Hotel de evitat! Eu mi-am luat țeapă! 2

IMG_1594-16031

sursa foto: Hotel Cavaler Sighișoara

V-am povestit aici despre cateva „neajunsuri” de care m-am lovit în sejurul de Paste, la Hotel Cavaler Sighișoara.

Mai uitasem câteva:

1. Am plătit integral toți banii pentru cazarea și serviciile din oferta de Paște, în avans. A fost condiția garantării rezervării camerelor. Poate că așa o fi regula, dar eu m-am simțit cam… ca pe centură. În străinătate, se acceptă doar un avans. Am întâlnit și în România situația cu avansul, dar și cu plata integrală. Voi decideți dacă am dreptate la acest punct.

2. Am plătit pentru trei adulți și un copil, patru nopți de cazare, în jur de 2400 de lei. Un preț bun, dar nici pomană. Din păcate, copilul și bunica au fost nevoiți să rămână la București, din motive de sănătate, și noi am vrut să anulăm deplasarea. Din păcate, nu ni s-a acceptat rambursarea banilor sau măcar o parte din ei. În străinătate, se discută de restituirea integrală sau a 80% din sumă. Ni s- a oferit doar alt week-end, când vrem noi, cu anunțul prealabil. Pentru mine nu a fost un răspuns satisfăcător, pentru că nu ajung în fiecare zi la Sighișoara.

3. Într-un final, am ajuns eu și soția, cu o zi întârziere. Nu ni s-a acordat niciun fel de compensație, nici măcar nefinanciară! Măcar în privința meselor plătite, dar neconsumate de cele două persoane rămase acasă, cred că ni s-ar fi putut rambursa o anumită sumă. 

4. Numărul locurilor de parcare este mai mic decât numărul camerelor. Am fost nevoit să parchez ca „țăranul” în fața intrării în hotel sau prin apropiere. Deși pe site-ul lor se precizează că există parcare păzită pentru toată lumea.

5. Una dintre „ofertele” sejurului de Paște a fost o masă câmpenească cu friptură de miel. Eu nu mănânc miel, dar am sperat că există o alternativă. Nici nu mi-am imaginat că trebuie să întreb înainte despre un lucru absolut banal. Am cerut altceva de mâncare, orice puteau să-mi aducă. După vreo 40 de minute, am primit un piept de pui pe jumătate crud și o porție de cartofi congelați. Și mi s-a adus nota de plată pentru ele! Tare, nu?

Mâine, am să vă scriu cum mi-aș fi dorit eu să fie. Am să le dau domnilor de la Hotel Cavaler puțină consultanță. Gratuită, deși alți hotelieri plătesc bani grei pentru asta!

PS: Le mulțumesc tuturor sighișorenilor care mi-au scris și și-au cerut scuze! Nu ei trebuie să-și ceară scuze! Ei pot sta liniștiți! Sighișoara e un oraș prea frumos pentru a-i fi pătată de un hotel de doi lei!

 

Acest articol este o bazat pe o viziune subiectivă, personală.

Premiile Gopo: selfie-uri la greu, ținute impecabile pe numărate!

Foarte fain a fost la Premiile Gopo, aseară. Oameni de calitate, organizare impecabilă, premianți minunați.

Ce am remarcat, dincolo de ce înseamnă actorie, cinematografie- aici se pronunță specialiștii: că am împrumutat moda de la Oscaruri. Și nu cred că e neapărat rău. Ei știu să zâmbească mai mult, să se bucure mai mult de ce au. Da, au mai multe, veți spune. Și noi avem destule, totuși.

Așa că zâmbetele trebuie să fie și pe fețele noastre. Mai ales la un eveniment important, ca cel de aseară. Trebuie să te simți bine că ești acolo!

Iar noi, gașca noastră, ne-am comportat ca atare. Am zâmbit, ne-am simțit bine, ne-am pozat. Singuri- moda „selfie”- sau cu gadgeturile altora.

Am mai remarcat ceva: din păcate, foarte puțini dintre invitați au decis să respecte importanța evenimentului și, mai ales, eleganța lui. Organizatorii s-au străduit să iasă ceva deosebit. Au instalat ditamai covorul roșu, ne-au primit cu brațele deschise.

Și ce au primit în schimb? Destul de mult dezinteres. Cel puțin în rândurile invitaților de sex masculin asta a fost impresia. Au îmbrăcat ce le-a căzut repede în mână din șifonier și au venit la Operă (locul unde s-a ținut evenimentul, un loc caracterizat prin eleganță apriori). Să nu mai vorbim că mai erau și cele mai importante premii ale cinematografiei românești!

Pe scurt, ținute nepotrivite, costume banale, demodate, necroite pe corp cu pantaloni mult prea lungi, cămăși șifonate, cravate de zi și nu de seară etc.

Au fost și excepții! Și asta e bine! Au fost câțiva bărbați, printre care, cu umilință, m-aș număra și pe mine, care s-au străduit! Care au căutat, care au asortat, care au apelat la prieteni stiliști sau designeri să-i ajute. (în cazul meu gașca de la www.sarto.ro ).

Au fost oameni care și-au rezervat din timpul lor, știm, foarte ocupat, să se gândească la premiile Gopo, la cum vor onora prin ținutele lor invitația organizatorilor. Puțini, dar au existat! Oameni care au înțeles că nu poți să te duci ca la piață la un astfel de eveniment!

Sunt șase! Mari și lați!

Restul… sunt… tăcere! Dar poate învață până la anul! Poate le intră în cap că sunt persoane publice, că sunt exemple pentru alții, că telespectatorii, publicul larg, sunt cu ochii pe ei și că nu vor să vadă niște anoști, niște dezinteresați, niște fețe posace. Pe cei de acasă nu-i interesează nemulțumirile tale cotidiene, frustrările sau neajunsurile tale! Pe cei de acasă îi interesează strălucirea, eleganța, frumusețea ta! Că apari la tv, că ești persoană publică! Că ești „vedetă” până la urmă!

Bărbatul lui Alexandru Ciucu

Alexandru Ciucu a venit aseară cu propunerile lui asupra modului în care ar trebui să se îmbrace bărbații în 2014. Știți voi, creatorii care se respectă fac niște prezentări de modă în care își etalează ținutele care cred ei că ar trebui să fie un „must” al anului în curs sau următor.

Trebuie să recunosc că mi-a plăcut Ciucu întotdeauna. E cam cel mai bun croitor de la noi pe haine de bărbați. Și nu mi-a înșelat așteptările nici aseară.

Continuă nebunia de culori care a invadat de ceva vreme și ținutele masculine și croiul cambrat.

Noutatea de anul acesta, pentru România, este revenirea la sacoul cu două rânduri de nasturi și „pantalonii scurți”. Pantaloni scurți, în sensul că, între materialul textil și pantof rămân cel puțin două degete de spațiu liber, cu vedere la „piciorușele diafane” ale domnilor. Nici măcar șosetele clasice, vizibile, asortate la culoarea costumului sau a pantofilor nu mai sunt acceptate. Trebuie să fie apară impresia de picior gol în pantof (deși există tipul de șosete „invizibile” chiar și pentru bărbați). Dar asta este moda peste hotare, așa că trebuia să ajungă și în România.

Indiferent de ținută, relax, business, ceremony, toți pantalonii sunt scurți.

Aici apare o problemă, dacă mă întrebați pe mine. De exemplu, mi-e greu să cred că, la o nuntă, mirele va accepta să poarte pantaloni „scurți” printre sarmale. Totuși, cred că Alexandru Ciucu se adresează unui public ceva mai restrâns, care probabil nu consumă sărmăluțe la nuntă.

 

Te invit la un ness cu lapte virtual!

ness cu lapte

Câți prieteni virtuali avem? Câteva mii? Câți oameni ne cer prietenia pe facebook? Câte cereri de prietenie trimitem la rândul nostru?

Câți oameni îmi citesc blogul?

Cu câți dintre oamenii ăștia am vorbit vreodată? Măcar pe net? Că față în față nici măcar nu se pune problema.

Astăzi, o prietenă virtuală m-a invitat la un ness cu lapte virtual! Că e preferatul ei și că vrea să-mi ofere și mie o ceașcă.

Și mi-a spus așa: „Ești unul dintre sutele de prieteni virtuali cu care nu am vorbit vreodată! Și mă gândeam ca măcar o ceașcă cu ness cu lapte să-ți ofer!”

Nu beau lapte, dar ideea mi s-a părut foarte mișto. Cu suflet. I-am mulțumit și am acceptat încântat.

Așa că, acum, vreau să vă ofer și vouă un ness cu lapte! Chiar dacă e virtual, sper să vă ajungă direct în suflet. Meritați măcar atât!

Drama de sub rochia roșie. Ești sigur că ești bine?

BETH WHAANGA

O cheamă Beth Whaanga. Este asistentă, soţie şi mama a patru copii. E australiancă și arată splendid în rochia asta, nu-i așa?

Priviți-o! Pare fericită, pare că are totul, familie, carieră, frumusețe și inteligentă. E frumoasă, natura a înzestrat-o cu multe calități fizice.

Dar iată ce se ascunde sub rochia ei:

BETH WHAANGA

Corpul ei îi spune drama: o dublă mastectomie, o histerectomie (îndepărtarea chirurgicală a uterului), o limfadectomie (eliminarea nodulilor limfatici) şi o lumpectomie (înlocuirea formaţiunii tumorale cu o zonă de ţesut adiacent sănătos). 4 operații dure, care i-au distrus feminitatea. Acum, Beth este doar o bucată de carne! Atat!

A ajuns aici din cauza cancerului, o boală atât de veche și atât de necunoscută, în același timp.

Are 32 de ani, vârsta mea și a multor altor adulți tineri. Pentru că ne considerăm încă tineri, nu? Cel puțin așa ne simțim.

Corpul nostru începe, însă, să spună altceva. Începe să simtă poluarea, alimentația proastă sau dezechilibrată, stresul. Dar noi ne credem incă tineri, perfect sănătoși, aproape invincibili.

De curând, o cunoștință de aceeași vârstă și-a descoperit o rană pe col, un început de…. Acea boală pe care nici nu vreau să o pronunț nici pentru dușmani.

A descoperit-o absolut din întâmplare. A mers la un control banal, așa cum își face o dată la șase luni.

A avut un mare, mare noroc! Încă șase luni și lucrurile s-ar fi complicat într-un mod îngrozitor.

Acum e bine, dar rămâne sub observație. Îi rămâne incertitudinea în privința vindecării complete. Îi rămân întrebări precum „Dacă nu a curățat medicul tot?”, „Dacă va recidiva?”.

Eu nu mi-am mai făcut analizele de cel puțin șase luni. Am fost tot timpul prea ocupat să mă duc la control. Și întotdeauna am gândit că sunt prea tânăr ca să fiu bolnav!

Și, totuși? Dacă, Doamne ferește, nu mai e așa? Dacă, undeva, ascuns bine în corpul meu, este vreun început de ceva?

Voi merge în curând. Sper să o faci și tu. Chiar te rog!

De altfel, te și întreb: când ți-ai făcut ultima oară analizele? Când ai fost ultima oară la control? Ești sigur că ești bine?

Profa cu „părinți nesimțiți” vrea dreptate! Halal dreptate!

sursa rtv.net

sursa rtv.net

O mai țineți minte? Dana Blându o cheamă și, în urmă cu câteva luni, era „eroina” unor înregistrări care au revoltat toți părinții din România. E doamna învățătoare care i-a făcut nesimțiți pe părinții cu elevi în clasa ei, părinți ce nu doreau să cotizeze pentru cadouri.

La acel moment, toată opinia publică s-a revoltat, toți am sărit ca arși, am cerut dreptate și am aruncat cu pietre în sistemul de învățământ plin de uscături. Atunci, învățătoarea a fost concediată și toată lumea a zis că s-a făcut dreptate.

Ei bine, însă, acum, situația se întoarce la 180 de grade.

Profa a primit NUP, adică neînceperea anchetei penale. Adică acele înregistrări nu au fost suficiente pentru a o trimite în judecată.

Pe scurt, a scăpat bazma curată.

Acum, doamna Blându consideră că, de fapt, acel NUP înseamă că judecătorii au găsit-o nevinovată, că n-a greșit cu nimic.

Așa că își cere drepturile înapoi. Vrea înapoi la școală, vrea funcțiile înapoi, vrea să fie totul ca înainte. La rândul ei, va da conducerea școlii în judecată și, cum are mari șanse de câștig, va reveni la catedră în scurt timp!

Tare, nu?

Și se va întoarce la aceiași copii, cu părinți nesimțiți, la aceiași „săraci” care nu doreau să împartă cadouri în stânga și- n dreapta!

Halal dreptate!

Tu ce ai face dacă ai avea copilul în clasa ei? Dacă ai deveni iar „nesimțit”?

De ce fug copiii de acasă? Pentru că părinții nu le sunt „prieteni”?

sursa gandul.info

sursa gandul.info

Iulia Ionescu. Numele unei adolescente aparent perfecte. Eminentă, cuminte, religioasă. Și, totuși, a fugit de acasă! Și-a lăsat familia, prietenii și a fugit! S-a dus la mănăstiri, acolo crezând că-și va găsi liniștea.

O țară-ntreagă s-a mobilizat, apoi, să o găsească. Și, într-un final, a fost descoperită. Un caz fericit! Unul! În fiecare an, pleacă de acasă aproximativ 3000 de copii! 3000. Zilele trecute, a fost găsit unul! Ceilalți 2999 de anul acesta, unde or fi?

Nu am să discut despre competența sau incompentența celor care ar trebui să-i găsească. Într-o Românie în care nu merge nimic, nu mă miră că nu-i găsesc.

Vreau să-mi spuneți, însă, ce se întâmplă în familiile din care acești copii fug? Sunt cazuri extreme, familii dezorganizate cărora nu le pasă de odrasle sau părinți violenți care, practic, își dau singuri copiii afară din casă.

Ce se întâmplă, însă, în familiile aparent normale? Cu părinți care chiar se preocupă de soarta copiilor lor, care încearcă să le ofere tot ce au mai bun, care îi dau la școli foarte bune.

Am cunoștințe care, pur și simplu, le-au oferit copiilor totul și, totuși, copiii aveau gânduri de plecat în lume sau chiar de sinucidere. Ce poate fi în mintea unui adolescent de 14-15 ani de se gândește să se sinucidă?!

Lipsa comunicării cred că este, de fapt, problema. Și copilul sărac și copilul bogat suferă de același lucru: la un moment dat, nu mai vorbește cu părinții săi, nu mai găsește confidenți în ei, nu îi mai înțelege și devine rebel.

Ce faci atunci? Ideal ar fi să nu ajungi niciodată în acel punct, tu, ca părinte. Dar asta înseamnă efort continuu, înseamnă timp mult petrecut împreună cu copilul tău, înseamnă să-ți deschizi sufletul în fața lui, ca apoi el să și-l deschidă pe al lui.

Înseamnă să nu fie niciodată ceva mai important ca odorul tău! Și, din păcate, asta nu se întâmplă mereu. Serviciul, grijile cotidiene ne îndepărtează de copil. Bunicii ne suplinesc parțial lipsa, dar niciodată dragostea de bunic nu va compensa dragostea de părinte!

Copilul tău are nevoie în tine și de un prieten. Un prieten mai mare, dar în fața căruia el să-și poate deschide sufletul. Această calitate se câștigă, însă, în timp, după discuții lungi, după confesiuni mărunte de ambele părți. Trebuie să-i câștigi încrederea! Aici, e marea provocare a unui părinte de adolescent! Și puțini reușesc să o facă!

Acolo unde nu sunt prieteni pentru adolescent, acolo se întâmplă evadarea. Pentru că, de fapt, așa o cataloghează adolescentul plecarea de acasă. O evadare către o lume mai bună sau o lume în care el poate fi independent.

Mai devreme sau mai târziu, toți plecăm de acasă. Important este cum o facem. Eu am plecat de acasă chiar la vârsta adolescenței, la 14 ani. Am plecat la liceu, departe de orașul natal. Dar am ținut tot timpul legătura cu părinții. Mama a înțeles că trebuie să-mi dea libertate. Nu foarte multă, doar câtă să-mi creeze impresia de adolescent liber.

Vizitele la psiholog pot fi o soluție. Există și în România, deja, psihologi de copii senzaționali, care au reușit să-i aducă înapoi la dragostea de familie.

Dar, părinții, cred eu, au rolul decisiv în această problemă.

Vorbiți cu copiii voștri! Petreceți timp cu ei! Implicați-i în treburile voastre! Arătați-le că le sunteți și prieteni! 

Cele mai frumoase cuvinte

cele mai frumoase cuvinte

La 7 ani, „Te iubește, mama!” și eram cel mai fericit copil!

La 10 ani, „Azi nu ai teme!” și eram cel mai fericit copil!

La 14 ani, „Ai intrat la liceu!” și eram cel mai fericit adolescent!

La 18 ani, „Ai intrat la facultate” și eram cel mai fericit tânăr!

Tot la 18 ani, „Vreau să fac dragoste cu tine!” și eram cel mai fericit tânăr bărbat!

La 20 de ani, „Frate, ce tare ești! Le schimbi ca pe șosete!” și eram cel mai fericit bărbat!

La 28 de ani, „Da! Vreau să fiu soția ta!” și eram cel mai fericit adult!

La 30 de ani, „Vei fi tată!” și eram cel mai fericit viitor tată!

Acum, la 33 de ani, „Tătuțul meu!”!!!! Așa îmi spune Sophia în fiecare seară, când ajung acasă. Mă ia în brațe, mă pupă și-mi spune de mai multe ori, cuprinzându-mi fața cu mânuțele ei! „Tătuțul meu!”, „Tătuțul meu!”. Imediat, inima mea se topește și uit de toate cele din jur. Mă pierd în ochii ei și aș vrea ca senzația să fie pentru totdeauna!

Aceste cuvinte mă fac cel mai fericit om care am fost vreodată! Mai fericit ca atunci când eram copil, mai fericit ca atunci când eram adolescent, tânăr, adult, chiar și soț! Cel mai fericit om din lume!

Pentru tine, care sunt cele mai frumoase cuvinte? Care te fac fericit?

Pepe face bine la somn! Iată fanul lui nr. 1!

IMG_7037

În urmă cu vreo doi ani, Pepe a venit la Poveștiri Adevărate. Tocmai își lansase un album nou și ne-a făcut cadou două cd-uri, unul mie, unul Ioanei. Pe al meu l-am luat acasă, măcar din politețe.

Pe atunci, Sophia avea șase luni și multe probleme cu somnul. Încercasem totul, de la plimbări lungi în căruț sau cu mașina, până la dansuri lente cu ea în brațe. Adormea greu și se trezea des și foarte obosită.

La un moment dat, am zis să-l încercăm și pe Pepe! Ce putea să se întâmple? Mai rău n-avea cum să fie!

Și, mega, mega surpriză! Două dansuri cu ea în brațe, pe umărul meu, pe melodiile „Amintiri din copilărie” și „O iubire cât o sută” și gata copilul! A adormit lemn, un somn dulce și îndelungat! Senzațional! Nu puteți să știți ce era în mintea noastră, a părinților! Eram în stare să dăm petrecere, să aprindem artificii, să desfacem șampania! Totul, însă, pe muțește că trezeam copilul!

Inițial, am crezut că a fost o întâmplare. Am repetat, însă, schema cu Pepe și Sophia a adormit iar. Și tot așa în fiecare zi! În 7 minute, cât durează cele două piese, copilul era în pat, la somn!

Prea tare, nu? Așa că Pepe a devenit cel mai bun prieten al nostru. Am luat CD-ul cu el peste tot, în toate călătoriile. Chiar și prin străinătate. Era imbatabil! Succes garantat de fiecare dată!

Apoi, Sophia a început să descopere singură alte variante ale lui „Pepe”. A început să învețe să caute pe youtube melodii. Îmi fură placa și își pune cântecelele preferate. O sumedenie de cântece cu căței, cu pisici, cu pitici, cu prințese și cu… Pepe! Are toate melodiile astea în History și, în funcție de stare, își alege unele dintre ele.

Înainte de somn, trebuie să-l asculte, în continuare, măcar o dată pe Pepe. Acum, însă, și cântă odată cu el. Interpretează, simte, e emoționată, pune pasiune în cuvinte, închide ochii, e romantică! „Numai iubirea” e, acum, melodia favorită din repertoriul latino lover-ului!

Iat-o! Noi ne amuzăm teribil de inocența ei și o iubim nespus că doar e, deja, o mică artistă! Chiar aș putea spune că e fanul lui Pepe nr. 1! La doi ani și jumătate, să pui atâta sentiment în versuri, e ceva, nu?

Voi cum vă adormiți copiii? Ce melodii le plac?