Taticool- proiectul meu și al tău

Untitled

 

www.taticool.eu 

 

TATICOOL E DESPRE NOI

Să spargem barierele matriarhatului! Suntem mulți! Suntem mulți tătici dedicați! Hai în comunitatea TATICOOL!
Taticool este o platformă cu noi și despre noi, bărbații care, în loc să stăm la o bere cu băieții, ne lăsăm costumați în prinți sau balauri.

Despre noi, bărbații care, în loc să mergem În cluburi, citim povești până adoarme toată casa.

TATICOOL TE AJUTĂ

Nu există părinte cu experiență, iar când vine vorba despre primul copil, boțul ăla de om iți dă lumea peste cap. Există, însă, metode, sfaturi, gadgeturi care îți pot face viața mai ușoară. Noi le descoperim pentru tine.
TATICOOL îți spune cum să-ți distrezi copilul, unde să îl duci să învețe, dar și la cine să apelezi când are o urgență.

TATICOOL E PENTRU TINE

 

Acesta este noul meu proiect. Creat din dragoste pentru fetița mea și din convingerea că sunt mulți ca mine. Care, împreună, pot forma o comunitate frumoasă: comunitatea TATICOOL.

Ne găsiți aici:

site: www.taticool.eu

FB: https://www.facebook.com/Taticool-876835462368516/?fref=ts

Instagram: https://www.instagram.com/taticool.eu/

Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCeAs95RT8WGq2YXUQzp5_Uw

Google+:  https://plus.google.com/u/1/1075195200687336170…/posts/p/pub

FII TATICOOL!

NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el!

singuratate

Știm cu toții că, la un moment dat, nu mai merge. Pur și simplu, nu mai merge. Dar parcă niciunul dintre cei doi nu-și dă seama că nu mai merge. Se complac așa, în dulcea ignoranță și în falsa stabilitate.

În realitate, însă, niciunul nu mai e fericit. Chestia cu fluturi în stomac și cu bucuria revederii celui drag e undeva departe. De fapt, nici nu mai știu de când n-au mai trăit-o, le e un fel de sentiment despre care au citit cândva, pe care parcă l-au trăit cândva, dar care acum le e complet străin.

Când s-au luat erau fericiți. Cei mai fericiți! Și toată lumea era a lor! Și li se părea că nimeni nu le poate strica dragostea. De fapt, pe atunci, nici nu le păsa de lume. Erau atât de indiferenți față de părerea celorlalți, încât se urcau unul peste altul pe unde apucau. Că erau în parc, că erau pe stradă sau la cafenea, erau bot în bot, lipiți unul de celălalt ca două verigi proaspăt sudate. Erau acel „noi doi”.

Totuși, “noi doi” a dispărut. În timp. Că ea nu i-a mai gătit sau că nu l-a mai primit în pat, că el și-a găsit pe alta sau a uitat să-i mai aducă flori. Că ea i-a adus-o pe soacră pe cap. Că a apărut un copil, că ea a uitat de el. Că el a început să stea mai mult la bere cu băieții, decât cu ea. Că el preferă să-i spună că e ocupat la birou, decât să dea repede o fugă pe acasă pentru o partidă scurtă. Că, de fapt, el refuză să se mai gândească la partidele scurte, sătul de sutele de refuzuri primite de la ea. Că pe ea o doare în fiecare seară capul și că refuză să renunțe la pijamalele alea moartea pasiunii. Că sunt prea ocupați. Că… multe.

Și nimic nu mai e la fel ca la început. Chiar nimic. Dar amândoi, când ies în oraș cu prietenii, bravează că sunt cuplul perfect. Deși niciunul nu mai ține minte când a sărit pe celălalt, în public, să-l sărute cu foc.  Întotdeauna, în oraș, sunt ok. Nu se ceartă de față cu ceilalți. Nici acasă nu prea se mai ceartă. Au obosit. De fapt, cred că a început să le fie indiferent unul de celălalt.

După ieșirea cu prietenii, se întorc acasă liniștiți. Ca doi străini, care, aproape surprinzător, împart aceeași locuință. Ea se duce la culcare, el rămâne la televizor, cu o bere în mână. Se mai întâlnesc dimineață, cât să-și spună „salut”. Și tot așa, de la o zi la alta.

Niciunul nu mai e fericit. Dar niciunul nu îndrăznește să o recunoască. Și să plece în căutarea fericirii, dându-i și celuilalt, astfel, șansa de a fi fericit. Niciunul. Amândoi spun, însă, că așa e în căsnicie. Că dragostea se mai erodează, că e importantă stabilitatea, că au atât de multe lucruri împreună, că n-au cum să se despartă, că oricum le-a trecut vremea și, de bine de rău, s-au înțeles bine până acum și se cunosc și e ok.

Există, însă, niște semne clare. Niște situații care, dacă au loc, atunci cei doi nu mai au nicio șansă:

Când unul dintre voi uită de ziua de naștere a celuilalt. Anumite aniversări se mai uită în timp, dar ziua ta de naștere trebuie să-i rămână mereu întipărită pe creier. Dacă a uitat-o, pleacă. Nu mai are niciun rost.

Când dormiți separat. Dacă nu mai simți că vrei să o iei în brațe măcar seara, la culcare, pleacă! E mai bine pentru amândoi.

Când nu vă mai certați. Împăcarea este mereu dulce. Dacă nu-ți mai e dor de sexul de împăcare, pleacă!

Când te gândești să-ți faci concediile singur. Nu vorbesc de câteva zile cu băieții la pescuit, ci de singurul concediu pe care ți-l iei într-un an. Dacă atunci te gândești că te-ai simți mai bine singur decât cu ea, pleacă!

Când te gândești că i-ai dat prea mulți bani și nu știi dacă mai ai chitanțele să le prezinți la divorț. Căsnicia înseamnă totul la comun. În acest caz, chiar nu mai e nimic de făcut între voi!

Când te superi că nu găsești nimic de mâncare acasă, deși ea nu ți-a gătit niciodată. Dacă așa ai luat-o și ai acceptat, în timp, că e mai bine să mâncați în oraș, nu te poți enerva că e frigiderul gol. Sau poți și, atunci, mai bine pleci.

Când nu o pupi sau nu te pupă, dimineața, când pleci la serviciu. Nu sunteți doi prieteni, sunteți soț și soție. Și gestul ăsta mărunt trebuie să se întâmple. Altfel e mai bine să pleci.

Când începi să-i scotocești prin telefoane, calculator, portofel. E clar că ați pierdut cel mai important lucru al unei relații de durată- încrederea. Fără ea, nu mai ai nimic.

Când nu ți-a cumpărat nimic, după o săptămână de stat în delegație în străinătate. Nici măcar o ciocolată. Bine, nu mai sunt vremurile când aveați mulți bani sau când dragostea îi dădea pe afară și venea cu atenții în fiecare zi. Dar măcar o ciocolată, meriți!

Când alege să-ți ia un cupon cadou, decât să-și zbată creierii să-ți găsească ceva interesant. Cuponul înseamnă obligație, înseamnă „Mda. Știu că trebuie să-ți iau ceva. Dar n-am chef, așa că alege-ți singur.” Cuponul e mai rău decât un cadou prost. Cel puțin între soți.

 

Când măcar una dintre chestiile astea se întâmplă, te rog pleacă. Nimic nu e mai important decât fericirea ta. Meriți să fii fericit, trebuie să încerci să fii fericit. Ăsta e scopul nostru în viață: să căutăm fericirea. Iar “noi doi” exact asta trebuie să însemne: ca „eu” și “tu” să fim fericiți împreună, nu triști separat.

Pentru că NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el. Aparent e filosofie. E doar… realitate.

Cum apar la teveu, cum sar femeile pe mine!

Vă povesteam, aici, cum m-a lovit Iulia Albu cu un trofeu WOW în cap.

Ei bine, oamenii au venit să-mi și dea premiul, că-s oameni de cuvânt.

Îmi zic eu monologul, seara Iulia îmi trimite bezele în direct, dulcegării și politețuri peste tot.

Dar iată ce se întâmpla cu FB-ul meu privat, în timp ce mutra mea apărea pe ecran.

IMG_0294 IMG_0295 IMG_0296

Mai ușor, măi doamnelor! Că mă zăpăcesc! Și niciun bărbat? Nici măcar unul care să-mi vrea prietenia?!

Oricum, doamnelor și domnișoarelor, să știți că mă onorează solicitările voastre.

Vă mulțumesc, vă pup pe toate și vă aștept pe contul public, pe Dan Cruceru Oficial.

M-a lovit Iulia Albu!

FullSizeRender (3)

Aproape că intrasem în anonimat. Lâncezeam așa, într-o dulce nepăsare, într-o nepermisă stare de “dolce far niente” din punct de vedere al carierei de jurnalist și prezentator tv. Mă apucasem de alte lucruri, îmi luasem gândurile de la tv și îmi vedeam de ale mele.

Și începuse să-mi placă, să îmbrățișez idea că nu mă mai oprește nimeni pe stradă, că nicio mămăiță nu mă mai arată cu degetul și că nu mă mai pozează niciun fotograf cocoțat prin copaci când duc gunoiul în cea mai neglijentă ținută posibilă de dus gunoiul.

De altfel, cred că a trecut, deja, mai bine de o lună de la ultima abordare de genul “Dvs sunteți ceva pe la televizor? Sunteți prezentator la Acasă tv, nu-i așa?”. Era o stewardesă pe o cursă internațională. Of, săraca! Avea o scuză, n-aveam de ce să mă supăr pe ea. Zboară mult, se uită puțin la televizor și, la ea, n-a ajuns încă știrea că Acasă tv și-a închis toate producțiile. În urmă cu vreun an jumate.

În fine, revin la anonimatul de care mă bucur din ce în ce mai mult. Evident că nu mă mai cunoaște lumea, că ochii care nu se văd se uită în foarte scurt timp. Mai ales că nu i-am cumpărat niciun Lamborghini amantei ca să apar pe prima pagină a puținelor ziare care se mai tipăresc în România sau în deschiderea emisiunilor nocturne.

Zilele trecute, zic, totuși, să mai ies în lume. O prietenă mă invitase la premiera unui film fain. Îmi iau familia și purcedem. Ținuta mea, una comună pentru mine, o ținută clasică la o ieșire în oraș: pantofi sport, blugi, cămașă, sacou. Culori țipătoare cât mai puține. Decent, simplu, zic eu- elegant.

Am făcut o poză la panou cu fiică-mea și ne-am dus să ne cumpărăm floricele. Am văzut eu un cameraman de la Kanal D că mă filmează de zor, dar am zis că poate n-are figurație destulă pentru nu știu ce material.

Și când colo mă lovește! Seara, în rubrica ei, Iulia Albu îmi dă trofeul WOW. Știți voi, trofeul ăla despre care toate vedetuțele noastre spun că nu sunt interesate, dar pentru care fiecare și-ar vinde măcar un Vuitton.

Mamă, și ce lovitură! Ar fi fost… în urmă cu un an și jumătate. Ar fi fost subiect de presă, mi-ar fi crescut cornițe, mi-ar fi alimentat ego-ul cu lauri. Mda. Ar fi fost. Pe vremea aia, recunosc sincer că mi-am dorit un asemenea trofeu.

Acum, spun doar “Mulțumesc”. Mulțumesc, Iulia Albu, că apreciezi eleganța prin simplitate! Că, uneori, mai premiezi și normalitatea și că un tătic care-și dorește să fie taticool primește elogiile tale. Mulțumesc.

Azi e ziua mea! Ba e a noastră!

3

E 1.37. Nu dorm. Îți scriu din Moscova. Aici m-a adus viața. Sunt la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Artiști.  Și toată echipa mi-a urat, deja, “La mulți ani!”.

Pentru că azi e ZIUA MEA! Vreo 28 de ani a fost doar ziua mea! Și a fost bine. De vreo  șase ani, însă, a devenit ZIUA NOASTRĂ!

Pentru că m-am însurat fix de ziua mea. Pe 12.06.2009. Și, din acel moment, a devenit… ZIUA NOASTRĂ!

La început, am zis că e foarte bine că m-am căsătorit fix de ziua mea. Mă gândeam că nu am cum să uit vreodată când e ziua noastră. Nici măcar după 50 de ani de căsnicie. Doar sărbătoream anii de căsnicie fix de ziua mea.

Apoi, mi-a părut puțin rău. Că nu mai erau cadourile doar pentru mine, ci pentru noi. Mai ales pentru noi. Că prietenii mă sunau să-mi ureze “Casă de piatră în continuare!”, în loc de “La mulți ani!”. Că atunci când eu făceam 33, noi sărbătoream 5 ani de “măritiș”. Și ghici ce am sărbătorit!

Acum fac 34. Și 6 ani de căsnicie! De nicio parte, o cifră rotundă. Cum facem acum?

Păi… eu zic așa: nu mă interesează ziua mea. Împlinesc doar 34 de ani. (Mama mă va suna pe la 5 dimneața, să -mi ureze toate cele. Atunci m-am născut și e tradiția ei să-mi dea deșteptarea. Doar e mama!!! Și poate să mă sune oricând!).

Pe la 13.00, plec spre București. Deși echipa mea s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondiial. La ora la care voi ateriza, prietenii mei vor juca gândindu-se la trofeu. Ei vor rămâne prietenii mei, chiar dacă eu am ales să plec de lângă ei. Vor mai fi campionate mondiale. Cu ei voi trăi povești interesante ocazional.

Cu tine, trăiesc, însă, zi de zi. Și, mai ales, ziua de 12 iunie vreau să fie perfectă. Pentru că meriți. Pentru că mă vei aștepta la aeroport, împreună cu fetița noastră, pentru că mă iubești, indiferent de ceea ce fac sau spun, pentru că ești soția mea. Pe veci.

Și pentru că 12 iunie e ZIUA NOASTRĂ!

Pentru suflet, pentru noi, pentru… cum ne noi

“Dacă cineva ar putea să te cum te eu

Și altcineva ar putea să mă cum mă tu,

Ai pleca la el, ai pleca la ea și n-am fi noi,

Dar suntem aici și ne place cum ne noi.” (Carla’s Dreams feat. Delia- “Cum ne noi”)

Asta căutăm cu toții. Să fim noi! Porniți din doi și transformați în unul.

Tu l-ai găsit pe “NOI”?

And the Oscar goes to… MEEEEE!

Sunt actor, pe bune! Și ce actor!!!! D’ăla de Hollywood și Bollywood la un loc. Nu credeți? Uite dovada!

Păi, ce, puteau oamenii ăștia să facă un film atât de bun, fară să apară Superbul Dan Cruceru în el? Fără să i se vadă și lui spatele ăla perfect, lucrat zi de zi la sala de mese? Sau fără papucii ăia ai lui cumpărați din Obor, perfecți pentru alergat în aer liber?

Păi nu puteau! Tocmai de aia m-au ofertat cu bani grei, s-au milogit de mine să accept să joc în filmul lor măcar 30 de secunde! Și, eu, generos, am zis “Fie de la mine!” Și am acceptat să joc fix 37 de secunde.

Dar cum le-am jucat… Cu cât patos, cu cât profesionalism! Cum m-am transformat eu în băiatul rău dintr-un casnic cumințel și politicos! Cum m-am înfipt eu în părul cucoanei ca leul în gazelă! Și cum am plonjat pe asfalt ca în valurile mării. Că, deh, arta cere sacrificii!

Hai, că am fost superb! Un fel de Al Pacino în tinerețe. Și chiar mai bun!

Pe marii regizori autohtoni și de pe la Hollywood, îți anunț că agenda mea e, deja, foarte încărcată, mai am timp pentru ei doar în 2016.

Și, ca un mare actor ce sunt, când sunt invitat să-mi primesc Oscarul, am și eu lista de oameni cărora trebuie să le mulțumesc:

– puștilor și celorlalți figuranți care au mai avut onoarea să lucreze cu mine

– Regizorului Mihai Alecu

– Tv& Film Academy by Ruxandra Ion.

Mama, soția, fiica, voi toate

mama-dan

Mama este cel mai mare critic al meu. Crescută într-o sărăcie lucie, în praful iute de pe dealurile din apropierea Prutului, n-a știut niciodată să-și exprime afecțiunea așa cum o fac cei crescuți la oraș, așa cum vede un copil prin filmele americane. Mâinile ei roase de muncă, cu greu, au știut să îmbrățișeze vreodată.

Țin minte că mă minunam de cât de frumos le vorbea mama mea despre mine colegelor de la serviciu. Eram cel mai deștept din lume pentru ea și se lăuda tuturor cu asta. Mie, însă, nu mi-a spus-o aproape niciodată. Cred că aș putea număra pe degetele de la o mână acei „Bravo!” pe care i-am auzit de la ea. Unul a fost când am intrat al cincilea din vreo mie la liceul militar, unul la prima facultate, unul la a doua, unul la Master și unul în televiziune. Da, cred că 5 au fost.

Nu fusese crescută cu afișarea gesturilor de afecțiune. Și i-a fost și ei greu să le facă la rândul ei. Dar ce a făcut mama pentru mine, de-a lungul vieții ei, a compensat de o mie de ori lipsa acelor tandrețuri trecătoare. Mi-a dat totul și încă mai mult. Au fost seri când aveam pe masă o singură porție de mâncare. Eu înfulecam hulpav negândindu-mă că poate și ei  îi era foame. De fapt, oricum, spunea că nu îi trebuie mâncare, că e sătulă deja. Și eu o credeam că doar e mama și că, oricum, eu eram copil egoist.

Mi-a dat banii ei și pe ai altora de la care se împrumuta ca să îmi fie mie bine la liceu și, apoi, la facultate. Mi-a dat răbdarea ei și iertarea ei, deși i-am greșit adesea. Mi-a dat viața ei. Căci deși m-a strâns rar în brațe, de fiecare dată, pentru ea, eu am fost mai important decât ea.

Mi-a dat totul și, pentru asta, nu voi putea niciodată să mă recompensez îndeajuns.

Te iubesc, mama! Tocmai pentru că ai fost cel mai mare critic al meu! Căci, fără asta, n-aș fi înțeles că, în fiecare zi, trebuie să vreau mai mult, să lupt mai mult, să visez mai mult, să ating norii!

La mulți ani, draga mea mamă!

***

familie-dan

Cu soața, e exact invers. Ea m-a lăudat mereu. Cică sunt leul ei, bărbatul la care a visat mereu, Făt- Frumos și călare și pe jos! Și apoi am zis “Da!”. Și gata cu laudele, s-a transformat direct în mama la pătrat! Că nu faci aia, că nu te pricepi la nimic, că fumezi, că stai cu băieții, că…

Serios, acum. În căsnicie, lucrurile stau altfel decât în relația mamă- fiu. În căsnicie, uneori, ți se pare că nu mai poți să ierți, că îți vine să-ți iei câmpii, că te-ai săturat de aceeași “ciorbă” pe care o primești zilnic. Și faci nazuri mai ales atunci când îți este bine. Că așa e omul, se plictisește repede de fericire. I se pare că fericirea e un drept, o consecință a superbității lui și că o va avea pentru totdeauna.

Pe soția adevărată, cea cu care merită să îmbătrânești, o descoperi la greu. La fel cum și ea te descoperă în aceleași situații, dar acum scrie un bărbat și nu o ea. Soția faină este cea care te strânge de mână, care te îmbrățișează și îți spune că te iubește atunci când ești la pământ. Când ai pierdut un job important, când nu mai aduci bani în casă, când nu-ți mai permiți să o duci în vacanțe scumpe, când îi faci doar cadouri simbolice. Dacă ea îți mulțumește la fel atunci când îi aduci în dar un ghiocel în loc de-un Vuitton, atunci să știi că aceea e femeia visurilor tale. Nu contează că, după niște ani, graviția și-a lăsat amprente pe corpul ei, nu contează că nu-ți mai aleargă ca la maraton fluturi prin stomac din cauza hachițelor pe care ți le-a făcut de-a lungul timpului.

Contează doar că ea îți este alături și la bine și la rău, mai ales la rău. Contează că ea crede în jurământul ăsta până la moarte și că, pentru ea, oricât de falit ai ajunge, oricât de urât sau de schilod, vei fi mereu Făt- Frumosul ei.

Eu cred că am găsit această femeie și, inclusiv de 8 Martie, merită toată dragostea mea. La mulți ani, Cristina!

***

Despre cea de a treia mimoză din viața mea, ce aș putea să vă spun? Continuarea, aici, pe www.catchy.ro.

***

La mulți ani, doamnelor din întreaga lume! E ziua voastră și fie că sunteți mame, soții sau fiice să știți că, fără voi, n-am fi compleți!

De Dragobete, from Tehran with love!


IMG_3005

Așa arată femeile iraniene.

 

IMG_2991

Sunt niște umbre.
IMG_2998Unele dintre cele mai tinere încearcă să fure, într-un fel, moda despre care citesc în revistele occidentale aduse de prietenii veniți în vizită, în țara lor. Într-un fel. E destul de greu să spui că ești “fashion” doar schimbând ochelarii sau geanta. Dar, pentru ele, este un mare gest de curaj și de rebeliune.

Cele bătrâne cară sacoșe, nu genți. Se duc la piață, nu la mall-uri.

Nu știu dacă au auzit de Vuitton, Armani sau Channel. Cică ar avea și mall-uri în Teheran. Cu siguranță nu și în altă parte. Și doar unele brand-uri internaționale, foarte puține și adaptate cerințelor tradiției.

Femeile din Iran nu stau în același loc în autobuz cu bărbații. Ei stau în față, ele în spate.

Iranienii nu au Facebook. Este considerat prea vulgar, prea promiscuu, așa că a fost blocat.

Femeile din Iran nu vin la competițiile sportive masculine. Spun că, acolo, bărbații folosesc cuvinte foarte dure, care pe ele le-ar ofensa. Așa că lipsa lor de pe teren nu este o interdicție pentru ele, ci o formă de protecție.

Femeile iraniene nu dansează în public.

Virginitatea este foarte importantă pentru a se putea căsători. Multe dintre cele care au cunoscut dragostea trupească înaintea căsătoriei sfârșesc pe străzi ca prostituate. Nimeni nu le mai ia de soațe și prostituția devine singura lor șansă de supraviețuire.

Femeile iraniene nu pot fi luate de mână în public, nici măcar de soții lor. Sărutările furate pe stradă sunt adevărate blasfemii. Iar sexul în mașină este condamnat cu lovituri de bice. De altfel, doar cuplurile străine scapă astfel de gesturi și sunt imediat condamnate de cei din jurul lor măcar prin priviri pline de ură sau prin apostrofări. Cuplurile autohtone nici măcar nu concep așa ceva, nu este în cultura lor.

Femeile iraniene nu merg la spa în același timp cu bărbații. Au programe diferite. Pentru că, nimeni nu are voie să le vadă trupul. Excepție fac soțul, tatăl, unchiul și fratele.

În România, de la o vârstă, orice bărbat poate vedea trupul fetei, mai puțin rudele.

La noi, femeile pot scuipa semințe alături de bărbații lor pe stadion.

Iar brandurile sunt peste tot.

În cele câteva zile pe care le-am petrecut deja în Iran, am înțeles un lucru: din punctul de vedere al unui european, aici, femeia nu există. Este doar o marfă, o unealtă care să-i folosească bărbatului.

Femeile de aici declară, însă, altceva:  toate aceste interdicții sunt doar forme de protecție, sunt moduri prin care bărbații le feresc de păcate, de rău, de ispită. Poate că și gândesc așa, sau poate că le este teamă să spună adevărul. Poate că, în sufletele lor, sunt niște ființe tare nefericite. Poate că ar vrea să scape de negrul de pe haine, poate că ar vrea să-și facă diferite coafuri, poate că ar vrea să danseze și chiar să înjure cu patos. Poate că ar vrea să fie sărutate oricând.

La mulți ani, doamnelor din România, de Dragobete!

Fiți fericite! Dacă nu pentru că iubiți și sunteți iubite acum, măcar pentru că ați primit cândva o sărutare sub un felinar, că puteți ieși la o cafea cu prietenele să vă etalați noile ținute și să bârfiți pe Facebook, că puteți înjura echipa adversă, că puteți să-i dați o palmă unui bărbat care nu s-a abținut să vă fluiere corpul lucrat la sala de forță. Fiți fericite că v-ați născut chiar și în România! Fiți fericite că sunteți libere!