnişoarele pe care căutăm să le cucerim şi să le introducem cât mai rapid în pat. Dacă s-ar putea să ne întâlnim cu ele direct în pat, ar fi ideal! Evident, la această vârstă, ni se pare că suntem Don Juani, că domnişoarele cad pe spate la o simplă ocheadă de a noastră, în fine, că noi suntem deasupra lor! La fel de evident, constatăm cu toţii, dar asta mult mai târziu, că, de fapt, noi am fost deasupra lor doar în anumite momente, punctuale. Nu ca stare generală.

Vine, însă, o vârstă când păpuşile sunt înlocuite de una singură, căreia, însă, nu-i spui nici măcar în glumă “Păpuşă”. Nu de alta, dar rişti să mânânci mâncare rece vreo săptămână sau să dormi pe preş alte câteva zile bune. Această unică păpuşă trebuie numită astfel: “Draga mea, soţie!”, “Iubita mea!”. Cred că acestea sunt singurele două apelative acceptate.

Revenind, însă, la joaca noastră, a bărbaţilor. Odată însurat, cauţi să înlocuieşti jocul cu păpuşile cu alte forme de jocuri. Renunţi la jocurile cu oameni şi te întorci, repede, de unde ai plecat: la jocurile electronice sau pe calculator: wii, playstation etc. Asta, însă, doar dacă îţi permite mult iubita soţie să faci asta! Probabil acceptă, într-un târziu, să-ţi cumperi o consolă, dar o poţi folosi doar în lipsa ei şi, mai ales, când doarme copilul,  şi cu un sunet cât mai mic, de preferat chiar “mute”. Până să-şi dea, însă, acordul, tu, bărbatul cândva ultra-mascul, te uiţi cu jind la astfel de console, prin toate magazinele cu electrocasnice pe care ea ţine să le vizitaţi ca să-şi cumpere nu ştiu ce placă de păr sau roboţel de bucătărie. Evident, te-ai juca şi tu puţin la consolele alea, dar niciodată nu ai loc de puştii care stau ciorchine pe ele. Ei au, până la urmă, vârsta pentru astfel de jocuri. Tu te poţi juca doar în secret, acasă şi doar cu cei mai apropiaţi prieteni.

Şi, acum, să vă povestesc şi situaţia mea. Aici e o parte de adevăr. Cristina mi-a luat cu mânuţele ei, ATENŢIE!, din proprie iniţiativă, o consolă cu jocuri. Cum vreo trei zile am fost foarte ocupat, nici măcar nu am deschis cutia. Eram încântat de cadou, dar încercam să rămân responsabil şi să mă ţin de priorităţi: muncă, copil etc.

Aseară, însă, după ce i-am făcut băiţă fetiţei, după ce părea că terminasem toată treaba, am desigilat cutia. Am instalat fericit jucăria şi START la primul joc. Cristina era ocupată cu alăptatul. Fericire maximă. Şi dă-i şi luptă! Urcam nivel după nivel. 5 minute, 10 minute.

STOOOOOOOOOP! A venit! Mult iubita soţie! “Fetiţa a adormit, hai să ne uităm la ceva! Nu-mi place că te joci şi ţii televizorul blocat! Eu ce fac? Mă gândeam că te joci doar când nu sunt eu! Te rog, schimbă!”

“Draga mea, iubită, dar ne putem juca împreună! Am un joystick şi pentru tine! Uite cât de fain e! Pe de altă parte, nu am când să mă joc când nu eşti tu acasă! Atunci sunt şi eu la muncă!”

“Dar mie nu-mi place să mă joc pe televizor! Hai să vedem un film!”

Acestea fiind zise şi privindu-i ochii mari, de pisică cerşetoare, tu, super-masculul, închizi consola şi muţi pe televizor. Eşti trist, simţi un nod în gât, dar nu vrei să o arăţi. Aşa că te apuci să cauţi argumente cum că, de fapt, a fost chiar decizia ta, că tu ai ţinut la liniştea familiei şi la fericirea soţiei, şi ai închis, din proprie iniţiativă, jocul.

Hm! Evident că tu ai făcut treaba asta! Evident că a fost iniţiativa ta! EVIDENT! Nu poţi, totuşi, să nu te întrebi: “De ce? De ce ţi-a cumpărat jucăria, dacă nu te lasă să o foloseşti? De ce?”. Nu ai răspuns! Nu ai răspuns pentru că nu o înţelegi.

PS: Promit că voi continua seria şi cu alte poveşti. Căci, din păcate, de multe ori nu le înţelegem pe femei!