VIAŢA MEA E UN HAOS!

Probabil că exagerez, dar chiar aşa m-am simţit zilele acestea. De aceea, nici n-am mai scris pe blog. Pur şi simplu, nu am mai avut timp să respir.

Acum, m-am liniştit, aşa că m-am pus pe istorisit păţaniile mele pe îndelete. Să începem:

Vă povesteam, aici, că mi-am lovit maşina, care nici măcar nu e a mea. De fapt, a intrat unul în mine, în timp ce eu stăteam liniştit la semafor. Au urmat câteva zile de hârţogăraie, de umblat pe la constatări şi pe la service. Până la urmă, am băgat maşina în service la reparat.

În tot acest timp, am avut nişte dureri cumplite de dinţi. Am avut, evident, multe drumuri de făcut şi la dentist.

În paralel, trebuia să merg la serviciu. Dincolo de prezentare, am realizat şi câteva materiale care, evident, au necesitat timp, nu doar pentru filmare, ci şi pentru scriere, editare, montaj.

 Revenind, însă, la maşină, cât a fost cea lovită în service, am mai împrumutat una, de data asta, una de provenienţă românească.

Ghici ce? Am lovit-o şi pe asta! De data asta, din vina mea. Un tip în faţa mea a frânat ca să evite o groapă, am frânat şi eu, dar pe jos era pietriş, aşa că m-am dus târâş şi nu m-am oprit decât în portbagajul omului. PAM, PAM! Evident, de data asta, eu am fost cel înjurat. Mi-am cerut scuze, am dat asigurarea, ne-am înţeles până la urmă. Noroc că pagubele au fost minore, doar nişte zgârieturi.

Cireaşa de pe tort este, însă, partea legată de renovările din casă. După niciun an, parchetul din sufragerie s-a umflat. Aşa că i-am chemat pe meşterii care l-au montat, au recunoscut că l-au pus greşit, aşa că s-au apucat de remontat. Cică urma să dureze doar două zile. Surpriză, însă: parchetul, odată scos, n-a mai putut fi reinstalat. Aşa că am mers la cumpărături, după parchet de rezervă. Altă surpriză: nu mai exista pe stoc. Soluţia: am cumpărat un alt parchet pentru toată suprafaţa, asta, însă, după câteva zile de căutări, că nu e lucru uşor să găseşti ceva să-ţi placă.

Pe de altă parte, meşterii au descoperit şi o serie întreagă de crăpături în pereţi, aşa că s-au apucat şi de zugrăveală.

La un calcul scurt, durata lucrării creşte de la două zile la… două săptămâni.

În tot acest timp, noi stăm printre găleţi cu var, praf şi folii de protecţie. Pe Sophia chiar am mutat-o în vecini ca să nu suporte mizeria din casă.

Trăgând linie, viaţa mea chiar a fost un haos zilele acestea! Mi-a venit de multe ori să-mi smulg părul din cap de nervi!

Astăzi, însă, mi-e un pic mai bine. Parcă şi pot zâmbi puţin. Parchetarii lucrează, zugravii lucrează, am terminat cumpărăturile pentru renovare şi mi-am luat din service prima maşină buşită. Parcă viaţa e frumoasă, totuşi! 🙂

Voi aţi trecut prin astfel de perioade? Perioade în care, pur şi simplu, simţeaţi că nu mai aveţi niciun strop de energie în corp, că problemele vă covârşesc? Un sfat, dacă îmi permiteţi, că-s om păţit: aveţi răbdare, mai devreme sau mai târziu, se rezolvă toate.

MĂ URMĂRESC GHINIOANELE SAU DAU DOAR PESTE TÂMPIŢI!

Azi, în drum spre muncă. Bulevardul Carol. LINIE DUBLĂ CONTINUĂ ÎNTRE SENSURI. Roşu la semafor. Maşina mea- a cincea la semafor.

Un domn cu numere de Bacău iese de pe o străduţă. Îi vine ideea creaţă să calce liniile şi să întoarcă către sensul meu de mers.

POC! Mă loveşte. Eu stăteam. Am simţit cum mi-a râşcâit maşina. Mă dau jos, absolut siderat de faptul că cineva mi-a lovit maşina, deşi eram oprit şi, între mine şi celălalt sens, erau două linii lungi, lungi. Îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. Absolut fenomenal, absolut năucitor eveniment.

Constatare: aripa faţă stânga înfundată bine şi portiera faţă stângă zgâriată.

Scuza domnului: „NU V-AM VĂZUT!”.

NU POT SĂ CRED!!! Încă o dată: linie dublă continuă, maşina mea- ditamai. Şi omul nu m-a văzut!!!

Ne-am dus la asigurări, mi-a dat toate documentele, şi-a recunoscut vina. Eu, generos din fire, chiar prost de generos, uneori, ca şi în acest caz, am acceptat să nu-l duc la poliţie să-i dea amendă şi să-l lase şi fără permis. Pentru mine, însă, începe un lung şir de drumuri la constatare, la service, la reparaţii şi aşa mai departe. De parcă n-aş avea nimic mai bun de făcut! El a plecat şi cu asta basta! Uneori chiar mi se pare total incorect! În fine, asta este legea.

Am spus în titlu că sunt urmărit de ghinioane pentru că, în urmă cu vreun an, am mai păţit un accident similar. Atunci cu un taximetrist grăbit rău. Eu, tot aşa, stăteam la roşu. Şi pe acela l-am iertat de poliţie. Mi-a luat, însă, aproape două luni să-mi văd maşina reparată.

Spuneţi voi ce e de făcut în asemenea situaţii? Pentru că, în momentul în care realizezi câte drumuri ai de făcut, cât timp vei pierde şi că maşina ta va fi reparată, probabil, cu piese din China, pur şi simplu, o iei razna, îţi vine să baţi pe cineva. Evident, pe vinovat! Eu m-am stăpânit, până acum, de două ori. Nu ştiu dacă mai rezist şi la a treia!

 

NU TE GRĂBI! MERITĂ SĂ TRĂIEŞTI!

Fotografia nu este de la faţa locului, dar este concludentă pentru urmările pe care le-ar fi putut avea accidentul la care am asistat astăzi. Din păcate, fotografia este reală şi cineva, în trecut, a păţit-o mult mai rău.

Astăzi, un alt autobuz şcolar putea provoca o tragedie. Slavă Domnului că microbuzul era gol şi au fost doar fiare îndoite. Îndoite rău, dar doar fiare.

Mă duceam spre muncă şi eram la o intersecţie semaforizată. Roşu. Opresc. Opreşte şi şoferul microbuzului şcolar în spatele meu. În momentul de faţă, eu conduc o maşină cu 170 de cai putere. Nu o spun ca să mă laud, ci ca să înţelegeţi tâmpenia pe care a făcut-o şoferul microbuzului. Pentru cine nu ştie ce înseamnă 170 de cai la o maşină, vă spun doar atât: poate pleca, la verde, ca din puşcă. Sunt foarte puţine alte maşini care o pot depăşi în demaraj.

În fine, plec din intersecţie pe verde, apăsând destul de tare pedala de acceleraţie. Nu am depăşit viteza legală, dar am ajuns la 50 km/ oră în doar câteva secunde. Şoferul microbuzului şcolar a accelerat, însă, chiar mai tare decât mine. Cu scârţâit de roţi şi cu fum negru în urmă. M-a depăşit şi, de pe banda a doua, a trecut pe a treia.

Din păcate, nu a văzut o utilitară, care se încadrase corect, cu semnal, pentru o virare la stânga. A lovit maşina în plin, i-a făcut praf spatele caroseriei. Mai mult, a învârtit utilitara de a adus-o în poziţie de 90 de grade faţă de cea iniţială. Toată faţa microbuzului a fost făcută praf.

Norocul meu a fost că rămăsesem în urmă. Am reuşit să trec pe banda întâi şi să evit cele două maşini. Norocul celor doi şoferi a fost că, totuşi, viteza microbuzului nu a fost fatală. Au rezultat doar pagube materiale. Norocul cel mare al şoferului microbuzului a fost că nu transporta, în acel moment, copii. Altfel, am fi asistat la un carnagiu.

Se grăbea, totuşi, undeva. Nu ştiu unde. Cu siguranţă, însă, acum, a întârziat la destinaţie. Poate şi definitiv, după ce patronul său a aflat de accident. Mai mult, îşi va pierde permisul de conducere. Depăşise viteza legală şi a lovit un alt vehicul din spate. Este singurul vinovat.

Iată încă o dovadă că graba strică treaba! Aşa că vă rog: nu vă mai grăbiţi! Nicăieri, niciodată! Viaţa e mult mai importantă, decât orice altceva!