Genul „aventurier” poate cauza grav sănătăţii

Aceasta e o fotografie în care eram foarte fericiţi. Eram la munte, de Crăciun, pe pârtie. Era superb.

La câteva ore distanţă, Cristina a luat o căzătură. Un accident aparent banal. Clăparul nu i-a sărit, însă, din schiul înfipt în zăpadă, iar tot genunchiul drept a fost traumatizat.

Am zis că trece cu gheaţă şi cu unguente specifice. Şi, totuşi, nu a fost aşa.

După câteva săptămâni, a făcut un RMN şi a consultat câţiva specialişti.

Acum, ne pregătim pentru operaţie. Diagnosticul a căzut ca un trăznet: ligament încrucişant rupt.

Teoretic, nu este o operaţie foarte complicată. Medicii ne-au asigurat că fac astfel de intervenţii aproape zilnic.

Şi, totuşi, e o operaţie. În plus, recuperarea va dura şase luni. Şase luni, în care Cristina va trebui să meargă zilnic la fizioterapie şi va trebui să folosească două cârje.

Iar totul a plecat de la o prostie. De la o aventură, de la un gest negândit temeinic înainte. Amândoi ne-am aventurat, deşi nu suntem schiori prea buni. Eu am avut noroc, Cristina, însă, nu.

Într-o discuţie ulterioară cu un monitor de schi, practic un profesionist, am înţeles unde greşisem. El, înainte de a urca în vârful pârtiei pentru prima oară într-un sezon, se antrenează la poalele pârtiei vreo două săptămâni. Adică, nu riscă absolut nimic.

Vă rog să faceţi ca el. Învăţaţi din acest articol şi nu vă gândiţi că vouă nu vi se va întâmpla! Ba da, mai devreme sau mai târziu, toţi aventurierii de acest gen vor ajunge la bisturiu!

MĂ URMĂRESC GHINIOANELE SAU DAU DOAR PESTE TÂMPIŢI!

Azi, în drum spre muncă. Bulevardul Carol. LINIE DUBLĂ CONTINUĂ ÎNTRE SENSURI. Roşu la semafor. Maşina mea- a cincea la semafor.

Un domn cu numere de Bacău iese de pe o străduţă. Îi vine ideea creaţă să calce liniile şi să întoarcă către sensul meu de mers.

POC! Mă loveşte. Eu stăteam. Am simţit cum mi-a râşcâit maşina. Mă dau jos, absolut siderat de faptul că cineva mi-a lovit maşina, deşi eram oprit şi, între mine şi celălalt sens, erau două linii lungi, lungi. Îmi venea să râd şi să plâng în acelaşi timp. Absolut fenomenal, absolut năucitor eveniment.

Constatare: aripa faţă stânga înfundată bine şi portiera faţă stângă zgâriată.

Scuza domnului: „NU V-AM VĂZUT!”.

NU POT SĂ CRED!!! Încă o dată: linie dublă continuă, maşina mea- ditamai. Şi omul nu m-a văzut!!!

Ne-am dus la asigurări, mi-a dat toate documentele, şi-a recunoscut vina. Eu, generos din fire, chiar prost de generos, uneori, ca şi în acest caz, am acceptat să nu-l duc la poliţie să-i dea amendă şi să-l lase şi fără permis. Pentru mine, însă, începe un lung şir de drumuri la constatare, la service, la reparaţii şi aşa mai departe. De parcă n-aş avea nimic mai bun de făcut! El a plecat şi cu asta basta! Uneori chiar mi se pare total incorect! În fine, asta este legea.

Am spus în titlu că sunt urmărit de ghinioane pentru că, în urmă cu vreun an, am mai păţit un accident similar. Atunci cu un taximetrist grăbit rău. Eu, tot aşa, stăteam la roşu. Şi pe acela l-am iertat de poliţie. Mi-a luat, însă, aproape două luni să-mi văd maşina reparată.

Spuneţi voi ce e de făcut în asemenea situaţii? Pentru că, în momentul în care realizezi câte drumuri ai de făcut, cât timp vei pierde şi că maşina ta va fi reparată, probabil, cu piese din China, pur şi simplu, o iei razna, îţi vine să baţi pe cineva. Evident, pe vinovat! Eu m-am stăpânit, până acum, de două ori. Nu ştiu dacă mai rezist şi la a treia!

 

NU TE GRĂBI! MERITĂ SĂ TRĂIEŞTI!

Fotografia nu este de la faţa locului, dar este concludentă pentru urmările pe care le-ar fi putut avea accidentul la care am asistat astăzi. Din păcate, fotografia este reală şi cineva, în trecut, a păţit-o mult mai rău.

Astăzi, un alt autobuz şcolar putea provoca o tragedie. Slavă Domnului că microbuzul era gol şi au fost doar fiare îndoite. Îndoite rău, dar doar fiare.

Mă duceam spre muncă şi eram la o intersecţie semaforizată. Roşu. Opresc. Opreşte şi şoferul microbuzului şcolar în spatele meu. În momentul de faţă, eu conduc o maşină cu 170 de cai putere. Nu o spun ca să mă laud, ci ca să înţelegeţi tâmpenia pe care a făcut-o şoferul microbuzului. Pentru cine nu ştie ce înseamnă 170 de cai la o maşină, vă spun doar atât: poate pleca, la verde, ca din puşcă. Sunt foarte puţine alte maşini care o pot depăşi în demaraj.

În fine, plec din intersecţie pe verde, apăsând destul de tare pedala de acceleraţie. Nu am depăşit viteza legală, dar am ajuns la 50 km/ oră în doar câteva secunde. Şoferul microbuzului şcolar a accelerat, însă, chiar mai tare decât mine. Cu scârţâit de roţi şi cu fum negru în urmă. M-a depăşit şi, de pe banda a doua, a trecut pe a treia.

Din păcate, nu a văzut o utilitară, care se încadrase corect, cu semnal, pentru o virare la stânga. A lovit maşina în plin, i-a făcut praf spatele caroseriei. Mai mult, a învârtit utilitara de a adus-o în poziţie de 90 de grade faţă de cea iniţială. Toată faţa microbuzului a fost făcută praf.

Norocul meu a fost că rămăsesem în urmă. Am reuşit să trec pe banda întâi şi să evit cele două maşini. Norocul celor doi şoferi a fost că, totuşi, viteza microbuzului nu a fost fatală. Au rezultat doar pagube materiale. Norocul cel mare al şoferului microbuzului a fost că nu transporta, în acel moment, copii. Altfel, am fi asistat la un carnagiu.

Se grăbea, totuşi, undeva. Nu ştiu unde. Cu siguranţă, însă, acum, a întârziat la destinaţie. Poate şi definitiv, după ce patronul său a aflat de accident. Mai mult, îşi va pierde permisul de conducere. Depăşise viteza legală şi a lovit un alt vehicul din spate. Este singurul vinovat.

Iată încă o dovadă că graba strică treaba! Aşa că vă rog: nu vă mai grăbiţi! Nicăieri, niciodată! Viaţa e mult mai importantă, decât orice altceva!