Drama de sub rochia roșie. Ești sigur că ești bine?

BETH WHAANGA

O cheamă Beth Whaanga. Este asistentă, soţie şi mama a patru copii. E australiancă și arată splendid în rochia asta, nu-i așa?

Priviți-o! Pare fericită, pare că are totul, familie, carieră, frumusețe și inteligentă. E frumoasă, natura a înzestrat-o cu multe calități fizice.

Dar iată ce se ascunde sub rochia ei:

BETH WHAANGA

Corpul ei îi spune drama: o dublă mastectomie, o histerectomie (îndepărtarea chirurgicală a uterului), o limfadectomie (eliminarea nodulilor limfatici) şi o lumpectomie (înlocuirea formaţiunii tumorale cu o zonă de ţesut adiacent sănătos). 4 operații dure, care i-au distrus feminitatea. Acum, Beth este doar o bucată de carne! Atat!

A ajuns aici din cauza cancerului, o boală atât de veche și atât de necunoscută, în același timp.

Are 32 de ani, vârsta mea și a multor altor adulți tineri. Pentru că ne considerăm încă tineri, nu? Cel puțin așa ne simțim.

Corpul nostru începe, însă, să spună altceva. Începe să simtă poluarea, alimentația proastă sau dezechilibrată, stresul. Dar noi ne credem incă tineri, perfect sănătoși, aproape invincibili.

De curând, o cunoștință de aceeași vârstă și-a descoperit o rană pe col, un început de…. Acea boală pe care nici nu vreau să o pronunț nici pentru dușmani.

A descoperit-o absolut din întâmplare. A mers la un control banal, așa cum își face o dată la șase luni.

A avut un mare, mare noroc! Încă șase luni și lucrurile s-ar fi complicat într-un mod îngrozitor.

Acum e bine, dar rămâne sub observație. Îi rămâne incertitudinea în privința vindecării complete. Îi rămân întrebări precum „Dacă nu a curățat medicul tot?”, „Dacă va recidiva?”.

Eu nu mi-am mai făcut analizele de cel puțin șase luni. Am fost tot timpul prea ocupat să mă duc la control. Și întotdeauna am gândit că sunt prea tânăr ca să fiu bolnav!

Și, totuși? Dacă, Doamne ferește, nu mai e așa? Dacă, undeva, ascuns bine în corpul meu, este vreun început de ceva?

Voi merge în curând. Sper să o faci și tu. Chiar te rog!

De altfel, te și întreb: când ți-ai făcut ultima oară analizele? Când ai fost ultima oară la control? Ești sigur că ești bine?

ALOO, BĂRBAŢII! NU E RUŞINOS SĂ PLÂNGEŢI LA FILME!

Am în jurul meu o mulţime de masculi dintr-ăştia feroce, care se bat cu pumnul în piept că pe ei nu-i emoţionează mai nimic şi, sub nicio formă, un film! Eu cred că cei mai mulţi dintre ei bravează! Le este ruşine să recunoască faptul că şi ei sunt sensibili, că pot avea sentimente. Mi se pare o mare tâmpenie scutul ăsta al lor, doar de teama de a nu se face de râs în faţa celorlalţi.

Ei, bine, eu recunosc: mi se mai umezesc ochii la câte o ecranizare, la câte o dramă. Şi mi se pare şi normal să se întâmple asta. Când dai peste nişte actori adevăraţi, care reuşesc să „spargă” ecranul şi să-ţi aducă emoţia pură în suflet, trebuie să fii de gheaţă ca să nu te impresioneze!

De exemplu, aseară, am revăzut „I am Sam”. O dramă genială, cu un actor, Sean Penn, care cred că a făcut rolul vieţii lui.

Filmul e vechi, a apărut în 2001, dar merită oricând să-l revedeţi. 

Vă aştept comentariile după. Să arunce cu piatra în mine cel care nu a fost emoţionat de această ecranizare.

Până atunci, doamnelor, vreau să vă ştiu vouă părerea. Aveţi acasă „plângăcioşi” care n-ar recunoaşte-o niciodată în public?