De ce „porcii” sunt mai fericiți ca femeile? Pentru că vor doar „țâte mari”!

sursa foto: http://diply.com/love-eat/30-hilariously-true-differences-between-men-women/83142

sursa foto: http://diply.com/love-eat/30-hilariously-true-differences-between-men-women/83142

O femeie: „Dragă Doamne, dă-mi un bărbat frumos, atent cu mine, romantic, iubitor, deștept, înțelegător, un bărbat pasional, care nu m-ar înșela niciodată și care mi-ar face complimente zilnic și nu ar critica niciodată ceea ce fac eu și prietenele mele! Mulțumesc, Doamne!”

Pe bune? Doar atât vrei, dragă? Mă mir că nu ai cerut și luna de pe cer! Pardon, pe aceea ți-o ofer eu în fiecare seară! 🙂

Chiar așa, doamnelor, de ce sunteți nefericite? Nu cumva, pe zi ce trece, vă creșteți expectanțele și, pur și simplu, șansa de a găsi bărbatul dorit se apropie de 0?

În adolescență, nu vă interesează inteligența partenerului. Vreți doar să fie distractiv, să aibă intrări la cele mai tari petreceri, niște bani în buzunar și poate și o mașină, pe care tot voi o conduceți, că ăla se îmbată ca porcul. (Asta cu porcul o conștientizați din tinerețe, dar nu vreți deloc să acceptați că bărbatul e porc și gata! Nuuuu, voi continuați să sperați, să vă încredeți în forțele proprii că veți descoperi, într-un târziu, un Făt- Frumos sau că-l veți schimba pe porcul actual în prinț. Dar, nuuuuuuu! Porcul tot porc rămâne, oricât l-ai trimite pe la centre de înfrumusețare.)

Dar, odată ce deveniți femei mature, lucrurile se schimbă. Vreți să aibă și casă și mașină, să fie amuzant, frumos, romantic, atent, să fie ca nimeni altul, să fie Rambo, Făt Frumos, cățelul Spike, Einstein și multe, multe altele. Și cu cât lista continuă, cu atât timpul trece și multe dintre voi rămân doar cu… speranța și cu lista.

Pentru că nu există, doamnelor, un asemenea bărbat. Ăla e doar în povești. În realitate, sunt doar porci. Mulți porci. Care au nevoi primare: o cocină decentă, niște lături calde în fiecare seară și sâni mari! Mai ales sâni mari! Că doar asta ne dorim, noi, porcii! Dorințe simple, ieftine (dacă-s naturale). Și suntem fericiți. E atât de simplu. Iar voi complicați lucrurile.

Uitați-vă în jur. Câte femei sunt fericite? Și câți bărbați? Două, trei vs. fără număr.

Aaaaa, că tot veni vorba de sâni mari: V-ați întrebat vreodată partenerul în ce ar investi mai degrabă? Într-o excursie romantică la Paris sau într-o pereche de silicoane pentru voi?

Să nu vă întrebați acum de ce își doresc porcii de bărbați sâni mari. E o istorie întreagă, iar, de la Freud încoace, toată lumea studiază speța. Ideea e simplă: e primul lucru pe care îl vede bărbatul când se naște și e ultimul la care se gândește înainte să moară.

Așa că ce-ar fi să rupeți lista aia? Ce ar fi să începeți să gândiți ca noi, porcii? Să nu vă mai doriți stelele de pe cer și bărbatul perfect, ci doar… Cum ar fi? Totul s-ar simplifica dintr-o dată. Și fac pariu că ați deveni fericite. Foarte fericite. Mai ales dacă aveți și sânii mari.

Nu pot accepta să-mi dai în cap pentru ceea ce am în cap! Je suis Charlie!

charlie-hebdo

În 2004, îl întrebam pe atotputernicul premier Adrian Năstase „Ce părere are despre anumite acțiuni ale lui Micky Șpagă”. Nu Șerban Mihăilescu, ci Micky Șpagă. Nu pe oricine, ci pe Adrian Năstase, care, la vremea aceea, era Dumnezeu. S-a uitat la mine, s-a înroșit, s-a blocat. Nu-i venea să creadă că cineva îndrăznește să-l sfideze pe el, Dumnezeul. Mi-a căutat cu privirea microfonul, să vadă clar de unde vin. În clipa aceea, m-ar fi omorât, m-ar fi șters de pe fața pământului! Și, totuși, n-a făcut-o. Nici măcar fără job n-am rămas, deși ar fi putut da câteva telefoane.

Prin 2008, am realizat un reportaj pamflet, în care l-am ironizat pe Călin Popescu Tăriceanu, premierul de la acea vreme. Era înfățișat călare pe tractorul unei economii care „duduie” și l-am comparat cu supremul conducător de dinainte de Revoluție. Tăriceanu s-a supărat atât de tare, încât a sesizat CNA-ul. Poate m-ar fi omorât în acele momente! Dar n-a făcut-o. Am primit o sancțiune de la CNA, o mustrare.

Ani în șir, am ironizat modul de a face politică a lui Traian Băsescu, activ după doar „două pahare de licoare”. Și nu mi-a zis niciodată nimic.

Preoții și dorința unora dintre ei de înavuțire au fost subiecte pe care le-am abordat des în cei peste 10 ani de presă. Cu patimă, dar cu argumente, cu înflăcărare proletară și cu dorința de a le face dreptate celor mulți. Și nu m-a afurisit nimeni, nu mi-a dat nimeni nici măcar o palmă, fie ea și verbală.

Pentru că, Slavă Domnului, trăim într-o țară, în care nu ți se dă în cap pentru ceea ce ai în cap. Măcar aparent, ai libertatea să spui ce vrei, când vrei.

Ce s-a întâmplat în Franța, ieri, este îngrozitor. Poate că ziariștii ăia au jignit, poate că au sărit calul, poate au greșit. Dar să fie omorâți!!! Așa ceva, nu pot concepe. Mi se pare că nimeni nu are dreptul să-i ia viața cuiva, nu poate avea niciodată un argument suficient de puternic.

Și, totuși, atacatorii respectivi au făcut-o, și-au inventat un argument. Nu înțeleg astfel de oameni și nici nu vreau. Nu cred că religia musulmană îndeamnă la așa ceva. Fanatismul nu e religie, e doar prostie, e doar un rău abominabil.

Jurnaliștii trebuie să fie lăsați să vorbească! Pentru că, astfel, feresc masele de abuzuri. Pentru că apără, prin cuvântul lor, democrația și drepturile celor mulți. Iar, dacă greșesc, justiția îi poate condamna, dar nu individul și nu prin crimă.

Je suis Charlie! Sunt jurnalist și nu pot accepta să-mi dai în cap pentru ceea ce am în cap!

O nație care s-a trezit doar ca să vorbească!

1

E cool să faci politică azi. De la hipsteri, la vamaioți și până la maneliști, toată lumea face politică. În toate mediile în care mergi, întâlnești pe cineva care face politică. Se dă avizat, știe el din surse sigure că ăla a furat, că ăla e un mincinos, că ăla va duce țara de râpă dacă va ieși președinte.

Tipul e cool. Căci, nu-i așa, dezbate cu înflăcărare cel mai important subiect al momentului. Și ceilalți îl ascultă. Unii îl aprobă, alții bat cu pumnul în masă și îl contrazic. Că doar și ei au părerea lor. Dar toți îl ascultă. Și, pentru asta, el îl înfierează și mai mult pe candidatul pe care îl urăște și îi aduce osanale celui pe care îl place.

Pentru că la asta s-a ajuns. La ură versus adulație. Nu se mai folosesc jumătăți de măsură, nu mai există adevăr de ambele părți, ci doar de partea celui adulat. Nu mai suntem în stare să-i ascultăm pe cei care au o părere diferită pe acest subiect decât noi. E ca noi sau deloc! Ești cu mine sau împotrivă. Și sunt în stare să-ți dau și un pumn în gură dacă mă mai contrazici mult. Pentru că eu am dreptate, nu ai înțeles? Ne-am identificat cu candidații și cu partidele lor. Sunt „ai noștri” și “ai lor”. Iar “ai lor” sunt nașpa, sunt Anticristul, sunt răul supreme!

Și continuăm să vorbim. La cină cu familia, la ieșirile cu gașca. Vorbim, vorbim, vorbim. De vreo câteva săptămâni ne-am trezit. Ne-a luat mult. Ani buni. Până acum, când auzeam de politică, scuipam în gând și treceam mai departe. „Sictir! Nu mă interesează subiectul. Toți sunt la fel, toți ne fură, noi pentru ei nu existăm!” Și căutam să schimbăm repede subiectul cu vreo banalitate aparent mai interesantă.

Azi, însă, s-a schimbat ceva în noi. Azi, simțim nevoia să vorbim, să dezbatem, să ne băgăm într-o tabără de adulatori.

Internetul e plin cu astfel de dezbateri. Facebook-ul duduie. Ca economia, odinioară.

Dar, dincolo de vorbe, facem ceva? În mod normal, da. În mod normal, te duci la vot. Că ai o opțiune. Că vrei să-l înjuri pe unul dintre candidați cu ștampila de vot. Că vrei să iasă ai tăi!

După disputele internautice înainte de primul tur al alegerilor, mă așteptam ca prezența la vot să fie de 200%. A fost așa, dar doar în niște comune obscure, devenite, peste noapte, destinații turistice mai interesante ca Parisul. În rest, o prezență mediocră. Scuze pentru asta ar fi multe: că n-au fost lăsați să voteze, că s-a schimbat secția unde votau mereu, că a murit pisica vecinului. Scuze.

Mi-e teamă că duminica viitoare nu va fi cu nimic diferită de una obișnuită. Oamenii vor merge la plimbare, dar nu la secția de votare, vor merge la munte, dar nu la urne, vor sta în casă ca să nu-i plouă și așa mai departe.

Pentru că nația asta s-a trezit. Dar s-a trezit doar ca să vorbească. Pentru că politica e cool zilele astea. Dar inactivitatea, latența, lenea sunt atât de vechi în conștiința noastră încât nici cel mai cool subiect din lume nu poate să le șteargă din ADN-ul nostru.

Vezi si

http://vreaupresedinte.gandul.info/votesti/dan-cruceru-sustine-votesti-poate-ca-singur-nu-poti-schimba-lucrurile-dar-impreuna-putem-mergi-la-vot-13481770

Eu votez! Pentru copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Duminică stai acasă! Eventual ieși în oraș, te duci la plimbare sau pe la prieteni. Sau oriunde mai puțin pe la secția de votare.

De fapt, nu vrei să treci pe acolo. N-ai cu cine vota, ești scârbit de toată clasa politică, peste care ai arunca o ditamai bomba, din ’90 încoace toți te-au mințit, toți te-au furat, toți ți-au înșelat așteptările, iar, în puținele cazuri în care te-ai întâlnit cu urna până acum, ai votat mai degrabă „împotrivă” decât „pentru”.

Ai dreptate! Ai dreptate să-ți fie scârbă de toți și de toate promisiunile lor! Ai dreptate să-i înjuri.

Dar îți iei copilul în brațe și îl privești în ochi. Îl poți minți că îți place România în care trăiești? Îl poți minți că îți place România în care trăiește el? Îl poți minți că îți place viitorul lui? Că e în siguranță, că va avea succes, că va trăi bine în țara asta?

Dacă îl poți minți, atunci stai acasă. Dacă nu, fă ceva! Votează. Înjură-i, dă-le o palmă, schimbă-i, dar votează! Ai șansa asta doar o dată la câțiva ani! Și chiar merită să profiți de ea!

Eu merg la vot. Și îmi iau și fetița cu mine. O las pe ea să pună ștampila pe buletinul de vot. Pentru că aleg pentru ea! Pentru că îi vreau un viitor mai bun ca ce avem acum. Pentru că ștampila este singura mea armă. Și, chiar dacă am speranță puțină, trebuie să cred într-un viitor mai bun. Nu pentru mine, ci pentru copilul meu! TREBUIE! TREBUIE SĂ VOTEZ!

Cum să ai succes? Rețeta succesului e…

12

Ce e succesul? Ce înseamnă să ai succes? Care e pragul de la care începi să ai succes? Până unde ai succes? Ce e dincolo de succes? Și, mai ales, care e rețeta succesului?

Aseară, am primit un premiu în cadrul galei „Bărbați de Succes”, alături de alți bărbați mai mici sau mai mari din viața publică românească. M-am pozat cu actorul de Hollywood Costas Mandylor, care m-a felicitat pentru premiu și mi-a remarcat costumul :). A fost o seară faină, cu oameni faini. Și, pe scurt, am fost etichetat drept „bărbat de succes.”

Dar mi-a apărut în minte întrebarea „Ce e succesul?”.

Costas are mare succes la Hollywood. Leonard Doroftei, premiat și el, a avut mare succes în box, Dorian Popa, tot premiat, în noul trend muzical, eu, pentru 11 ani de jurnalism, pentru o carieră frumoasă, pentru o imagine de om serios. Alții sunt „de succes” pentru că au multe milioane în conturi. Alții pentru că au succes la femei! 🙂

Nevastă-mea când „m-a luat” cred că a văzut „succesul” în mine. Că o să-i fac copii frumoși, că o să am grijă de ea, că voi fi atent, că voi fi perfect. ( Nu înțeleg, totuși, de ce, de atunci, tot încearcă să mă schimbe. Probabil, e o meteahnă a femeilor. Dar asta este o altă discuție.)

În fine, eu cred altceva. Cred că fiecare dintre noi este un om de succes. Dacă este împăcat cu el însuși! Dacă este mulțumit când se privește în oglindă, apoi în jurul său și se poate bucura de ce are! 

Când ajung seara acasă și fiică-mea îmi sare în brațe și îmi spune că mă iubește mult, mult, mult, sunt un om de mare succes. Mă simt cel mai de succes om din lume. Și, totuși, câte milioane de oameni sunt în aceeași situație ca mine…

Când stau în grădină, îmi savurez cafeaua și mă bucur de soare, sunt un om de succes. Mă simt așa. Mă simt împlinit, bogat, mai ales sufletește, fericit.

Căci, până la urmă, succesul vine din fericire, din mulțumirea sufletească, din optimismul pe care reușești să-l găsești în tine ca să înfrunți lumea.

Banii vin și se duc, de muncit, vei munci toată viața, probleme vei avea mereu, obstacole mai mici sau mai mari. Dar seara, înainte să te culci, trebuie să fii împăcat cu tine. Să știi că ai dat totul în ziua respectivă, că te-ai străduit. Poate nu ți-au ieșit toate așa cum ai vrut, dar și mâine e o zi.

Important este să-ți apară zâmbetul pe buze când te gândești la cei pe care îi ai alături, la iubită/ soție, la copii, la prieteni, chiar și la soacră! Pentru că ei te-au ales deja bărbatul lor de succes!

Șef de promoție, multi-olimpic național, dau meditații la geografie!

a-agua-e-a-terra

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care vor să muncească. Oamenii care se zbat, care caută soluții, care nu se culcă pe-o ureche, ci luptă. Și, când mai au și super expertiză, chiar mă simt onorat să le dau o mână de ajutor. Am trecut și eu prin astfel de situații. Mi s-a trântit ușa în nas, dar au fost și oameni care mi-au dat o șansă. Așa că, acum, încerc să dau înapoi măcar puțin.

„Salut Dan. Daca in cercul tau de cunostiinte pe aici, de la serviciu, sau prieteni etc,etc.. auzi ca ar avea cineva nevoie de meditatii pentru ei sau copii lor la geografie ma poti recomanda. Sunt olimpic national-de mai multe ori, am terminat Facultatea la Universitatea Bucuresti ca sef de promotie, in 2010. Mi-ai face o favoare enorma daca ai putea posta vreodata un status pe wall-ul tau despre aceasta>> de genul daca cineva are nevoie>> stii tu o persoana ok.  Eu am job acum, lucrez, insa vreau sa am contact si cu pasiunea mea de-o viata de pana acum. Plus ca intotdeauna e nevoie de un venit in plus. Multumesc mult si tinem legatura. Sa nu uiti te rog.”

Claudiu Mituț stă în București și vă poate ajuta. Chiar știe ce vorbește ca fost multi-olimpic național și șef de promoție la Universitatea București. Îl găsiți pe facebook, https://www.facebook.com/claudiu.mitut.

Baftă, Claudiu. Sper să-ți fie de folos articolul!

Primul meu rol!!! Poftiți de criticați!

A fost doar un examen. Unul dintre multele pe care le-am susținut de-a lungul timpului.

Emoții, însă, am avut mai multe ca niciodată. Pentru că a fost ceva complet nou, venit după niște ani buni de altfel de reguli.

Aici, la prima filmare ca actor, a fost altceva. A trebuit să mă lupt cu mine, să mă exteriorizez, să simt prin pielea personajului. Eu să fiu el.

Nu știu dacă am reușit. Specialiștii spun că e o surpriză plăcută. Acum, când văd filmul, mă gândesc că aș fi putut face mult mai multe. Mult mai multe.

Cine știe, poate data viitoare! 🙂

Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de mine. „Nevestei” Anca Mihaela Leahu, tuturor colegilor cursanți, genialilor profesori Mircea Gheorghiu și Mihai Brătilă și, mai ales, TV& Film Academy by Ruxandra Ion.

Aștept părerea voastră, dragii mei cititori. Fiți blânzi. Mai am enorm de multe de învățat. Dar timid, cu zâmbetul înghețat pe buze, cu inima cât un purice ca în prima zi de școală, am pășit și în lumea asta fascinantă. O descopăr cu mare bucurie și, cum spuneam, poate va fi doar începutul.

Să readucem bârfa pe facebook! Lista „Cele 10 femei care mi-au influențat viața”

sursa foto: http://www.fourwheeler.com

sursa foto: http://www.fourwheeler.com

Dintr-o dată facebook-ul a devenit cea mai cultă rețea de socializare. Nu mai vezi tu o pisi cu poze în oglindă, nu mai vezi tu niște buze țuguiate, niște costume de baie asezonate cu silicoane, nici măcar o mâncare dintr-aia ca la mama acasă de-ți plouă-n gură.

La dracu!

Peste tot, doar liste cu cărți. Shakespeare, Voltaire, Cărtărescu, Patapievici, toți, frate! Nu lipsește unul. Că cică noua modă e „Lista cu cele 10 cărți care ți-au influențat viața!”. După icebucketchallenge, a venit rapid asta. Pentru că… cărți și din seria… să se știe la popor!

Păi, dacă nu e românul cult, atunci cine? Doar, la 5 dimineața, sunt cozi de sute de persoane în fața BCU (Biblioteca Centrală Universitară- pentru marii „cititori”), mai ceva ca pe vremea lui Ceașcă la cozile pentru lapte. Toți vor să apuce măcar o carte, că sunt mistuiți de setea de cultură, deși TVR Cultural a fost închis din cauza audiențelor cu minus.

În schimb, facebook-ul a devenit un fel de almanah (plural „almanahe”) cu titluri de cărți care mai de care mai pompoase.

Oameni buni, eu îmi vreau facebook-ul înapoi, cu buze țuguiate, cu silicoane și sarmale ca la mama acasă. Pentru că eu sunt român autentic, nu fariseu, și nu-mi trădez tradițiile și valorile, așa… după cum bate vântul sau moda. Pentru că mie îmi place mai mult bârfa decât cartea și mă uit seara la Capatos (că d’aia are audiența până la ceruri față de defunctul TVR Cultural) și o am exemplu pe Drăgușanca și nu pe Mungiu Pippidi (pentru ăia „culți”: Să știți că nu merită să vă bateți capul să aflați cine e Pippidi! Nu recomandă rețete de slăbit și nici vreo operație estetică și, de multe ori, folosește cuvinte imposibil de înțeles. Și nici măcar n-are gusturi la eșarfe!).

Dar cum readuci bârfa pe facebook că „almanahele” ne-au inundat? Foarte simplu! Inventezi lista „Cele 10 femei care mi-au influențat viața”. Bagi repede zece muze și provoci trei oameni. Și tot așa.

Și să vezi bârfă:

– să vezi bârfă, scandal și șușoteli printre cunoștințele tale. Că amanta se va supăra că n-ai pus-o prima pe listă. Că nevasta se va supăra că au mai existat alte 9 în viața ta. Că un prieten de-al tău va afla că ai fost și cu actuala lui soție.

– să vezi bârfă, scandal și șușoteli la serviciu. Că i-ai tras-o ăleia de acum e nevasta șefului. Și că acum amândoi i-o trageți aceleiași amante.

– să vezi bârfă, scandal și șușoteli în cartier. Că știau babele de la parter că aia de la 7 e curvă, dar n-aveau dovezi până acum.

În plus, trebuie să-i alegi cu mare atenție pe cei trei pe care îi provoci să ducă lista mai departe.

Neapărat unul trebuie să fie șeful. Să spună șeful tot! Să zică de secretara cutare, care acum e adjuncta lui. Să zică de aia care ia prime de merit lună de lună, deși e în concediu. Să zică de fosta ta colegă, care acum are salariu mai mare ca tine, deși are rezultate mai proaste. Să zică tot! (Ca să nu fiu acuzat de misoginism: șeful poate fi o femeie, iar lista poate conține bărbați).

Altul trebuie să fie prietenul tău cel mai bun. Să zică și el tot! Să zică de blonda pe care, cică a dus-o acasă că-i era rău, deși tu ai fi vrut să o mai ții în club. Să zică de bruneta căreia i-a aflat numărul de telefon după ce scotocit prin agenda ta cu numere preferate.

Și, Doamne ferește, să nu zică și de nevastă-ta, că atunci îți dai singur cu lista-n cap! Și te rogi să se umple iar facebook-ul de cultură. Că tare prost ai fost să vrei revoluție și să-ți păstrezi valorile!

Al treilea poate fi oricine, dar nu însăși nevastă-ta, că nici prin cap nu-ți trece (și până la urmă, nici nu vrei să afli) câți prieteni de-ai tăi va trece pe listă!

PS: Pentru cei care au accesat acest articol doar pentru titlu, crezând că voi face dezvăluiri șoc despre femeile cu care m-am culcat de-a lungul vieții. Nu vă recomand o carte, ci o melodie: „Ce bine-mi pare că ți-ai luat țeapă!”.

Ți-e greu? Liniștește-te! Mâine îți va fi și mai greu!

securedownload

Nu simți câteodată că-ți explodează capul? Că nu poți respira și că te doare pieptul? Că nu mai faci față nervilor și problemelor? Că tot ce încerci să faci sfârșește prost? Că nimic nu-ți mai iese? Că nu mai ai nicio soluție?

Ai întârziat cu plata ratelor și banca te amenință că-ți ia casa? Facturile vin avalanșă peste tine? Nu mai ai clienți pentru afacerea ta? Sau ai fost concediat? Toți cei din jurul tău au aceleași probleme și nimeni nu te poate ajuta? Crezi că este cea mai proastă perioadă din viața ta?

Oprește-te! Respiră! Nu te mai gândi la nimic! Încearcă să simți vântul și razele soarelui. Pentru astea nu trebuie să plătești, așa că bucură-te de ele!

Pentru că mâine îți va fi și mai greu! Pentru că soarta îți poate demonstra că oricând îți poate fi și mai rău, deși tu ai fi pariat că mai rău de atât nu se poate. Mâine vei primi o nouă lovitură. Habar n-ai ce. Dar soarta va găsi un nou croșeu pe care să ți-l aplice în bărbie.

Dar, până la urmă, asta înseamnă viața. Cu suișuri și coborâșuri. Multe coborâșuri. Uneori atât de multe încât crezi că ai ajuns în Groapa Marianelor. Iar tu, ca să urci, trebuie să lupți cu toată firea ta. Să dai totul și chiar mai mult. Să inventezi lucruri noi și chiar să te reinventezi pe tine. Ai mai făcut-o. Doar ai atins Everestul, cândva ai fost acolo! Știi cum e când ți-e bine, știi drumul. Că viața așa ți le dă: pe toate o dată. Lucrurile bune toate, relele la fel.

Acum ți-e rău, dar scrie la zodiac că, din 15 Septembrie, toată lumea o va duce bine. Toate zodiile, toți amărâții, toată lumea va avea succes. Va fi o explozie de bucurie. Bine, nu cred că zodiacul ăsta atât de optimist, încât pare creat de un bețiv la orele 2 ale dimineții, se poate aplica pentru bieții ucraineni. Că rușilor nu le pasă de zodiacul de prin România. Nici virusului Ebola nu cred că i se aplică în Africa. Își face treaba indiferent de zodii.

Dar citind aceste rânduri, nu-i așa că deja te simți mai bine? Altora le e mult mai rău. Au războaie, au boli necruțătoare, n-au apă nici măcar de băut, d’apoi de dușuri! Lor le e greu! Într-adevăr le e greu! Tu doar te plângi, faci mofturi. Așa că treci dracului la muncă și lasă smiorcăiala!

xxxxxxx text dedicat unui prieten care se smiorcăie chiar mai mult decât o jună aflată la prima ei despărțire. Vi-l dedic, însă, și vouă, tuturor celor care credeți că mai rău nu se poate. Ba se poate!

Cum să distrugi visul unei Românii cu un român

steaua

Sunt stelist. Sunt stelist de mic și am fost alături de echipă și la bine și la rău, și la victoriile colosale cu Valencia, Chealsea sau Ajax. Am fost alături de ei și la incredibilele înfrângeri cu Middlesbrough și Napoli. M-am bucurat, am suferit, am strigat, am plâns.

Până aseară. Aseară mi-a fost scârbă. O scârbă imensă, care m-a făcut să iau o hotărâre fermă: nu mă voi mai uita la niciun meci al unei echipe românești până va ajunge într-o finală. Până atunci, ei, jucătorii, nu vor mai merita să-mi pierd timpul cu ei.

Pentru că, aseară, steliștii și-au bătut joc de noi toți, de o Românie întreagă. O țară care spera la calificarea în Champions League, la o bucurie enormă, care ar mai fi șters din cenușiul și tristețea cotidiene.

Dar steliștii, oameni plătiți cu zeci de mii de euro, cu mult peste orice salariu decent pentru țara asta, niște puștani cărora nu le mai ajungi la nas nici cu un munte de cărți citite, n-au fost în stare de nimic. Mai mult, au fost umiliți ca nimeni alții.

Dumnezeu a ținut cu noi tot timpul. La București, incompetentul Chipciu a ratat un penalti. Divinitatea ne-a mai dat o șansă și, până la urmă, am înscris. Dumnezeu a fost cu noi și în Bulgaria. Ne-a suportat. Enorm. Și ne-a dat șanse. Multe.

Dar câte? Până la urmă și sacul ăsta cu noroc are un fund. Când ești prost, nimeni nu te poate salva la nesfârșit. Gol în minutul 90!!! Și totul părea pierdut.

Dar steliștii au mai primit o șansă. Doar norocol lor este providențial și cunoscut în lumea-ntreagă. Portarul bulgarilor a fost eliminat și, obligați de necaz, l-au băgat în poartă pe Moți, fundaș, om care n-avea nicio legătură cu meseria de portar.

Dar până aici. Fundulia, prostia, aroganța steliștilor și-au spus cuvântul. Au executat loviturile de la 11 metri ca și cum ar fi dat paharele de whisky pe gât în cluburi. Nu-i problemă, îl vărs pe ăsta, vine altul!

Și Moți i-a dovedit! Singur, împotriva tuturor. Pentru că, nu-i așa, și-a dorit mai mult victoria!

Dar știți ceva? Problema nu este că am luat bătaie! Că ne-am obișnuit cu sentimentul. Problema este că am suferit cea mai mare umilință din istorie! Prostia steliștilor va intra în analele fotbalului mondial. Să pierzi la penaltiuri în fața unui fundaș, așa ceva nu s-a mai văzut.

Dar câinii latră, ursul merge. Mâine vor avea alt meci, iar ei vor continua să-și ia salariile, chiar dacă la Muzeul Antipa se pregătește un stand întreg dedicat steliștilor, cu titlul „Cele mai proaste specimene din istorie.” Da, au scos euglenele verzi ca să le facă loc steliștilor. Că le-au luat la prostie!

Cum rămâne, însă, cu noi, fraierii de pe margine? Ce vom face noi? Că și-au bătut joc de visul nostru, al tuturor! Le dăm o palmă peste obraz și nu ne mai ducem la meciuri? Le lăsăm stadioanele goale ca să-i ardem la buzunare? Mi-e teamă că nu! Mi-e teamă că vom continua să sperăm ca proștii și îi vom susține din nou, iar și iar, sperând într-o minune, care nu va mai veni niciodată.

Pentru că, din păcate, ar trebui să ne ducem cu toții la Antipa în locul euglenelor verzi!