Nevastă-mea vrea să transforme balconul în spațiu public

Imagine

IMG_1586

Am înțeles, gata, nu mai aruncați cu pietre în noi! Din 15 martie, nu mai fumăm în spațiile publice închise! Asta-i legea, bună, proastă, dar e lege!

Iar eu o voi respecta. De altfel, sunt obișnuit cu fumatul pe afară, la -20 de grade Celsius, de prin deplasările de serviciu în străinătate. La ăia, și dacă fumezi pe stradă în mers, se uită oamenii urât la tine. În fine, dacă asta înseamnă civilizație, civilizați să fim și noi! În plus, de vreo patru ani încoace, caut numai restaurante de nefumători. De obicei, ieșim cu copilul la masă, așa că ne gândim la el, iar ta-su, dacă îi arde buza după o țigară, dă fuga repede la salonul de fumători și își rezolvă problema, fără a afecta copilul.

Dar, ieri, vine nevastă-mea. Această ființă plăpândă, neajutorată, care îți lasă impresia că are nevoie de protecție permanentă, această creatură lumină a ochilor mei, această minunăție a naturii, această statuie a perfecțiunii, că de aia am luat-o de soață.

Și zice: “Gata! Trebuie să te lași de fumat. Nici în balcon nu mai ai voie să fumezi. Că doar nu vei ieși în fața blocului?!”

Alooo! Neva! Balconul este spațiu privat. E al meu și doar al meu! Nu e public, deci pot să fumez liniștit.

Cum să vă spun: balconul ăsta are o poveste. E singura mea oază, singura picătură de masculinitate rămasă în toată casa. Că în rest, e plin de rochii și de păpușele care mai de care mai colorate.

Balconul ăsta e o chestie de 2 pe 2, închis cu termopan, dar cu toate lucrurile mele înghesuite în el. ALE MELE! Amintiri ale eroismului meu masculin, de pe la diferite competiții sportive, relicve sticlistice- chestii faine consumate de-a lungul timpului, care merită colecționate, o masă, un umidor minuscul(chestia aia în care ții trabucuri), niște jocuri faine de bărbați- table, poker etc.

Când ne-am mutat în casa asta, acum mulți ani, am spus clar: “Ăsta e locul meu și doar al meu!”. Până să apară copilul, când mai pleca nevasta în delegații, îmi mai invitam prietenii pe la mine, în această oază de masculinitate, la un pahar de vorbă.

Între timp, a devenit singurul loc în care amestec cafeaua de dimineață cu tutunul. Atât.

Și, de multe ori, este pângărit de nevastă care a decis că doar în balcon poate usca rufe, deși le scoate din mașină aproape uscate, sau de copchilă, căreia i se pare un loc de poveste, cu multe comori de descoperit. Și amândouă caută să stea pe capul meu cât mai mult cu putință. Evident, când apar ele, eu trebuie să sting țigara, ca să nu învățăm copilul la lucruri rele.

Dar, de la a permite unor rufe să-mi pângărească oaza ocazional și limitat în timp, până la a-mi declara balconul spațiu public închis e cale lungă! Asta e prea mult! Pun piciorul în prag și spun NU! Până aici! E doar locul meu!

Deși mi-e teamă că, pentru fericirea în cuplu, va trebui, în scurt timp, să o accept și pe asta.

Dar atunci, dacă devine spațiu public, vă invit la mine. Pe toți! Păi nu? Că doar e spațiu public. Fără țigări, că n-avem voie, dar important e să fim mulți! Să facem petrecere, să dansăm pe singura masă din balcon, să rupem boxele. Dar vedeți că fiecare vine cu ce are mai bun pe acasă. Nu fac doar eu cinste, că e spațiu public!

Ia zi, Neva, ești pregătită ca balconul să devină spațiu public? Ești sigură că vrei  asta?

Voi ce ziceți: după amenințarea asta, îmi lasă balconul în pace?

DESPRE FUMURI ŞI VICII

Treaba asta cu viciile e o problemă serioasă. E tare greu să te laşi de ele. Fie că vorbim de ţigări, de alcool, de jocuri de noroc sau… chiar de femei! 🙂

La mine, problema cea mare e cu fumatul. Cu alcoolul- doar ocazional, cu cărţile- doar şeptică sau tabinet, iar cu femeile…. acolo e superb.

Cu fumatul, însă, meteahnă veche. M-am apucat din teribilism pe la 14 ani. Cu gaşca, ştiţi cum e. Şi am tot fumat. De la Carpaţi fără filtru, la super- ţigări.

Conştient de ceva vreme de pericolul pe care îl aduce fumatul, am tot încercat să mă las. Ba cu plasturi, ba cu ţigări electronice. Partea cu ţigara electronică chiar m-a ţinut. Vreo trei luni de zile, n-am mai pus ţigară în gură.

Mai e, însă, o problemă. Am descoperit că îmi plac ţigările de foi. Tot ce înseamnă ele, de la ţigarete de foi şi până la trabucuri cubaneze. Nu să tragi în piept fumul, ci doar să pufăi.

Iar, aici, chiar am zis că nu mă opresc. Dacă ţigările clasice nu mi se mai par tentante, “cubanele” sunt cireaşa de pe tort. Şi, din când în când, aşa la o întâlnire cu prietenii, la un pahar de whiscky combinat ca la carte cu două cuburi de gheaţă, chiar merge un trabuc fin.

Şi să ştiţi că nu prea am dat bani mulţi pe această nouă pasiune. Având destul de mulţi prieteni, când ne mai face cineva vreo vizită vine şi cu… un cadou pentru mine. Ghici ce?  

O singură dată m-a usturat la buzunar pasiunea asta. Când s-a născut Sophia, a trebuit să-mi cinstesc prietenii, că aşa e tradiţia. Pe lângă portbagajul cu “alcooale”, unul dintre ei mi-a sugerat că ar fi bun şi un trabuc. Aşa că am cumpărat pentru toată lumea, doar eram cel mai fericit tătic din lume! Aveam primul meu copil! Aşa că nu m-am uitat la bani şi mi-am cinstit prietenii exact cum au vrut ei!

Una peste alta, sunt convins că multora vă place aroma unei ţigări de foi lângă o băutură bună, seara, la o “şedinţă” cu prietenii. Să arunce cu piatra în mine cei care n-au fumat măcar o dată aşa ceva!

Voi cum staţi cu viciile?

PS: NU încurajez pe nimeni să se apuce de un astfel de hobby. Fumatul, până la urmă, dăunează grav sănătăţii! Nu asta scrie pe pachetele de ţigări? Să ascultăm ce spun experţii.

CE NU FACE OMUL CÂND ÎI E DRAG CINEVA!

Ca să fiu clar de la început: îmi place să fumez! Îmi place socializarea la o cafea şi o ţigară, îmi plac gustul şi mirosul unui trabuc fin la un pahar de vorbă cu coniac.

Atenţie, însă, nu vă încurajez să faceţi acelaşi lucru!

În plus, de o lună de zile am spus STOP. Aproape că nu m-am mai atins de ţigări, de niciun fel. Am încercat un înlocuitor- o ţigară electronică. Care nu funcţionează, însă, decât cu foarteeeee multă voinţă.

Decizia aceasta am luat-o nu pentru că aş avea probleme de sănătate, nu pentru că aş vrea să fac economii, ci pentru că vreau să-mi ţin copilul şi soţia cât mai mult în braţe. Mai ales în cazul Sophiei Maria, sunt convins că nici măcar mirosul de tutun nu îi face bine. Iar să încerci să-ţi mângâi copilul mirosind a ţigară nu poate fi prea plăcut pentru bebe.

În plus, Cristina este şi ea nefumătoare şi ştiţi foarte bine cum face un nefumător când miroase un fumător.

Aşa că am devenit şi eu, de o lună, “aproape” nefumător. Spun aproape pentru că mai folosesc ţigara electronică. Aceasta, însă, nu miroase şi nici nu scoate fum.

Una peste alta, nu mă plâng în acest post. Chestii de genul “Ce greu mi-e mie să mă las de ţigări!”. A fost decizia mea benevolă şi venită din dragoste pentru cele două minuni de acasă. A fost un mic sacrificiu, în comparaţie cu sumedenia de recompense primite.

Voi ce “sacrificii” aţi făcut pentru cei dragi? La ce aţi renunţat?