HAI CĂ M-A LOVIT CAMPANIA!

Azi, duminică, ora 10. De abia făcusem ochi, că, deh, duminica doarme omul mai mult.

Până acum, pentru mine, nici n-a fost campanie electorală. Nu m-a interesat prea mult subiectul, n-am stat să citesc pliante, nu mi-a dat nimeni vreun pix cu însemne politice, a fost linişte!

Dar azi, azi, a fost maxim!

Îmi sună telefonul. Un număr fix. Răspund.

Şi PAM! Mă loveşte în moalele capului vocea unui candidat foarte cunoscut la Primăria capitalei. Nu-i dăm numele că nu despre el vreau să vă vorbesc, ci despre mesaj.

„Salutare, sunt ăla cu… şi îţi reamintesc să mă votezi! Şi pe mine şi pe ăla! Hai, te-am salutat, ne mai auzim!”. Totul a durat mai puţin de 30 de secunde!

În tot acest timp, conversaţia părea că era atât de reală, încât chiar am crezut că omul vorbeşte cu mine, în acel moment. În timpul apelului, pe fundal se auzea gălăgie, ca şi cum candidatul ar fi în sediul de campanie şi lucra, mai trecea câte o secretară, care îi cerea să semneze ceva, dar el spunea să-l lase acum pentru că vorbeşte cu cineva important!

M-am simţit bine, nu zic nu! Marele candidat vorbea direct cu mine, cu alegătorul! Dau să spun ceva, însă, omul îşi ia repede „la revedere”, fără să stea concret de vorbă cu mine! Şi, apoi, m-am prins!

Toată treaba era înregistrată, lucrată magistral. M-am documentat şi pe net puţin. Sunt firme care oferă astfel de servicii în timpul campaniei electorale. Tu îţi înregistrezi un mesaj şi ei ţi-l trimit de pe un server la câteva zeci de mii de apelanţi o dată! Că doar nu are niciun candidat timp să vorbească cu tot electoratul. Este şi fizic imposibil!

Mi s-a părut tare ideea, interesantă. Şi, totuşi, aş vrea să vă întreb ceva, domnule candidat: cum aţi făcut rost de numărul meu de mobil? Că pe mobil m-aţi sunat! Cine vi l-a dat? Cine mi-a încălcat dreptul la confidenţialitate şi v-a furnizat numărul meu de telefon? Este legal ce aţi făcut? Întreb şi eu.

Voi aţi primit un astfel de mesaj? Sau aţi interacţionat până acum cu candidaţii de anul ăsta? V-au abordat în vreun fel? V-au făcut promisiuni? V-au dat cadouri, telefoane, găleţi, cizme, pixuri, baloane, mici „şpăguţe”? Ce idei năstruşnice de-ale candidaţilor v-au lovit campania asta?

80 DE MINUTE PENTRU UN DRUM DE 20 DE MINUTE! NU MAI SUPORT!

Atât am făcut astăzi ca să ajung la muncă! Şi nu pot să înţeleg de ce! Mai ales că nu ninge foarte tare şi nici nu bate vântul! Faţă de alte zile trecute, astăzi, aş putea spune că este chiar frumos afară! În plus, a fost week-end, deci timp berechet pentru utilaje să deszăpezească!

Şi, totuşi, nu! Se circulă infernal, am văzut maşini care nu mai puteau porni de la semafor din cauza gheţii, o femeie mi-a alunecat chiar în faţa maşinii, noroc că mergeam foarte încet. Pe Bulevardul Unirii, tot în faţa mea, am văzut maşini care derapau în mijlocul străzii şi blocau totul apoi. În plus, am văzut chiar un troleu blocat în mijlocul unei alte intersecţii. Călătorii din el se dăduseră jos şi îl împingeau ca să-l scoată din nămeţi! Unde erau autorităţile?

Nu pot să înţeleg de ce nu se circulă, chiar şi în condiţii de iarnă! Nu înţeleg! Am văzut, într-adevăr, multe utilaje de deszăpezire, dar parcă nu fac altceva decât să încurce traficul! Iau zăpada dar nu curăţă şi gheţa! N-am văzut niciun bob de nisip, niciun mililitru de clorură, niciun gram de sare! De ce?

Mai mult, aflu de la ştiri că oraşe întregi, precum Galaţiul, sunt izolate de restul lumii. Nu se poate ajunge în astfel de localităţi? De ce? Unde sunt autorităţile?

Îmi povestea o prietenă, care a fost într-o vacanţă în zona Mont Blanc, că acolo erau -35 de grade Celsius (şi nu -0 grade!), nămeţi de 3 metri înălţime şi, totuşi, drumurile erau curate, fără pic de gheaţă pe ele! Deci, la alţii se poate! Dar la noi, de ce nu? Spuneţi-mi voi, că eu simt că mor de nervi!

CE MĂ ENERVEAZĂ: PARCANGIII! MAMA LOR!

În România, există oameni care şi-au luat străzi! La propriu!

Le-au făcut mamele lor străzi! Când erau mici, i-au luat mămicile şi i-au întrebat: „Ce-ţi doreşti când vei fi mare?!”. „O stradă”, a răspuns, invariabil, godacul din braţele ei. „Hai că-ţi dă mama, atunci, o stradă! Aşa de la mine! Fără număr!”.

Şi, uite aşa, peste ani, godacul s-a făcut ditamai grohăitorul şi a moştenit strada. Că doar i-a dat-o mă-sa!

Aşa că, acum, când pleacă parcangii autorizaţi, că li se termină şi lor programul, vin grohăitorii! Şi încep să ia taxe! 1, 5, 10, 15 lei, în funcţie de faţa prostului! Prostul, v-aţi dat seama, e cetăţeanul disperat ce caută parcare, într-un Bucureşti mai puţin european ca niciodată.

Şi prostul le dă. Că se grăbeşte, că n-are unde să-şi pună maşina, că îi este frică să se certe cu ei, că îi e teamă că, atunci când se va întoarce, va găsi maşina zgâriată. Şi le dă! Că doar e strada lu’ mă-sa! Şi n-ai cum să te pui cu mă-sa! Doar totul e până la mame! Mama lor!

Chiar nu putem să le facem nimic? Sugestii, propuneri, ceva?