A.M.R. 5: ŞEDINŢĂ FOTO CU BURTICI!

Cum timpul zboară ca gândul şi clipele minunate trec repede, ne-am gândit să imortalizăm bucuria prin care trecem noi acum. Aşa că am făcut… o mini-şedinţă foto, în camera bebeluşei. Ne-am jucat, am râs, ne-am pozat. Am dat puţin în mintea copiilor. Priviţi!

PS: Mulţumiri lui Constantin Antochi, fotograf profesionist, vecin şi, mai ales, prieten.

PS1: Aştept părerile voastre despre pozele astea acilişa!

 

A.M.R. 55: OARE CÂT DE GREU O FI SĂ DESENEZI UN CURCUBEU? VĂ SPUN EU: AL NAIBII DE GREU!

Se iau două bucăţi de tineri însurăţei, viitori părinţi! Se amestecă entuziasmul lor fără margini cu puţină vopsea şi rezultă o splendoare de curcubeu!
Reţeta pare simplă, banală! Cât de greu poate fi să desenezi un curcubeu în camera viitorului tău copil? Ce naiba: trasezi nişte linii, iei acuarele sau vopsea şi pictezi. Mare scofală!
S-o credeţi voi! E foarteeeeee greu! Vreo patru zile am pictat la curcubeul ăla. L-am desenat, l-am stricat, l-am picat, l-am stricat, l-am pictat iar.
Asta pentru că vorba românului „Dacă n-ai treabă, îţi faci”!
Dar să vă povestesc pe îndelete:
Vineri ne-am apucat de dimineaţă hotărâţi! Astăzi, văruim camera copilului. Am cumpărat cele necesare, am dat o primă mână de var, pentru igienizare.
Toate bune, timp consumat- vreo două ore.
După asta, au început să ne vină ideile. Că, de! De idei nu ducem lipsă nici eu nici Cristina.
Cristina zice: „Vreau fiecare perete să aibă o culoare! Tavanul să fie ca un cer! Deci ne trebuie norişori!”. Eu de colo: „Merge şi un curcubeu!”. Merge, cum să nu!
Mă apuc de desenat norişori. Mai întâi pe un carton. Îi decupez, îi lipesc pe pereţi, cu bucăţi mici, mici de hârtie specială. Asta ca, după ce dăm cu vopsea, părţile neacoperite să pară nişte norişori albi. Timp consumat: muuuult. Vreo cinci ore! Că fiecare norişor a fost lipit cu multe hârtiuţe.
Începe văruiala. Perete cu perete! Schimbă culoarea pentru fiecare. Timp consumat încă vreo patru ore. Că trebuia să se mai şi usuce pe ici pe colo!
Când aproape am terminat, ne amintim de curcubeu. Hai să-l facem!
Dar cum trasăm curbele? Pe un perete întreg! Am inventat o bucată de cauciuc pe care am lipit-o de perete şi am curbat-o. Am trasat linii cu creionul. Frumos! Treabă uşoară, aparent.
Cristina stabileşte culorile curcubeului. Nu ţine cont de ROGVAIV. Pune unele la întâmplare. Doar e curcubeul nostru, putem să-l pictăm cum vrem!
În prealabil, cumpărasem şi acuarele şi pensule! Să pictăm cu atenţie! Pe naiba! Nu merg acuarele pe perete. Culorile sunt şterse iar pensulele micuţe, deşi fine, lasă fire! În plus, îţi ia foarte mult timp să pictezi milimetru cu milimetru!
Descumpăniţi, ne uităm unul la altul. Ce naiba să facem? Vrem curcubeul, nu cedăm! Bineînţeles, ar mai fi varianta să renunţăm la el şi să-l acoperim cu vopseaua peretului respectiv. De altfel, aşa a păţit un norişor pe care Cristina a decis să-l picteze nu ştiu cum. Nu a ieşit operă de artă, aşa că l-a acoperit iute.
În fine, la curcubeu nu renunţăm. Dăm o fugă la magazin, cumpărăm trafaleţi cu bureţi mici. Unul pentru fiecare culoare. Luăm şi vopsea de perete, în culorile dorite.
Bun, rola de trafalet se pliază perfect pe curbele noastre. Dar cum faci să nu dai peste culorile de lângă? Încă o soluţie genială: pui hârtie specială pe culorile de lângă. Şi tot aşa. Ai pus hârtia, dai culoarea, aştepţi să se usuce, scoţi hârtia, pui hârtia la celelalte, dai altă culoare etc. Pentru fiecare culoare, aceeaşi procedură.
Repet, greu de tot e să potriveşti hârtia aceea dreaptă pe o curbă. Poţi să faci asta doar cu bucăţi mici şi multe, lipite una lângă alta. O muncă sisifică.
Luni seara, am terminat curcubeul. Recunosc Cristina a muncit mai mult. Nervii mei au cedat la un moment dat şi am spus „pas”.
Şi iată-l cum arată. Să îndrăznească cineva să spună că nu-i place! Că îl mănânc!