Pe vremea mea, examenul de Bacalaureat era, poate, cel mai important moment al vieţii. Dacă luai notă mare, demonstrai că nu ai muncit degeaba prin şcoli 12 ani.

Aveam emoţii. Toceam cărţile cu câteva luni bune înainte. Cu program. Patru ore dimineaţa, patru la prânz şi alte patru seara.

Adormeam cu Eminescu în gând şi mă trezeam cu Eminescu.

Învăţam pe rupte. Vroiam să fiu cel mai bun.

În plus, era o datorie şi faţă de familie. Cum mai scoatea mama capul în lume, ce le mai zicea prietenelor ei, dacă eu luam o notă mică? S-a chinuit toată viaţă să mă facă OM şi eu să-i înşel aşteptările?!

Pe vremea mea, era vorba de respect, de sârguinţă, de mândrie personală! N-a fost nimeni mai mândru ca mine, după ce toţi profesorii şi colegii mei m-au felicitat pentru că am fost singurul din liceu cu 10 la Literatură, la scris.

Acum, BAC-ul e bârfă, e mişto, e caterincă, pe scurt, e glumă!

Oare cine este vinovat de dezastrul de anul acesta? Ministrul, părinţii, elevii, sistemul? Toţi?

Până şi Hitler face mişto de noi! Priviţi!