Pentru părinți: spectacole faine pentru prichindei

zurli 2

sursa foto Zurli

Pe vremea asta, este destul de greu să găsești niște chestii faine de făcut cu copilul tău. În parc, nu e cazul, în casă- plictiseală mare, distracția numită „televizor” iese din calcul, locurile de joacă din mall-uri le știe ca-n palmă, deci, ce faci?

Week-end-ul trecut am avut problema asta. Și ne-am pus pe căutat spectacole faine. Din păcate, nu există un site care să adune la un loc toate evenimentele pentru copii. Poate, îl voi face eu, dar momentan nu există. Așa că e destul de greu de găsit ceva interesant.

Totuși, am două recomandări. Pe una chiar am încercat-o și ne-a plăcut foarte mult.

zurli

1. Teatrul Zurli

Îi găsiți pe facebook, cu numele ăsta, sau pe site-ul lor, Zurli.ro.

Fiică-mea îi cunoștea de pe youtube, nu-i văzuse niciodată în spectacol. Ea e mare fan cântecele pentru copii, iar „Am o căsuță mică” și „Tura vura” sunt printre melodiile ei preferate.

Oamenii ăștia sunt o mare gașcă de nebuni, de tineri care iubesc copiii.

Au spectacole în week-end, în două locuri, la ore decente pentru prichindei.

Ne-au plăcut foarte mult, au făcut super- show. 🙂 Sophi a mea a stat nemișcată, uimită și încântată, aproape o oră. A fost fain și vă super- recomand.

soacra_dec

2. Opera Comică pentru copii

Site-ul este aici, Opera Comica. Super spectacole fac și oamenii ăștia. Unul chiar m-a dat pe spate.

Se numește „Soacra cu trei nurori”. Știți povestea. Dar rolul principal îl joacă, ATENȚIE!, Stela Popescu!

Așa că, la acest spectacol, e dublă distracție. Copiii savurează povestea, iar adulții o văd pe doamna Stela într-o altă ipostază.

Foarte fain mi se pare și la Opera Comică.

Voi ce recomandări aveți? La ce spectacole pentru copii ați fost și v-au plăcut? Spuneți-mi și mie, dar și altora aici.

Când copilul tău suferă, tu mori puțin câte puțin!

poza

Scriu aceste rânduri după 24 de ore infernale. 24 de ore care mi s-au părut enorm de lungi, scurse parcă așa cum curg picăturile dintr-o sticlă aproape goală. Prelinse încet, câte una la niște zeci de secunde.

Acum, Sophia e bine și pot să scriu. Pot să împărtășesc cu voi sentimente care sper să nu se repete și pe care voi să nu le trăiți vreodată. Scriu ca să aveți grijă! Să aveți grijă de „piticii” voștri ca ochii din cap.

 

„Tati, ce?”. E întrebarea pe care Sophi mi-o pune de 20 de mii de ori pe zi. E la vârsta în care descoperă lumea și vrea să știe totul, să înțeleagă totul, sa cunoască totul. Uneori, în egoismul meu, mă fac că nu o aud. Îi răspund de vreo zece mii de ori, la tot, cu răbdare. Dar, uneori, mă simt prea obosit să-i fac pe plac și să-i răspund. O trimit la maică-sa sau la bunică-sa să le întrebe pe ele, că eu nu mai pot. Că eu am avut o zi proastă, plină, cu mulți nervi, stres și oboseală. Că vreau să mă odihnesc, să mă relaxez, sau să continuu să muncesc până mai târziu. Cred că toți facem asta, cred că toți părinții sunt egoiști uneori.

Ieri, mi-am dorit enorm să aud din nou întrebarea asta. Nu de 20 de mii de ori, ci de 1 milion de ori. „Tati, ce?”, „Tati, ce?”, „Tati, ce?”. Și aș fi răspuns de tot atâtea ori, numai să-i aud vocea.

Dar, ieri, Sophia mea a ajuns la spital, la Urgențe. A făcut convulsii provocate de febră foarte mare. Tratamentul nu a funcționat și a făcut complicații.

Momentele acelea sunt îngrozitoare. Ți-ai tăia singur o mână, numai ca „piticul” tău să nu treacă prin asta. Nu mai poate să respire, maxilarele i se încleștează, buzele i se învinețesc. Atunci, copilul tău depinde de un fir de ață. Iar tu ești la fel de neajutorat ca el. Te panichezi, strigi, nu știi ce să faci! E sfârșitul lumii, în cel mai serios mod cu putință. Dar, dacă tu, părintele lui, nu faci urgent ceva, copilul va avea sechele pe viață. Astfel de convulsii, dacă durează mult timp, pot produce leziuni cerebrale iremediabile.

Din fericire, mama ei a fost pe fază. I-a acordat primul ajutor, a ajutat-o să respire și am plecat imediat la spital. Eu am condus ca nebunul, dar am ajuns în siguranță.

Am mers la IOMC, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, spital de stat! Acolo este pediatra noastră, un medic senzațional, dedicată pe viață copiilor. Și tot acolo, am mai întâlnit câteva doamne minunate, din același aluat cu pediatra noastră, asistente.

S-au purtat fantastic, profesionist și uman. Mi-au doftoricit odorul și, în câteva ore, mi-au pus-o pe picioare. Le mulțumesc enorm pe această cale. Veți spune că m-au ajutat pentru că mă știau de la televizor. Poate că da, dar eu cred că m-au ajutat pentru că ele chiar iubesc copiii. Mai sunt și astfel de oameni în România, în sistemul sanitar. Puțini, dar sunt.

În câteva ore, Sophia era din nou pe picioare. Ba chiar avea chef de joacă și de râsete. A apărut din nou „Tati, ce?”. Și atunci am luat-o în brațe, am privit-o cu toată dragostea din lume și am pupăcit-o de i-am luat „vopseaua”.

Am campat la spital, peste noapte, pentru supraveghere, dar acum e acasă, înapoi la plușurile ei. E din nou veselă, zglobie, fericită. Fericită cu atât de puțin și, totuși, atât de mult în același timp. Îi ajung câteva jucării, desenele ei preferate și dragostea noastră, mai ales dragostea noastră. Nu-i trebuie bani, nu-i trebuie averi.

Azi, am avut o zi fantastică. Am fost foarte fericit. Am privit cerul, chiar dacă e mohorât, dar mie mi s-a părut extrem de frumos. Copilul meu e bine și, măcar azi, și pentru mine este suficient.

Poate că mâine voi începe iar goana nebună după carieră și averi. Că așa suntem noi, adulții, nebuni după lucrurile astea. Dar, mi-am jurat ca, de acum încolo, să-i răspund mereu la „Tati, ce?”. Chiar și de un milion de ori pe zi! Pentru totdeauna!

PS: Dincolo de dramatismul situației, vă sfătuiesc ca, în asemenea cazuri, să vă păstrați calmul. Panica nu ajută, ci agravează situația. Faceți lucruri, nu plângeți! Ajutați-vă copilul să respire, făceți-i respirație gură la gură. Nu-l lăsați să-și închidă gurița, să-și încleșteze maxilarele. E bine să aveți un obiect din cauciuc tare la îndemână. Unul dintre degetele voastre poate fi folosit și în acest sens, dar așteptați-vă să fiți mușcați foarte, foarte tare. În plus, mai mult ca orice ajută niște cursuri de prim-ajutor în cazul copiilor. Există, sunt destul de multe. Eu am făcut unul gratuit la Crucea Roșie.

Să-l fi citit Bianca pe Caragiale?

Bianca îmi aduce aminte de Zoe! Zoe a lui conu’ Zaharia Trahanache, care, insa, il iubeste pătimaș pe prefectul Tipătescu!

Pare din același aluat. Cochetă, atentă la tot ce mișcă, femeie puternică, hotărâtă, care joacă bărbații pe degete și care obține întotdeauna ceea ce își dorește.

Iar pentru asta face orice. Plânge, suferă, disperă. Unii ar spune că e teatru, mult teatru. Sau poate că l-a citit cândva pe Caragiale și i-am plăcut inspirațional personajul Zoe.

Iată câteva replici ale celebrei Zoe:

„Știu! Sunt nenorocită, Fănică. Știu… am fost dincolo în odaie, am intrat pe scăricica din dos… Am venit numaidecât după Zaharia. N-am avut curaj să dau ochii cu el, măcar că nu crede… Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică…” (sursă: I.L. Caragiale- „O scrisoare pierdută”)

și încă una:

„Judecă-mă, Fănică, judecă-mă… (plânge.) Da, așa e… am fost o copilă… am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut tu la mine măcar un moment în viața ta, scapă-mă… scapă-mă de rușine!”

Mi se pare mie sau Bianca exact asta a spus și ea în ultimele două zile, de când a anunțat soțul că divorțează?

De exemplu:

„Trec printr-o situatie in care sufar teribil, cumplit. E o situatie critica pentru mine. Eu sunt un om dintr-o bucata care isi asuma. Imi asum tot ce am facut. Toti oamenii gresesc, vreau sa fiu lasata in pace. Sunt un om ingenuncheat. Nu ma loviti cu picioarele. Am dreptul sa gresesc. …. Iubesc un om pe care sunt pe punctul de a-l pierde. SUNT UN OM CARE sufera. … Sunt un om dependent de dragoste. Eu nu merit un astfel de om. El e prea bun pentru mine.”- sursă Bianca Drăgușanu/ Slav

Dar poate mă înșel eu. Poate sunt doar „individios”. Poate Bia seamană doar cu ea însăși. Că e unică!

Sau poate că voi sunteți mai inspirați ca mine! Găsiți un personaj cu care Bia să semene mai mult?

Prima noastră filmare profi! :)

Un moment de suflet. Un moment care ai vrea să nu se termine vreodată. O pupăceală inocentă, o îmbrățișare nemarginită, o joacă tare dulce.

Iar zâmbetul ei, Doamne, acest zambet mă face să uit de toate și să realizez, pentru a câta oară?, că dragostea pentru ea e neprețuită.

Poate căţelul ăsta nu moare!

IMG_9327

Ea e „Bruaa” sau „Hamham”. Aşa îi spun copiii de la noi din cartier. A avut stăpân. E obişnuită cu micuţii, se vede asta, le caută compania. Din păcate, a pierdut-o în urmă cu câteva luni.

De atunci, am ţinut-o pe lângă noi. Vine, însă, iarna şi, mai ales, vin hinghierii. Hingheri care îşi demonstrează, în urma tragediei lui Ionuţ, excesul de zel. Nu mai contează ce ridică, de unde ridică, dacă animalul e agresiv sau nu, dacă are stăpân sau nu. L-au văzut pe stradă, l-au săltat!

În fine, v-am mai povestit, eu cred că trebuie strânşi câinii de pe străzi! TREBUIE!

Dar, acum, trăim nişte situaţii extreme. Suntem în stare să ne dăm în cap pentru un câine, sau să-l omorâm chiar dacă stăpânul îl ţine în lesă. De astfel de cazuri, mi-e scârbă şi nu vreau să comentez mai multe.

Revenind la căţeluşa noastră, îi căutăm stăpânul! A pierdut-o în zona Giuleşti. Dacă o recunoaşte cineva, îl rog să-mi scrie aici şi intrăm în contact.

În paralel, ne-am apucat de lipit afişe, poate îi găsim „mama şi tata”, cum spune Sophia mea.

IMG_9421 IMG_9419Dacă nu dăm de ei, o vom adopta noi. Nu ne trebuia aşa ceva şi nici nu avem condiţiile ideale pentru creşterea unui câine, dar nu putem să o lăsăm pe stradă.

Sau poate o vrea cineva care are curte? Doritori?

E mai uşor să-ţi tragi o plasmă cu banii pe care i-ai da la veterinar!

M-am gândit mult înainte să scriu acest articol. E o problemă delicată şi stiu că mulţi vor fi împotriva mea.

Dar scriu aceste rânduri cu gândul la pitica mea. O strâng în braţe. O iubesc nespus şi mă trec fiori reci de spaimă. E încă lângă mine, e în viaţă, sănătoasă.

Ionuţ, însă, nu mai este. Avea doar patru ani şi era un copil frumos. Din păcate, a suferit o tragedie. Uman, atât eu cât şi Cristina suntem şocaţi. Cristina a vrut chiar să meargă la biserica unde e depus Ionuţ, şi să depună o coroană de flori, să vorbească cu părinţii micuţului, să-i mai consoleze. Am oprit-o pentru că, deşi e un gest venit din suflet, s-ar găsi clevetitori care l-ar interpreta aiurea.

Cum spuneam, suntem şocaţi. Ne vin lacrimi în ochi de fiecare dată când auzim ştiri despre bietul copil. Şi suntem doar părinţi. Nu părinţii lui.

Nu vrem şi nu putem să ne închipuim ce este în sufletul părinţilor lui Ionut. E o dramă mult prea mare ca să poţi să găseşti cuvinte ca s-o descrii.

Ionuţ s-a dus. Problema, însă, rămâne: câinii vagabonzi tot nu au stăpâni şi continuă să fie un mare pericol!

Sunt peste tot. Până şi în cartierul unde stăm sunt vreo 5-6. Au fost adoptaţi de cei care „iubesc” animalele. Şi nouă ne plac animalele. Diferenţa este că nu ne batem cu pumnul în piept şi nu le punem mai presus de fiinţa umana.

În acest cartier, sunt însă şi vreo 50 de copii. Până acum, nu a fost muşcat niciunul. Câinii i-au mârâit şi adulmecat, însă, de multe ori. Noi, părinţii, suntem pe fază şi îi supraveghem. Dar o singură secundă de neatenţie poate fi prea mult! O singură muşcătură a unui câine e suficientă pentru a desfigura un copil de câţiva anişori!

Cum spuneam, problematica este delicată. Inclusiv în cartierul meu, părerile sunt radicale. Iubitorii de animale insistă să fie menţinuţi câinii în cartier. Le dau de mâncare, îi alintă şi spun că păzesc zona. Nu şi-i iau, însă, în case sau în curţi. De ce? Mă depăşeşte.

În plus, când noi, părinţii, am chemat diferite asociaţii de protecţie a animalelor să-i ridice, a ieşit un tărăboi îngrozitor. Au fost oameni la un pas de a se lua la bătaie.

Aceşti oameni, „iubitori de animale”, ne avertizează că micuţii noştri trebuie supravegheaţi. Câinii n-au nicio vină, spun ei. Copiii sunt răi!

Dar copiii noştri au stăpâni! Câinii lor, nu!

Şi aici este întreaga problemă, o problemă naţională, de altfel.

De ce iubim animalele, în acest caz câinii, dar nu îi luăm în case? De ce nu îi îngrijim aşa cum trebuie, de ce nu le facem certificate, de ce nu-i trecem pe numele nostru, de ce nu îi vaccinăm, de ce nu răspundem de ei???

Pentru că ne este comod? Pentru că e uşor să dai nişte resturi de mâncare unor fiinţe amărâte. E uşor să le laşi un castron cu apă la intrarea în bloc.

Devine al naibii de greu, însă, atunci când animalul se îmbolnăveşte şi tu eşti stăpânul lui în acte. Trebuie să îl duci la veterinar, să cheltuieşti o grămadă de bani, să-i creezi un spaţiu adecvat la tine în casă.

Dar e mai comod ca în spaţiul ăla să-ţi tragi o plasmă cu banii pe care i-ai fi dat la veterinar! Că aşa suntem noi, românii, sau cel puţin marii „iubitori de animale”. Nişte farisei, care nu fac altceva decât să se bată cu pumnul în piept, sau, mai rău, să-i bată pe cei care vor să-şi apere copiii de pericolul câinilor „adoptaţi” din faţa blocului.

Vacile sunt tot fiinţe. Dar le mâncăm! Păsările sunt tot fiinţe, dar le mâncăm. Delfinii, nu mai zic. Dar sunt oameni care îi mănâncă. Şobolanii, gândacii- tot fiinţe. Dar îi stârpim imediat ce ne invadează teritoriul. Şi pentru toate aceste fiinţe, nimeni nu se mai bate cu pumnul în piept.

Nu sunt adeptul unei măsuri radicale. Eutanasierea este măsura extremă. Din păcate, cred că am ajuns în punctul în care este singura măsură. Asta pentru că fariseismul românesc e mult prea mare pentru a mai schimba ceva!

Adio, Ionut! Sper că moartea ta nu a fost în zadar!

Off! Şi s-a făcut… mare!

IMG_1603

Azi am oftat mult. Aparent nu aveam de ce. Era soare afară, o zi de luni, ca fiecare alta. Şi, totuşi, mă trezeam oftând din senin. Nici n-am avut chef de vorbă. Îi răspundeam Cristinei în dodii, cu răspunsuri scurte, neinteresante.

Nu credeam să fie atât de greu. Trebuia să facem o chestie nouă şi simplă: să o ducem pe Sophi la grădi! Doar e un loc unde copiii se simt minunat, se joacă, se distrează.

IMG_1598

IMG_1602

Dar realitatea a fost alta: a fost greu şi pentru noi şi pentru ea. Nouă, adulţilor, nu ne venea să credem când a trecut timpul. Când Sophi s-a făcut atât de mare, încât să meargă la grădi. Nu ne venea să credem că va sta fără noi, că va lipsi din căminul ei.

Şi a fost greu şi pentru ea. A plâns, primele două ore a stat doar sub fusta maică-si, n-a vrut să intre în clasă. Sau intra, stătea câteva minute şi apoi ieşea repede pe hol să ne caute.

IMG_1611 IMG_1617 IMG_1618

Ulterior s-a mai liniştit. Ba chiar a plecat fericită de la grădi. Se bucura că se întoarce acasă, dar se vedea că este fericită şi pentru că a petrecut câteva ore într-un loc nou şi minunat, alături de câţiva prieteni noi.

De fapt, ăsta a fost şi motivul pentru care am vrut ca Sophi să meargă la grădi. Simţeam nevoia să o dăm în grija unor specialişti care să o înveţe lucruri noi, inteligente, să o înveţe regulile societăţii şi cum să comunice în colectivitate.

Sperăm că am făcut bine. De fapt, suntem siguri. Chiar dacă ne-a fost greu şi ne va fi greu şi mâine, şi poimâine şi probabil încă vreo câteva săptămâni bune!

Pentru voi cum a fost prima zi de grădi?

PS: Tac-su, la 1,90 înălţime, s-a înmuiat rău de vreo câteva ori. Mai mai să calce pe urmele maică-si care plângea în batistă!

La multi ani, iubirea mea!

7

Sophia Maria împlineşte astăzi doi ani!

Nu ştiu când a trecut timpul, parcă ieri, o ţineam în braţe pentru prima oară!

Au fost doi ani minunaţi, doi ani, în care atunci când mă strângea în braţe, deveneam cel mai fericit om din lume.

E greu să creşti un copil, e greu să-i acorzi toată atenţia necesară, să fii mereu alături de el, să-i oferi tot ce are nevoie.

Dar este cel mai frumos lucru din lume când ajungi acasă şi el aleargă spre tine, te strânge în braţe, îţi spune „tati” şi te pupă, arătându-ţi că i-a fost dor de tine şi că te iubeşte de milioane de ori mai mult, decât ţi-ai putea tu imagina că-i permite inimioara aceea mică.

La mulţi ani, Sophia Maria! Să creşti mare, sănătoasă şi deşteaptă! Să fii un copil independent, puternic, ascultător, să nu te laşi vreodată învinsă şi să demonstrezi lumii întregi că meriţi să fii ascultată!

Tati te iubeşte enorm şi îşi va da şi viaţa pentru tine!

3 1 2

PS 1: Multumesc prietenului meu Constantin Antochi pentru fotografii. E cel mai tare fotograf pe care-l stiu şi, dacă aveţi nevoie de el, îl găsiţi aici.

PS 2: Încă de aseară, ne-am apucat de pregătiri. Vom da o mare petrecere la locul de joacă din cartierul nostru. Am vopsit nişte copaci uscaţi, vom aduce un tobogan gonflabil şi doi animatori, vom avea tort şi artificii. Nu e o petrecere scumpă, dar sperăm să fie de efect pentru că Sophia se distrează cel mai bine cu alţi copii alături, iar la noi în cartier sunt vreo 30-40. Aşa că va fi mare nebunieeeee! Vin cu poze în zilele următoare.

IMG_0444 IMG_0422 IMG_0439

Ai grijă la mersul copilului tău!

WP_000625Pe la opt luni de viaţă, Sophia a început să meargă. Mai întâi, ţinându-se de tot ce îi ieşea în cale, apoi doar puţin sprijinită în mâinile noastre şi, într-un final, singură.

Din păcate, pediatra noastră a sesizat că are o călcătură strâmbă. Adică îşi ducea lăbuţele picioarelor în interior şi nu le ţinea drepte. Roxana, pediatra noastră, este excepţională şi şi-a dovedit încă o dată profesionalismul. V-am mai avertizat în trecut asupra găsirii unui pediatru foarte bun pentru copilul vostru. Vă mai avertizez şi acum.

Revin, însă, la povestea cu călcătura copilului. Noi am crezut că va trece de la sine, că, la început, aşa calcă toţi copiii. Şi, totuşi, Roxana a insistat să mergem la un specialist. Şi bine a făcut!

Ne-am dus la „profa”, un fizioterapeut pentru copii excepţional. Nu vreau să-i fac publicitate, pentru că, deja, are prea mulţi copii înscrişi la „fizio” şi le face faţă cu greu. Nu pot să nu o laud, însă, mai ales că lucrează la stat şi a rămas dedicată cauzei şi nu banului.

„Profa” a analizat-o imediat pe Sophia şi ne-a spus clar: „Nu e un lucru grav, dar nu se corectează de la sine! Trebuie să veniţi la fizioterapie şi trebuie să înţelegeţi că e un proces de durată. Practic, trebuie să dezobişnuim creierul să comande anumite mişcări greşite picioarelor şi să le înveţe pe cele noi, corecte! Va dura doi- trei ani!„.

Un astfel de termen poate fi descurajant pentru părinţi. Să ştiţi, însă, că sunt cazuri mult mai grave cu durate de peste 10 ani!!!

Dar, am început programul. De mai bine de un an, mergem de trei ori pe săptămână la fizioterapie. La fiecare deplasare, fac vreo 20 de km cu maşina, dus- întors, pentru că e foarte departe de noi.

Dar, am înţeles că sănătatea copilului nostru e mai importantă ca orice. Ne-am schimbat vieţile. Am renunţat la programul nostru clasic ca să facem loc şedinţelor de fizioterapie. Nu vă povestesc astfel de lucruri ca să mă martirizez sau să obţin de la voi laude. O fac ca să trag un semnal de alarmă. De altfel, până acum, nu v-am povestit despre această problemă, mi s-a părut prea personală. Dar văd tot mai mulţi copii cu probleme în jurul meu, iar ei n-au nicio vină. Doar părinţii lor dezinteresaţi sau, sper eu, necunoscători, încă.

Sophia s-a obişnuit încet, încet, cu exerciţiile. Ştie, de altfel, că, dimineaţa, când tati o duce la maşină, va merge la doctor, la fizio. A început să-şi maseze singură picioruşele. 🙂 A acceptat-o pe „profa”, deşi sunt exerciţii care îi provoacă dureri. La început a plâns, dar, acum, stă cuminte şi suportă. A înţeles că e spre binele ei. 

Rezultatele au început să se vadă. Mai avem, însă, de lucru. În plus, am investit şi în încălţări speciale. Sunt mult mai scumpe decât cele obişnuite pentru copii. Pe la 300 de lei perechea. Şi ştiţi cât de repede le cresc tălpile copiilor!

Una peste alta, sunt eforturi consistente pe care le facem. De la timp pierdut, la bani cheltuiţi suplimentar. Dar noi am înţeles că e important să facem asta!

Vă rog nu lăsaţi timpul să treacă! Dacă micuţul vostru are probleme la mers, consultaţi un specialist. S-ar putea să nu fie nimic, dar s-ar putea să aibă probleme. Şi, atunci, orice zi trecută fără exerciţii de corectare agravează problema.

Am văzut copii necorectaţi care nu pot să-şi folosească o mânuţă sau care şchioapătă la mers. Aceşti copii, odată introduşi în societate, adică la grădi sau la şcoală, vor fi stigmatizaţi. Vor fi ţinta glumelor rele ale celor „normali”, vor suferi traume fizice şi psihice!

Vă rog, încă o dată, mergeţi la medic!