Am întâlnit oameni oratori extraordinari într-o conversaţie faţă în faţă. Nişte oameni care m-au uimit cu limbajul lor, cu enorma lor cultură expusă în cuvinte. Nişte oameni fascinanţi.
Totuşi, când le puneai microfonul în faţă sau când îi rugai să ţină un discurs în faţa unor necunoscuţi, pur şi simplu, se blocau. Se transformau în nişte stane de piatră, care nu erau în stare să mai lege două cuvinte.
La începuturile mele ca jurnalist, am trecut şi eu prin astfel de blocaje. Am acumulat, însă, experienţă, am făcut cursuri de oratorie şi de dicţie. Mi-am transformat temerile în curaj şi au fost momente când m-am mândrit foarte mult cu prezenţa de spirit. Am reuşit să ţin cursuri la Facultatea de Jurnalism, despre tehnica argumentării şi, mai ales, am reuşit să prezint evenimente şi câteva gale foarte importante, cu peste o mie de oameni în public. Fotografia de mai sus este de la un astfel de eveniment. Recunosc, fără să fiu modest, că m-am simţit tare mândru ca imaginea mea să apară pe monitoare gigant şi cuvintele mele să fie ascultate de atâtea sute şi sute de oameni.
Eu, însă, am exersat mult, am vorbit singur în oglindă, m-am străduit să-mi înving emoţiile.
Tu? Tu poţi ţine un discurs în public? Cum te simţi când te pune cineva să ţii o prelegere? Ai emoţii, te blochezi sau eşti dezinvolt din naştere?
Ai mare dreptate… am colaboratori cu care pot sa stau de vorba 3 ceasuri despre un rulment dar care refuza publicitatea gratuita pe care le-o ofer in emisiunea mea pentru ca:
– ce-o sa zica lumea daca-i vede la televizor?
– se chircesc cand vad camera si raman muti
– o sa fie colegii de breasla gelosi si o sa le faca mizerii
Daca as fi citit articolul tau cu 3 luni in urma as fi carcotit ca nu-i adevarat, ca-i o exagerare… acum ma amuz sa vad ca se intampla si la case mai mari caci am crezut ca-i narav de provincie 🙂
Eu sunt aia care am acceptat sa tin discursul din partea studentilor la inceputul anului universitar si am vorbit 5 min fara sa respir de m-am invinetit.
Intre timp am mai crescut, am devenit trainer si am avut ocazia sa vorbesc in fata unor sali pline… totusi… dupa ce am facut primele 3 emisiuni fara urma de trac, m-am trezit cu mintea goala, fara idei, fara cuvinte si fara prezenta de spirit necesara ca sa maschez nenorocirea la a patra emisiune. A fost o senzatie pe care n-as mai vrea s-o traiesc. Noroc ca nu era in direct si colegii mei au facut minuni la montaj.
Am constatat astfel ca e mult mai greu sa vorbesti cu camera care nu-ti ofera feedback, nu-ti pune intrebari, nu rade la glumele tale decat cu oamenii. Am aflat ca monologul e infinit mai dificil decat dialogul.
De aceea am, de 3 luni incoace, un mare respect pentru oamenii de televiziune 🙂
Mai Ioana, iti multumesc pentru comentariu, dar si tu, desi ma cunosti, erai in categoria celor multi care cred ca meseria de prezentator e floare la ureche. Ca o poate face oricine si ca nu-ti trebuie mare calificare. Poate ca acum ma crezi si pe mine ca e tare greu sa ajungi in aceasta ipostaza si, mai ales, e tare greu sa te mentii, sa fii mereu proaspat, interesant, atragator, sa placi publicului. Cat despre monolog vs dialog, evident ca monologul e mult mai dificil. Nu ai feedback, iar asta te omoara, iti streseaza creerii.
Zilele trecute a trebuit sa vorbesc in fata unei comisii, erau toti oameni importanti si foarte bine pregatiti…eu sunt o fire mai emotiva si am probleme cu vorbitul in public, asa s-a intamplat si cu aceasta ocazie, m-am emotionat foarte tare si nu am reusit sa spun tot ce mi-as fi dorit sau asa cum mi-as fi dorit. asa a fost tot timpul, inca din clasa a 4-a cand a trebuit sa tin un discurs la sfarsit de an….in liceu la fel, si nici la facultate lucrurile nu s-au schimbat. nu stiu ce sa fac sau cum sa depasesc aceste emotii care imi iau glasul sau care ma fac sa vorbesc atat de ciudat. tu ce sfaturi imi dai?
Sa-ti exersezi foarte mult discursul inainte, acasa, in oglinda.
Sa nu incerci sa-l inveti pe dinafara. Sa-ti fixezi cateva cuvinte cheie.
Sa-ti faci o structura a discursului si chiar sa mai arunci cate un ochi pe foia respectiva, in timpul discursului. Practic, iti scoti cuvintele cheie in evidenta si te tii dupa ele.
Sa-ti imaginezi ca vorbesti in fata unei singure persoane, si nu a unei sali pline. De preferat, persoana imaginata trebuie sa fie cineva apropiat tie. Incearca exercitiul asta acasa si ai sa vezi ca folosesti cuvinte diferite cu mama, cu fratele, cu iubitul. Trebuie sa-ti alegi persoana imaginata potrivita, in functie de interlocutori.
In fine, sunt multe de discutat, inclusiv in privinta posturii si a mimicii.
De principiu, ar fi bune si niste ore de dictie.
Ai perfecta dreptate,in fata unei multimi trebuie sa realizezi ca tu esti CINEVA si esti f.important.La prima mea sedinta cu parintii am fost rosie ca o rosie de gradina…m-am pregatit,ne-am cunoscut ,dar discursul credeam ca tine o vesnicie.Dupa 33 ani de munca deja astept sa fim impreuna cu parintii la serbari,zile deschise,m-am acomodat in timp,dar nu-i usor sa fii in centrul atentiei.Eu va admir la tv.jos palaria celor care sunt in direct.
Multam pentru aprecieri. Dar chiar si in fata a 20 de parinti ai avut emotii? E clar ca esti o fiinta foarte sensibila. 🙂