Închideţi ochii şi daţi play acestei melodii. Nu e jungle, disco, house, R&B, nu e nimic din ceva ce auziţi zilnic la radio. Sunt doar un om şi vioara lui excepţională, singuri pe scenă, într-un duo fabulos doar pentru suflet!

Aseară, am avut ocazia să ascult pentru prima oară un concert Alexandru Tomescu.

Îmi place muzica clasică, dar nu în cantităţi industriale şi doar anumite lucrări. Am puţine concerte clasice la care am mers, scuzată-mi fie „ignoranţa”. 

Pentru o oră, însă, aseară, Alexandru Tomescu m-a vrăjit. Am ascultat nemişcat, am închis ochii şi am visat pe acordurile celebrei sale viori Stradivarius Elder- Voicu. (Cine a dat din întâmplare peste acest articol şi nu ştie ce înseamnă Stradivarius în istoria muzicii, este rugat să închidă acest site. Nu este scopul meu în viaţă să-l culturalizez.)

Acompaniat de Andrei Licareţ la pian, un alt fabulos muzician, Alexandru Tomescu a făcut spectacol. Pentru el, probabil o banalitate, încă o seară absolut normală, un concert. Pentru mine, o seară unică, specială.

M-au uimit acordurile, sunetele perfecte. Dar m-a uimit şi dedicaţia acestui copil Stradivarius. Are aproape 37 de ani, dar îi spun „copil” pentru că asta am simţit în muzica lui. O joacă teribilă, o bucurie inocentă şi extraordinară atunci când atingea corzile fabuloasei sale „jucării”. M-au uimit şi semnele pe care Alexandru le are la baza maxilarului stâng. Sunt vizibile şi, probabil, dureroase. Şi le-a creat prin exerciţiu, prin mii şi mii de ore de ţinut vioara sprijinită între umăr, gât şi maxilar. Lui nu-i pasă, însă, de ele. Sunt acolo dovadă a profesionalismului şi a dedicaţiei sale pentru muzică. Sunt cicatricele lui, ca şi cele ale eroilor de război.

Bravo, Alexandru, bravo! Mă înclin şi îţi prezint şi eu umilul meu omagiu!