A.M.R. 21: M-AM HOTĂRÂT: MĂ LAS DE MESERIE ŞI MĂ FAC… PISĂLOG!

„Fetiţa este un pic cam micuţă aşa că ar fi bine să mâncaţi mai multă carne!”. Acestea sunt cuvintele care m-au hotărât să-mi schimb meseria. Îi aparţin profesorului Herghelegiu, ecografistul nostru.

De ce s-a ajuns la asta? Pentru că, pe toată perioada sarcinii, Cristina a refuzat cu încăpăţânare să mânânce carne, sa-şi ia proteinele necesare copilului. Nu spun aici că a fost iresponsabilă, chiar a avut grijă în permanenţă să-i fie bine micuţei, numai că nu a suportat carnea. Pe căldurile astea, pur şi simplu nu o suporta. Prefera să mânânce un pepene întreg, decât să guste o bucăţică de carne.

În fine, după cuvintele medicului, am decis să iau atitudine. Mai sunt puţin peste două săptămâni până la naştere şi se mai pot face multe lucruri.

Aşa că mă reprofilez. Nu mai sunt jurnalist, prezentator, nici măcar iubit, soţ sau tată! Sunt doar… PISĂLOG!

E o meserie pe care eu vreau să o trec în nomenclator şi pe care, credeţi-mă, pot să o duc la nivel de artă.

De marţi, când am fost la control, şi până astăzi, Cristina a mâncat muuuulte proteine. Peşte, carne de vită, brânzeturi. Dimineaţa, la prânz şi seara. Cum aşa? Cu diversitate în alimentaţie, cu scos în oraş la restaurant (asta e, facem şi sacrificii), cu insistenţă, cu persuasiune, cu obligare, cu multă pisălogeală!

Bine, recunosc nici Cristina nu mai mârâie atunci când trebuie să mănânce. Chiar dacă nu îi place şi strâmbă din nas, a devenit foarte cooperantă.

A.M.R. 54: ARE TALIE SUBŢIRE, E BOTOASĂ ŞI E BUDDHISTĂ!

 Poate că vă plictisesc cu AMR-urile mele, dar, astăzi, chiar mă simt foarte fericit şi vreau să împărtăşesc sentimentul ăsta cu voi.

De dimineaţă, eu şi Cristina ne-am înfăţişat la domnul profesor Herghelegiu, la Sanador, la ecografia de 32 de săptămâmi.

Emoţii mari, un termen foarte important.

Fiecare s-a aşezat cuminte pe locul lui. Cristina pe măsuţă, cu burtica la vedere, eu pe un scaun la ceva distanţă, dar poziţionat perfect ca să văd totul pe monitorul special aplasat pentru tăticii nerăbdători.

Şi începe domnul profesor: „Miocard normal, cerebel normal, …. normal, …. normal etc”. În păsăreasca lui, pentru noi era suficient să auzim cuvântul „normal”.

La un moment dat, se opreşte. Analizează cu atenţie ceva la inimioară. Minute în şir. Tensiunea creşte enorm pentru noi. O privesc pe Cristina în ochi. Nimeni nu îndrăzneşte să spună nimic. Secundele trec greu, se scurg încet, încet, ca orele. Într-un final, dom’ profesor spune „…. normal”. Răsuflăm uşuraţi. Se oprise doar pentru o analiză mai amănunţită, nu pentru că ar fi fost o problemă.

După aproximativ 40 de minute, ne dă vestea cea mare: „Staţi liniştiţi, fetiţa se dezvoltă absolut normal! Este micuţă, are aproape 2 kg, dar până la naştere va ajunge cam la 3. E bine!”.

Începem să zâmbim ca proştii! Nu ştim de ce, pur şi simplu, o căldură venită de nicăieri ne-a cuprins sufletele.

Domn profesor continuă: „ Fetiţa voastră este buddhistă, are talie şi buze mari!”. Pufnim amândoi în râs şi cerem explicaţii.

„E buddhistă pentru că stă cu picioarele până în gât!”, spune medicul. „E bine, va fi un copil elastic!”, mă înţeleg cu Cristina din priviri.

„Are talie subţire, se vede la ecograf!”. „Şi asta e bine, dacă va creşte şi la fel de înaltă ca tine, va fi perfect” îmi spune Cristina.

„Şi are buze mari”. „Şi nasul cam la fel, ca al maică-si!”, adaug eu. „Asta nu e extraordinar, dar măcar nu va avea nevoie vreodată de botox”, îmi completez eu în gând.

 Una peste alta, suntem, însă, extrem de fericiţi. Am continuat să râdem şi după ieşirea din cabinet. Şi acum fac la fel. Zâmbesc la fiecare cuvânt scris! Sper că nu v-am plictisit cu aceste siropuri ci că v-am făcut şi pe voi să zâmbiţi. Măcar puţin.