NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el!

singuratate

Știm cu toții că, la un moment dat, nu mai merge. Pur și simplu, nu mai merge. Dar parcă niciunul dintre cei doi nu-și dă seama că nu mai merge. Se complac așa, în dulcea ignoranță și în falsa stabilitate.

În realitate, însă, niciunul nu mai e fericit. Chestia cu fluturi în stomac și cu bucuria revederii celui drag e undeva departe. De fapt, nici nu mai știu de când n-au mai trăit-o, le e un fel de sentiment despre care au citit cândva, pe care parcă l-au trăit cândva, dar care acum le e complet străin.

Când s-au luat erau fericiți. Cei mai fericiți! Și toată lumea era a lor! Și li se părea că nimeni nu le poate strica dragostea. De fapt, pe atunci, nici nu le păsa de lume. Erau atât de indiferenți față de părerea celorlalți, încât se urcau unul peste altul pe unde apucau. Că erau în parc, că erau pe stradă sau la cafenea, erau bot în bot, lipiți unul de celălalt ca două verigi proaspăt sudate. Erau acel „noi doi”.

Totuși, “noi doi” a dispărut. În timp. Că ea nu i-a mai gătit sau că nu l-a mai primit în pat, că el și-a găsit pe alta sau a uitat să-i mai aducă flori. Că ea i-a adus-o pe soacră pe cap. Că a apărut un copil, că ea a uitat de el. Că el a început să stea mai mult la bere cu băieții, decât cu ea. Că el preferă să-i spună că e ocupat la birou, decât să dea repede o fugă pe acasă pentru o partidă scurtă. Că, de fapt, el refuză să se mai gândească la partidele scurte, sătul de sutele de refuzuri primite de la ea. Că pe ea o doare în fiecare seară capul și că refuză să renunțe la pijamalele alea moartea pasiunii. Că sunt prea ocupați. Că… multe.

Și nimic nu mai e la fel ca la început. Chiar nimic. Dar amândoi, când ies în oraș cu prietenii, bravează că sunt cuplul perfect. Deși niciunul nu mai ține minte când a sărit pe celălalt, în public, să-l sărute cu foc.  Întotdeauna, în oraș, sunt ok. Nu se ceartă de față cu ceilalți. Nici acasă nu prea se mai ceartă. Au obosit. De fapt, cred că a început să le fie indiferent unul de celălalt.

După ieșirea cu prietenii, se întorc acasă liniștiți. Ca doi străini, care, aproape surprinzător, împart aceeași locuință. Ea se duce la culcare, el rămâne la televizor, cu o bere în mână. Se mai întâlnesc dimineață, cât să-și spună „salut”. Și tot așa, de la o zi la alta.

Niciunul nu mai e fericit. Dar niciunul nu îndrăznește să o recunoască. Și să plece în căutarea fericirii, dându-i și celuilalt, astfel, șansa de a fi fericit. Niciunul. Amândoi spun, însă, că așa e în căsnicie. Că dragostea se mai erodează, că e importantă stabilitatea, că au atât de multe lucruri împreună, că n-au cum să se despartă, că oricum le-a trecut vremea și, de bine de rău, s-au înțeles bine până acum și se cunosc și e ok.

Există, însă, niște semne clare. Niște situații care, dacă au loc, atunci cei doi nu mai au nicio șansă:

Când unul dintre voi uită de ziua de naștere a celuilalt. Anumite aniversări se mai uită în timp, dar ziua ta de naștere trebuie să-i rămână mereu întipărită pe creier. Dacă a uitat-o, pleacă. Nu mai are niciun rost.

Când dormiți separat. Dacă nu mai simți că vrei să o iei în brațe măcar seara, la culcare, pleacă! E mai bine pentru amândoi.

Când nu vă mai certați. Împăcarea este mereu dulce. Dacă nu-ți mai e dor de sexul de împăcare, pleacă!

Când te gândești să-ți faci concediile singur. Nu vorbesc de câteva zile cu băieții la pescuit, ci de singurul concediu pe care ți-l iei într-un an. Dacă atunci te gândești că te-ai simți mai bine singur decât cu ea, pleacă!

Când te gândești că i-ai dat prea mulți bani și nu știi dacă mai ai chitanțele să le prezinți la divorț. Căsnicia înseamnă totul la comun. În acest caz, chiar nu mai e nimic de făcut între voi!

Când te superi că nu găsești nimic de mâncare acasă, deși ea nu ți-a gătit niciodată. Dacă așa ai luat-o și ai acceptat, în timp, că e mai bine să mâncați în oraș, nu te poți enerva că e frigiderul gol. Sau poți și, atunci, mai bine pleci.

Când nu o pupi sau nu te pupă, dimineața, când pleci la serviciu. Nu sunteți doi prieteni, sunteți soț și soție. Și gestul ăsta mărunt trebuie să se întâmple. Altfel e mai bine să pleci.

Când începi să-i scotocești prin telefoane, calculator, portofel. E clar că ați pierdut cel mai important lucru al unei relații de durată- încrederea. Fără ea, nu mai ai nimic.

Când nu ți-a cumpărat nimic, după o săptămână de stat în delegație în străinătate. Nici măcar o ciocolată. Bine, nu mai sunt vremurile când aveați mulți bani sau când dragostea îi dădea pe afară și venea cu atenții în fiecare zi. Dar măcar o ciocolată, meriți!

Când alege să-ți ia un cupon cadou, decât să-și zbată creierii să-ți găsească ceva interesant. Cuponul înseamnă obligație, înseamnă „Mda. Știu că trebuie să-ți iau ceva. Dar n-am chef, așa că alege-ți singur.” Cuponul e mai rău decât un cadou prost. Cel puțin între soți.

 

Când măcar una dintre chestiile astea se întâmplă, te rog pleacă. Nimic nu e mai important decât fericirea ta. Meriți să fii fericit, trebuie să încerci să fii fericit. Ăsta e scopul nostru în viață: să căutăm fericirea. Iar “noi doi” exact asta trebuie să însemne: ca „eu” și “tu” să fim fericiți împreună, nu triști separat.

Pentru că NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el. Aparent e filosofie. E doar… realitate.

Pentru suflet, pentru noi, pentru… cum ne noi

„Dacă cineva ar putea să te cum te eu

Și altcineva ar putea să mă cum mă tu,

Ai pleca la el, ai pleca la ea și n-am fi noi,

Dar suntem aici și ne place cum ne noi.” (Carla’s Dreams feat. Delia- „Cum ne noi”)

Asta căutăm cu toții. Să fim noi! Porniți din doi și transformați în unul.

Tu l-ai găsit pe „NOI”?

De Dragobete, from Tehran with love!


IMG_3005

Așa arată femeile iraniene.

 

IMG_2991

Sunt niște umbre.
IMG_2998Unele dintre cele mai tinere încearcă să fure, într-un fel, moda despre care citesc în revistele occidentale aduse de prietenii veniți în vizită, în țara lor. Într-un fel. E destul de greu să spui că ești „fashion” doar schimbând ochelarii sau geanta. Dar, pentru ele, este un mare gest de curaj și de rebeliune.

Cele bătrâne cară sacoșe, nu genți. Se duc la piață, nu la mall-uri.

Nu știu dacă au auzit de Vuitton, Armani sau Channel. Cică ar avea și mall-uri în Teheran. Cu siguranță nu și în altă parte. Și doar unele brand-uri internaționale, foarte puține și adaptate cerințelor tradiției.

Femeile din Iran nu stau în același loc în autobuz cu bărbații. Ei stau în față, ele în spate.

Iranienii nu au Facebook. Este considerat prea vulgar, prea promiscuu, așa că a fost blocat.

Femeile din Iran nu vin la competițiile sportive masculine. Spun că, acolo, bărbații folosesc cuvinte foarte dure, care pe ele le-ar ofensa. Așa că lipsa lor de pe teren nu este o interdicție pentru ele, ci o formă de protecție.

Femeile iraniene nu dansează în public.

Virginitatea este foarte importantă pentru a se putea căsători. Multe dintre cele care au cunoscut dragostea trupească înaintea căsătoriei sfârșesc pe străzi ca prostituate. Nimeni nu le mai ia de soațe și prostituția devine singura lor șansă de supraviețuire.

Femeile iraniene nu pot fi luate de mână în public, nici măcar de soții lor. Sărutările furate pe stradă sunt adevărate blasfemii. Iar sexul în mașină este condamnat cu lovituri de bice. De altfel, doar cuplurile străine scapă astfel de gesturi și sunt imediat condamnate de cei din jurul lor măcar prin priviri pline de ură sau prin apostrofări. Cuplurile autohtone nici măcar nu concep așa ceva, nu este în cultura lor.

Femeile iraniene nu merg la spa în același timp cu bărbații. Au programe diferite. Pentru că, nimeni nu are voie să le vadă trupul. Excepție fac soțul, tatăl, unchiul și fratele.

În România, de la o vârstă, orice bărbat poate vedea trupul fetei, mai puțin rudele.

La noi, femeile pot scuipa semințe alături de bărbații lor pe stadion.

Iar brandurile sunt peste tot.

În cele câteva zile pe care le-am petrecut deja în Iran, am înțeles un lucru: din punctul de vedere al unui european, aici, femeia nu există. Este doar o marfă, o unealtă care să-i folosească bărbatului.

Femeile de aici declară, însă, altceva:  toate aceste interdicții sunt doar forme de protecție, sunt moduri prin care bărbații le feresc de păcate, de rău, de ispită. Poate că și gândesc așa, sau poate că le este teamă să spună adevărul. Poate că, în sufletele lor, sunt niște ființe tare nefericite. Poate că ar vrea să scape de negrul de pe haine, poate că ar vrea să-și facă diferite coafuri, poate că ar vrea să danseze și chiar să înjure cu patos. Poate că ar vrea să fie sărutate oricând.

La mulți ani, doamnelor din România, de Dragobete!

Fiți fericite! Dacă nu pentru că iubiți și sunteți iubite acum, măcar pentru că ați primit cândva o sărutare sub un felinar, că puteți ieși la o cafea cu prietenele să vă etalați noile ținute și să bârfiți pe Facebook, că puteți înjura echipa adversă, că puteți să-i dați o palmă unui bărbat care nu s-a abținut să vă fluiere corpul lucrat la sala de forță. Fiți fericite că v-ați născut chiar și în România! Fiți fericite că sunteți libere!

 

Da’ pe soacră-mea de ce trebuie să o serbez de Valentine’s Day?

sursa foto: google

sursa foto: google

În urmă cu vreo 15 ani, am fost pus la zid, de către don’șoara iubită de la vremea respectivă, care mi-a sugerat cu delicatețea unui hipopotam că ar trebui să-i arăt afecțiunea ce i-o port, sărbătorind împreună Valentine’s Day.

Era pentru prima oară când urma să sărbătoresc cu cineva sărbătoarea asta stupidă, adoptată iute de românul, care numai inventiv nu se numește în astfel de situații. Și, evident, am sărbătorit-o cât am putut de bine, cu floricele, inimioare de pluș și de ciocolată și cu spumant ieftin de la non-stop-ul din colț. Că, deh, eram student sărac, care, după aroganța asta, a fumat doar chiștoace vreo două săptămâni, dar a rămas cu amintirea uneia dintre cele tari nopți cu “ițucumbăr monoflexurat” din viață. Nu de alta, dar și ea era studentă săracă și alt fel de recompense nu avea.

Apoi, în anul următor, m-am declarat cel mai mare “hater” din lume la adresa sărbătorii ăsteia (pe vremea aia nu era cunoscut termenul, ci ți se spunea doar “cocalarul care nu vrea să meargă cu gașca”. În acest caz, „singurul scârțar care nu dorea să-i cumpere iubitei măcar un ursuleț de pluș”.) Eu nu de sindromul Hagi Tudose sufeream neapărat, ci de faptul că umblam, la vremea respectivă, cu două (și nu vorbesc de cărți la subraț, ci de femei) și nu știam pe unde să scot cămașa, că amândouă ar fi vrut să-mi arate dragostea lor în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc (în amărâta de garsonieră din Vitan, luată în chirie de la mătușă-mea). Evident, însă, nu se punea problema ca ele să accepte și varianta de a sărbători cu toții, împreună, ca o mare familie. Nu de alta, dar nu știau una de alta, iar eu nu v-aș mai fi povestit despre cât urăsc sărbătoarea asta, ci despre cât iubesc sărbătoarea asta.

Așa că, uneia i-am pregătit terenul cu vreo săptămână înainte, că, în ziua Z, voi sta în casă și că nu vreau să o văd, că nu suport fazele cu “dragostea la comandă”, că e o prostie de sărbătoare și să mă lase cu dulcegăriile că sufăr de diabet. Iar celeilalte, i-am pregătit cearceaful alb, asezonat cu petale roșii de trandafir, că așa citisem eu că se face de Valentine’s Day prin cărțile de Sandra Brown, scoase din biblioteca mamei și citite pe furiș când nu era ea acasă.

Ziua Z a fost absolut superbă, cu tot ce-i trebuie unui român așezat la o masă îmbelșugată. Și nu știu cum m-a lovit inspirația, dar am avut un moment de Einstein. Am trimis-o pe duduia nr. 1 la ea acasă, mai devreme , cu gândul de a petrece o seară liniștită cu băieții, la două (halbe și nu cărți) și un film de groază șmecher. Pleacă mândra, cam cătrănită, e adevărat, dar pleacă. La nici 10 minute după, sună soneria de la ușă. Hop, a doua domnișoară! Că n-a putut să stea departe de mine, într-o zi atât de importantă și că a vrut să mă surprindă cu drăgălășenia ei și cu zahărul din tortul de ciocolată adus cadou. De tort, n-a mai prea fost loc, că îmi luasem deja doza de dulce de la prima întâlnire, dar de alte bucate m-am arătat pofticios. Doar nu puteam să-i dezamăgesc suflețelul tocmai de Valentine’s Day. Și în acea zi m-am simțit unul dintre cei mai norocoși macho de pe pământ.

Apoi, m-am însurat. Și, cum sunt încă însurat și nu intenționez să caut vreo nouă mândră, acum voi scrie serios: “Da, iubita mea, cum să nu sărbătorim Valentine’s Day?! Bineînțeles, piersicuța mea! Tot ce-ți dorește suflețelul! La Paris? Aha, da!”. Anul ăsta, nu, dar, în alt an, chiar am fost!

Valentine’s Day trebuie sărbătorită. Păi altfel, n-am realiza ce femei minunate avem acasă. Doar luându-ne la bătaie pe ultimul ursuleț de pluș rămas pe raft la supermarket, putem avea noi, bărbații, această revelație!

Serios, acum, la mine situația e destul de complicată. (Cât de complicată? Despre ce este vorba exact, găsești aici, pe www.catchy.ro ).

…………………….

Hai, v-am pupat, doamnelor, și vă doresc să aveți cel mai frumos Valentin din viața voastră! Să primiți flori de să nu mai aveți vaze în care să le puneți, ciocolată de să fiți suspecte de diabet și ursuleți de pluș încât să o faceți invidioasă și pe Hannah Montana!

Și cel mai important: să primiți măcar un singur și sincer “Te iubesc!”.

Luați cu „macho”, doamnelor! Să fiți iubite!

938A0524

Am făcut-o și pe asta: ne-am strâns noi, bărbații de Acasă, și ne-am pozat cu mușchiu’ la vedere!

Asta ca să nu mai dați banii la Chippendales și să vă lăsați soții, iubiții sau amanții cu buza umflată într-o seară de sâmbătă!

Uitați aici, masculi fatali, care mai de care mai cu pieptul în vânt și cu bicepșii și tricepșii umflați!

Evident, cei care au avut cu ce, au fost băgați la înaintare și au fost lăsați mai fără textile.

Noi, ăștia mai bătrâni, cu neveste pe acasă, am trecut mai în spate, am pus niște haine mai groase pe noi, și am scos ce avem mai bun la înaintare. Adică zâmbetele și ocheadele! Știți cum e: de la o vârstă, mai bine un zâmbet larg, decât o burtă rotundă!

Cu toții, însă, vă iubim la fel și mult. Pentru că datorită dumneavoastră, avem succes zi de zi, datorită dumneavoastră, ne bucurăm de atâta simpatie și atenție!

La mulți ani! Să fiți sănătoase, frumoase și iubite! Hai și… iubărețe! Ca să se bucure și partenerii!

De ce „te iubesc” devin cuvinte tabu?

 

sursa trilulilu

sursa trilulilu

Când suntem mici, avem „te iubesc”-ul pe buze tot timpul. „Te iubesc mami!”, „Tati, te iubesc!”.

Apoi, în adolescență, „te iubesc” devine un trofeu. Cauți să i-l smulgi iubitei/ iubitului ca pe o victorie personală. Faci tot posibilul să ți-l spună, oricând, oricum.

Pe la 18 ani, „te iubesc” apare șoptit la ureche, printre așternuturi.

Apoi, câtva timp, o ții tot așa. Îl ai pe buze tot timpul, îl spui după doar câteva ore sau ți-l spun vreo trei-patru muze deodată. Îl spui ca să o dai pe spate! Ca să o cucerești definitiv, ca pe o lovitură fatală.

La un moment dat se întâmplă, însă, ceva! Pur și simplu, „te iubesc” dispare! Brusc! Ca o himeră, ca o expresie tabu, pe care parcă ți-e rușine să o exprimi cu voce tare! Devenim adulți, oameni la casa lor!

Ieri, mi-am întrebat doamnele de pe facebook dacă le-a spus cineva că le iubește de Dragobete. 80% dintre ele mi-au răspuns dezarmant: „NU”!

Oare de ce? Oare de ce devenim dintr-o dată atât de serioși încât „te iubesc” ni se par niște cuvinte puerile?

Sau poate că, deși suntem înconjurați de familie, de iubiți/iubite sau chiar soți/ soții, ne închidem în noi? Devenim singuri în propriul suflet și atunci ni se pare că „te iubesc” nu-și mai găsește rostul pe buzele noastre?

Sau poate că ne lăsăm copleșiți de grijile cotidiene, de muncă, de goana după bani și carieră și uităm că cel mai frumos cadou sunt, de fapt, aceste două cuvinte spuse cu sinceritate, spuse din suflet?

De ce, deodată, „te iubesc” devin cuvinte tabu?

Un loc pe canapea- cadou de Valentine’s Day!!!! Cel mai tare, jur!

Faza cu Valentine’s Day-ul ne seacă rău pe noi bărbații. Frate, n-ai chef, ești obosit, ai multe pe cap, dar trebuie să cauți ceva să o surprinzi, să-i smulgi o lacrimă, să o faci să se simtă iubită! Nu simțim nevoia să marcăm dragostea nostră într-o zi specială, că doar le demonstrăm că le iubim în fiecare zi! 🙂

Că altfel, e nasol rău! Dacă ai trecut peste Valentine’s Day cu nepăsare, vei avea o bilă neagră tot anul. Când îți va fi lumea mai dragă, atunci ți-o va trânti! Va avea grijă să te lovească acolo unde te doare mai tare, vei primi cu vârf și îndesat înapoi toată ignoranța ta! Și să nu îndrăznească vreo doamnă/ domnișoară să  mă contrazică!

flori de Valentine's Day

Concret, aseară dau fuga la Piața de Flori, prețuri bune (că o fi Valentine’s Day, dar merită să fii atent și la buget), marfă pe alese, calitate. Și iau un portbagaj de flori: trandafiri, frezii, lalele, liliac. Îmi doream să o dau pe spate, să-i umplu casa de flori, iar dimineața să se trezească în mireasma lor! Romanticalități pe pâine, nu?

Le vede, le apreciază, clar rezultatul scontat. Mi-a ieșit! „Iar am fost un ideal, dă-mă dreacu'”!

Și vine și întrebarea, de la zâna care se simțea nițel jenată de faptul că i-am luat-o înainte și că ea nu avea o idee clară despre ce mi-aș dori în schimb: „Dar tu ce-ți dorești de Valentine’s Day?”

Aha! Acum e momentul meu! Aveam poziție de forță, ea ar fi acceptat aproape orice! Ce să-i cer, ce să-i cer? Trebuia să fie ceva cu adevărat important, cu sacrificii, scump, rar!

Și-mi vine ideea genială pentru mine, fatală pentru ea: „În seara asta, îmi dai locul tău de pe canapea!„. Șoc! Aparent o solicitare banală, în realitate, o solicitare care cere un sacrificiu imens. Că locul ei pe canapea e locul cel mai bun din casă, cel mai comod, cu cel mai bun unghi către tv. E doar al ei și e cu „ceartă” dacă i-l ocupă altcineva!

Se uită la mine, cu un aer resemnat, știind că a fost păcălită! A cedat cel mai important lucru pentru doar un portbagaj de flori! Țeapă!

Se dă la o parte îmbufnată, îmi cedează locul!

Timp de vreo oră, am fost un fel de rege! În vârful canapelei, era cea mai frumoasă lume! Mă simțeam ca un pașă, cel mai răsfățat, cel mai iubit, cel mai cel!

Minunea, însă, a ținut fix o oră. După 60 de minute, martira se întoarce. Stătuse chircită pe ce mai rămăsese neocupat din canapea, cu gâtul strâmb din cauza uitatului la tv dintr-un unghi nu tocmai ideal.

„Auzi? Eu nu mai vreau Valentine’s Day d’ăsta! Mi-a ajuns!”

Victorieeeeeeeeeee! Să o văd dacă la anul mai îndrăznește să sărbătorească Valentine’s Day!!!

Tu sărbătorești Valentine’s Day? Cu ce ai surprins-o? Cu ce te-a surprins?

De Valentine’s Day, femeile sunt sadice!

sursa google

sursa google

Da, e o sărbătoare de doi lei! Da, n-ai nevoie de o zi specială să-ți arăți dragostea, că doar tu o iubești în fiecare zi!

Dar ia încearcă să te faci că plouă în ziua aia! Ia ignor-o! Nu-i cumpăra nimic! N-o duce într-o escapadă la Paris sau măcar la munte! Nu-i pregăti o cină romantică! Nu-i cumpăra nici măcar o floare! Dă-te „hater”, că-i la modă!

Să vezi cum te lovește taifunul! Nu o să știi de unde te ia!

Seara, când ai să ajungi acasă, obosit de la birou, vei găsi o față îmbufnată, îmbrăcată în pijamalele de la bunica, vase în chiuvetă, dezordine în casă. Nu va vorbi cu tine, se va da ocupată! „Ceva de mâncare?”. „Fă-ți singur, am treabă!”

Nu-ți va reproșa nimic în mod direct. Doar te va ignora! Și asta te va durea cel mai tare, că nu suporți când nu te bagă în seamă!

Asta până seara târziu, când se va duce la culcare la fel de îmbufnată! Dacă ai să încerci să o iei în brațe, să o săruți de „noapte bună” sau să visezi la mai multe, îți va da „fatala”: „Ia mâna de pe mine! Când ai să mă iubești, atunci vei mai vedea ceva! Până atunci, hai pa!”

Una peste alta, nu va pronunța „Valentine’s Day” nicio secundă! Pentru ea, faptul că nu ai băgat-o în seamă, într-un mod special, e o catastrofă! Va spune că dragostea dintre voi a dispărut, că nu-ți mai pasă de ea, că despărțirea e aproape!

Așa că, dragii mei domni, luați aminte la un „pățit”: toate femeile vor ceva în ziua asta! Unele chiar știu exact ce-și doresc și lasă, aparent, din întâmplare, bilețele prin casă cu descrieri despre anumite obiecte, hăinuțe, poșete, bijuterii. Altele vor să fie surprinse! Cu ceva, orice, dar să știe că ți-ai stresat creierii gândindu-te la ce să-i ei!

De fapt, aici e toată șmecheria. Ele vor să știe că noi ne-am stresat să le surprindem. Că am făcut planuri, că am cercetat piața de flori, cea de cadouri, cea de vacanțe vreo câteva zile bune. Că am făcut comparații, că ne-am adus aminte de cadourile din anii trecuți și nu le-am luat aceleași lucruri, că ne-am consultat prietenii, aflați în aceeași situație. Pe scurt, că ne-am gândit la ele, că ne-am făcut griji!

Nu contează că i-ai spus „Te iubesc” în fiecare zi a anului, nu contează că i-ai umplut casa de flori în fiecare săptămână! 14 februarie e ziua decisivă! În această zi, femeia vrea să te vadă că suferi, că te-au luat durerile de cap, că ai emoții! În această zi, femeia e sadicul suprem!

Și, totuși, Valentine’s Day nu e Ziua Îndrăgostiților? Nu e o zi de cuplu, de dragoste împărtășită? Adică n-ar trebui să primim și noi ceva? N-ar trebui să ne surprindă și ele pe noi?

Cele mai frumoase cuvinte

cele mai frumoase cuvinte

La 7 ani, „Te iubește, mama!” și eram cel mai fericit copil!

La 10 ani, „Azi nu ai teme!” și eram cel mai fericit copil!

La 14 ani, „Ai intrat la liceu!” și eram cel mai fericit adolescent!

La 18 ani, „Ai intrat la facultate” și eram cel mai fericit tânăr!

Tot la 18 ani, „Vreau să fac dragoste cu tine!” și eram cel mai fericit tânăr bărbat!

La 20 de ani, „Frate, ce tare ești! Le schimbi ca pe șosete!” și eram cel mai fericit bărbat!

La 28 de ani, „Da! Vreau să fiu soția ta!” și eram cel mai fericit adult!

La 30 de ani, „Vei fi tată!” și eram cel mai fericit viitor tată!

Acum, la 33 de ani, „Tătuțul meu!”!!!! Așa îmi spune Sophia în fiecare seară, când ajung acasă. Mă ia în brațe, mă pupă și-mi spune de mai multe ori, cuprinzându-mi fața cu mânuțele ei! „Tătuțul meu!”, „Tătuțul meu!”. Imediat, inima mea se topește și uit de toate cele din jur. Mă pierd în ochii ei și aș vrea ca senzația să fie pentru totdeauna!

Aceste cuvinte mă fac cel mai fericit om care am fost vreodată! Mai fericit ca atunci când eram copil, mai fericit ca atunci când eram adolescent, tânăr, adult, chiar și soț! Cel mai fericit om din lume!

Pentru tine, care sunt cele mai frumoase cuvinte? Care te fac fericit?

Pe tine ce te face fericit?

IMG_7671

Fericirea are diferite forme, în funcţie de vârstă.

În copilărie, eram fericit când părinţii mei mă strângeau în braţe sau când primeam o ciocolată.

În adolescenţă, eram fericit când primeam bani de mers în discotecă.

În facultate, eram fericit când o frumoasă adormea pe pieptul meu sau când treceam toate examenele.

Apoi, am fost fericit când mi-am luat prima maşină.

La maturitate, am fost fericit când am spus acel celebru „da” şi când mi s-a născut copila.

Acum, Îmi iau fetiţa în braţe şi nu-mi mai trebuie nimic. Dansăm, ne alintăm, ne pupăm. Şi timpul parcă se opreşte în loc.

Uneori, dansul nostru e complicat. Sophia îşi vrea păpuşile şi maimuţoii alături de ea, adică în aceleaşi braţe ale tatălui ei. Şi, dacă dansul durează mult, vreo câteva melodii, încep să mă doară braţele. Şi dor, şi dor, din ce în ce mai tare. Dar, pentru nimic în lume, nu le-aş da drumul „maimuţelelor”, cu Sophia în frunte. Cu riscul de a face febră musculară, nu le-aş da drumul.

E atât de multă linişte. E atât de multă dragoste. Şi mai ales împlinire. Cred că ăsta este cuvântul potrivit. Simt că nu-mi mai trebuie nimic, că suntem doar noi doi (bine, şi pluşurile!), că lumea exterioară nu te poate atinge, nu ne poate acapara cu grijile ei.

Şi, de multe ori, Sophia adoarme. Adoarme în braţele mele, iar asta înseamnă că şi ea e liniştită. Se simte în siguranţă, se simte iubită.

Iar eu sunt cel mai fericit din lume!

Pe tine ce te face fericit la vârsta ta?

IMG_7673IMG_7692