Azi e ziua mea! Ba e a noastră!

3

E 1.37. Nu dorm. Îți scriu din Moscova. Aici m-a adus viața. Sunt la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Artiști.  Și toată echipa mi-a urat, deja, „La mulți ani!”.

Pentru că azi e ZIUA MEA! Vreo 28 de ani a fost doar ziua mea! Și a fost bine. De vreo  șase ani, însă, a devenit ZIUA NOASTRĂ!

Pentru că m-am însurat fix de ziua mea. Pe 12.06.2009. Și, din acel moment, a devenit… ZIUA NOASTRĂ!

La început, am zis că e foarte bine că m-am căsătorit fix de ziua mea. Mă gândeam că nu am cum să uit vreodată când e ziua noastră. Nici măcar după 50 de ani de căsnicie. Doar sărbătoream anii de căsnicie fix de ziua mea.

Apoi, mi-a părut puțin rău. Că nu mai erau cadourile doar pentru mine, ci pentru noi. Mai ales pentru noi. Că prietenii mă sunau să-mi ureze „Casă de piatră în continuare!”, în loc de „La mulți ani!”. Că atunci când eu făceam 33, noi sărbătoream 5 ani de „măritiș”. Și ghici ce am sărbătorit!

Acum fac 34. Și 6 ani de căsnicie! De nicio parte, o cifră rotundă. Cum facem acum?

Păi… eu zic așa: nu mă interesează ziua mea. Împlinesc doar 34 de ani. (Mama mă va suna pe la 5 dimneața, să -mi ureze toate cele. Atunci m-am născut și e tradiția ei să-mi dea deșteptarea. Doar e mama!!! Și poate să mă sune oricând!).

Pe la 13.00, plec spre București. Deși echipa mea s-a calificat în semifinalele Campionatului Mondiial. La ora la care voi ateriza, prietenii mei vor juca gândindu-se la trofeu. Ei vor rămâne prietenii mei, chiar dacă eu am ales să plec de lângă ei. Vor mai fi campionate mondiale. Cu ei voi trăi povești interesante ocazional.

Cu tine, trăiesc, însă, zi de zi. Și, mai ales, ziua de 12 iunie vreau să fie perfectă. Pentru că meriți. Pentru că mă vei aștepta la aeroport, împreună cu fetița noastră, pentru că mă iubești, indiferent de ceea ce fac sau spun, pentru că ești soția mea. Pe veci.

Și pentru că 12 iunie e ZIUA NOASTRĂ!

Pentru suflet, pentru noi, pentru… cum ne noi

„Dacă cineva ar putea să te cum te eu

Și altcineva ar putea să mă cum mă tu,

Ai pleca la el, ai pleca la ea și n-am fi noi,

Dar suntem aici și ne place cum ne noi.” (Carla’s Dreams feat. Delia- „Cum ne noi”)

Asta căutăm cu toții. Să fim noi! Porniți din doi și transformați în unul.

Tu l-ai găsit pe „NOI”?

De Dragobete, from Tehran with love!


IMG_3005

Așa arată femeile iraniene.

 

IMG_2991

Sunt niște umbre.
IMG_2998Unele dintre cele mai tinere încearcă să fure, într-un fel, moda despre care citesc în revistele occidentale aduse de prietenii veniți în vizită, în țara lor. Într-un fel. E destul de greu să spui că ești „fashion” doar schimbând ochelarii sau geanta. Dar, pentru ele, este un mare gest de curaj și de rebeliune.

Cele bătrâne cară sacoșe, nu genți. Se duc la piață, nu la mall-uri.

Nu știu dacă au auzit de Vuitton, Armani sau Channel. Cică ar avea și mall-uri în Teheran. Cu siguranță nu și în altă parte. Și doar unele brand-uri internaționale, foarte puține și adaptate cerințelor tradiției.

Femeile din Iran nu stau în același loc în autobuz cu bărbații. Ei stau în față, ele în spate.

Iranienii nu au Facebook. Este considerat prea vulgar, prea promiscuu, așa că a fost blocat.

Femeile din Iran nu vin la competițiile sportive masculine. Spun că, acolo, bărbații folosesc cuvinte foarte dure, care pe ele le-ar ofensa. Așa că lipsa lor de pe teren nu este o interdicție pentru ele, ci o formă de protecție.

Femeile iraniene nu dansează în public.

Virginitatea este foarte importantă pentru a se putea căsători. Multe dintre cele care au cunoscut dragostea trupească înaintea căsătoriei sfârșesc pe străzi ca prostituate. Nimeni nu le mai ia de soațe și prostituția devine singura lor șansă de supraviețuire.

Femeile iraniene nu pot fi luate de mână în public, nici măcar de soții lor. Sărutările furate pe stradă sunt adevărate blasfemii. Iar sexul în mașină este condamnat cu lovituri de bice. De altfel, doar cuplurile străine scapă astfel de gesturi și sunt imediat condamnate de cei din jurul lor măcar prin priviri pline de ură sau prin apostrofări. Cuplurile autohtone nici măcar nu concep așa ceva, nu este în cultura lor.

Femeile iraniene nu merg la spa în același timp cu bărbații. Au programe diferite. Pentru că, nimeni nu are voie să le vadă trupul. Excepție fac soțul, tatăl, unchiul și fratele.

În România, de la o vârstă, orice bărbat poate vedea trupul fetei, mai puțin rudele.

La noi, femeile pot scuipa semințe alături de bărbații lor pe stadion.

Iar brandurile sunt peste tot.

În cele câteva zile pe care le-am petrecut deja în Iran, am înțeles un lucru: din punctul de vedere al unui european, aici, femeia nu există. Este doar o marfă, o unealtă care să-i folosească bărbatului.

Femeile de aici declară, însă, altceva:  toate aceste interdicții sunt doar forme de protecție, sunt moduri prin care bărbații le feresc de păcate, de rău, de ispită. Poate că și gândesc așa, sau poate că le este teamă să spună adevărul. Poate că, în sufletele lor, sunt niște ființe tare nefericite. Poate că ar vrea să scape de negrul de pe haine, poate că ar vrea să-și facă diferite coafuri, poate că ar vrea să danseze și chiar să înjure cu patos. Poate că ar vrea să fie sărutate oricând.

La mulți ani, doamnelor din România, de Dragobete!

Fiți fericite! Dacă nu pentru că iubiți și sunteți iubite acum, măcar pentru că ați primit cândva o sărutare sub un felinar, că puteți ieși la o cafea cu prietenele să vă etalați noile ținute și să bârfiți pe Facebook, că puteți înjura echipa adversă, că puteți să-i dați o palmă unui bărbat care nu s-a abținut să vă fluiere corpul lucrat la sala de forță. Fiți fericite că v-ați născut chiar și în România! Fiți fericite că sunteți libere!

 

Da’ pe soacră-mea de ce trebuie să o serbez de Valentine’s Day?

sursa foto: google

sursa foto: google

În urmă cu vreo 15 ani, am fost pus la zid, de către don’șoara iubită de la vremea respectivă, care mi-a sugerat cu delicatețea unui hipopotam că ar trebui să-i arăt afecțiunea ce i-o port, sărbătorind împreună Valentine’s Day.

Era pentru prima oară când urma să sărbătoresc cu cineva sărbătoarea asta stupidă, adoptată iute de românul, care numai inventiv nu se numește în astfel de situații. Și, evident, am sărbătorit-o cât am putut de bine, cu floricele, inimioare de pluș și de ciocolată și cu spumant ieftin de la non-stop-ul din colț. Că, deh, eram student sărac, care, după aroganța asta, a fumat doar chiștoace vreo două săptămâni, dar a rămas cu amintirea uneia dintre cele tari nopți cu “ițucumbăr monoflexurat” din viață. Nu de alta, dar și ea era studentă săracă și alt fel de recompense nu avea.

Apoi, în anul următor, m-am declarat cel mai mare “hater” din lume la adresa sărbătorii ăsteia (pe vremea aia nu era cunoscut termenul, ci ți se spunea doar “cocalarul care nu vrea să meargă cu gașca”. În acest caz, „singurul scârțar care nu dorea să-i cumpere iubitei măcar un ursuleț de pluș”.) Eu nu de sindromul Hagi Tudose sufeream neapărat, ci de faptul că umblam, la vremea respectivă, cu două (și nu vorbesc de cărți la subraț, ci de femei) și nu știam pe unde să scot cămașa, că amândouă ar fi vrut să-mi arate dragostea lor în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc (în amărâta de garsonieră din Vitan, luată în chirie de la mătușă-mea). Evident, însă, nu se punea problema ca ele să accepte și varianta de a sărbători cu toții, împreună, ca o mare familie. Nu de alta, dar nu știau una de alta, iar eu nu v-aș mai fi povestit despre cât urăsc sărbătoarea asta, ci despre cât iubesc sărbătoarea asta.

Așa că, uneia i-am pregătit terenul cu vreo săptămână înainte, că, în ziua Z, voi sta în casă și că nu vreau să o văd, că nu suport fazele cu “dragostea la comandă”, că e o prostie de sărbătoare și să mă lase cu dulcegăriile că sufăr de diabet. Iar celeilalte, i-am pregătit cearceaful alb, asezonat cu petale roșii de trandafir, că așa citisem eu că se face de Valentine’s Day prin cărțile de Sandra Brown, scoase din biblioteca mamei și citite pe furiș când nu era ea acasă.

Ziua Z a fost absolut superbă, cu tot ce-i trebuie unui român așezat la o masă îmbelșugată. Și nu știu cum m-a lovit inspirația, dar am avut un moment de Einstein. Am trimis-o pe duduia nr. 1 la ea acasă, mai devreme , cu gândul de a petrece o seară liniștită cu băieții, la două (halbe și nu cărți) și un film de groază șmecher. Pleacă mândra, cam cătrănită, e adevărat, dar pleacă. La nici 10 minute după, sună soneria de la ușă. Hop, a doua domnișoară! Că n-a putut să stea departe de mine, într-o zi atât de importantă și că a vrut să mă surprindă cu drăgălășenia ei și cu zahărul din tortul de ciocolată adus cadou. De tort, n-a mai prea fost loc, că îmi luasem deja doza de dulce de la prima întâlnire, dar de alte bucate m-am arătat pofticios. Doar nu puteam să-i dezamăgesc suflețelul tocmai de Valentine’s Day. Și în acea zi m-am simțit unul dintre cei mai norocoși macho de pe pământ.

Apoi, m-am însurat. Și, cum sunt încă însurat și nu intenționez să caut vreo nouă mândră, acum voi scrie serios: “Da, iubita mea, cum să nu sărbătorim Valentine’s Day?! Bineînțeles, piersicuța mea! Tot ce-ți dorește suflețelul! La Paris? Aha, da!”. Anul ăsta, nu, dar, în alt an, chiar am fost!

Valentine’s Day trebuie sărbătorită. Păi altfel, n-am realiza ce femei minunate avem acasă. Doar luându-ne la bătaie pe ultimul ursuleț de pluș rămas pe raft la supermarket, putem avea noi, bărbații, această revelație!

Serios, acum, la mine situația e destul de complicată. (Cât de complicată? Despre ce este vorba exact, găsești aici, pe www.catchy.ro ).

…………………….

Hai, v-am pupat, doamnelor, și vă doresc să aveți cel mai frumos Valentin din viața voastră! Să primiți flori de să nu mai aveți vaze în care să le puneți, ciocolată de să fiți suspecte de diabet și ursuleți de pluș încât să o faceți invidioasă și pe Hannah Montana!

Și cel mai important: să primiți măcar un singur și sincer “Te iubesc!”.

Nu (te) minți că iubești!

sursa google

sursa google

Vine o vreme în viața fiecăruia când dragostea dispare, când nu mai iubești. La 14 ani, la 20, la 30, poate chiar și pe la 50.

Nu-ți vine să crezi că se întâmplă asta. Doar ieri ai iubit-o sau l-ai iubit. Cu siguranță o/ îl iubeai cu o lună în urmă.

De dimineață, te-ai trezit, însă, că nu o/ îl mai iubești. E un sentiment nou, ciudat, pe care nu-l înțelegi. Poate că te înșeli, dar poate că nu! Important este că ți-a intrat în cap!

Nu știi a cui e vina. A lui/ a ei, a ta. Nu contează. S-au adunat multe în timp, dacă e vorba de o relație de lungă durată. Sau, pur și simplu, te-ai plictisit dacă ești la vârsta aia la care îți place alergatul din floare-n floare.

Cu siguranță, însă, te doare. Puțin, acolo, cât o înțepătură de ac, dacă ești la început. Sau te doare tot corpul, nu poți să respiri, ți-e rău, dacă aveți o poveste împreună! Atunci e mai grav. Atunci e dureros al dracu”, mai ales că nu te vezi nicăieri în altă parte de ea/ el. Ați crescut împreună, v-ați maturizat împreună, ați trăit o viață împreună! Aveți totul împreună și nimic separat. Nici măcar identitatea ta nu mai este doar a ta, ci a voastră. Nici prieteni separați, nici povești separate, nimic. Totul e comun, al cuplului creat în timp.

Nu știi ce să faci! Doar e o situație nouă, ai nevoie să te obișnuiești cu ea! Să pleci, să-ți cauți fericirea în altă parte sau să stai, să lupți, să redescoperi iubirea? E cea mai mare întrebare și fiecare își răspunde singur. Trebuie să decidă singur!

Dar mai important decât răspunsul la întrebarea asta este să nu minți! Nu o minți că o mai iubești! Nu îl minți că îl iubești! Și, mai ales, nu te minți pe tine că încă mai iubești!

Pentru că atunci când ajungi să te minți pe tine, chiar nu mai este dragoste! Și pentru nimic în lume n-ar trebui să renunți la tine!

La mulți ani de Dragobete!

De Valentine’s Day, femeile sunt sadice!

sursa google

sursa google

Da, e o sărbătoare de doi lei! Da, n-ai nevoie de o zi specială să-ți arăți dragostea, că doar tu o iubești în fiecare zi!

Dar ia încearcă să te faci că plouă în ziua aia! Ia ignor-o! Nu-i cumpăra nimic! N-o duce într-o escapadă la Paris sau măcar la munte! Nu-i pregăti o cină romantică! Nu-i cumpăra nici măcar o floare! Dă-te „hater”, că-i la modă!

Să vezi cum te lovește taifunul! Nu o să știi de unde te ia!

Seara, când ai să ajungi acasă, obosit de la birou, vei găsi o față îmbufnată, îmbrăcată în pijamalele de la bunica, vase în chiuvetă, dezordine în casă. Nu va vorbi cu tine, se va da ocupată! „Ceva de mâncare?”. „Fă-ți singur, am treabă!”

Nu-ți va reproșa nimic în mod direct. Doar te va ignora! Și asta te va durea cel mai tare, că nu suporți când nu te bagă în seamă!

Asta până seara târziu, când se va duce la culcare la fel de îmbufnată! Dacă ai să încerci să o iei în brațe, să o săruți de „noapte bună” sau să visezi la mai multe, îți va da „fatala”: „Ia mâna de pe mine! Când ai să mă iubești, atunci vei mai vedea ceva! Până atunci, hai pa!”

Una peste alta, nu va pronunța „Valentine’s Day” nicio secundă! Pentru ea, faptul că nu ai băgat-o în seamă, într-un mod special, e o catastrofă! Va spune că dragostea dintre voi a dispărut, că nu-ți mai pasă de ea, că despărțirea e aproape!

Așa că, dragii mei domni, luați aminte la un „pățit”: toate femeile vor ceva în ziua asta! Unele chiar știu exact ce-și doresc și lasă, aparent, din întâmplare, bilețele prin casă cu descrieri despre anumite obiecte, hăinuțe, poșete, bijuterii. Altele vor să fie surprinse! Cu ceva, orice, dar să știe că ți-ai stresat creierii gândindu-te la ce să-i ei!

De fapt, aici e toată șmecheria. Ele vor să știe că noi ne-am stresat să le surprindem. Că am făcut planuri, că am cercetat piața de flori, cea de cadouri, cea de vacanțe vreo câteva zile bune. Că am făcut comparații, că ne-am adus aminte de cadourile din anii trecuți și nu le-am luat aceleași lucruri, că ne-am consultat prietenii, aflați în aceeași situație. Pe scurt, că ne-am gândit la ele, că ne-am făcut griji!

Nu contează că i-ai spus „Te iubesc” în fiecare zi a anului, nu contează că i-ai umplut casa de flori în fiecare săptămână! 14 februarie e ziua decisivă! În această zi, femeia vrea să te vadă că suferi, că te-au luat durerile de cap, că ai emoții! În această zi, femeia e sadicul suprem!

Și, totuși, Valentine’s Day nu e Ziua Îndrăgostiților? Nu e o zi de cuplu, de dragoste împărtășită? Adică n-ar trebui să primim și noi ceva? N-ar trebui să ne surprindă și ele pe noi?

Trebuie să curgă râuri de dragoste!

Da, azi e ziua cea mare!

Da, azi trebuie să-i spun că o iubesc! Trebuie!

Azi, trebuie să curgă râuri de dragoste! Trebuie!

Azi, trebuie să mă sune de cinci mii de ori să-mi spună că fără mine nu poate trăi! Trebuie!

Azi, trebuie să-i aduc măcar un buchet cu flori! Trebuie!

Azi, trebuie să ieşim la o cină romantică! Trebuie!

Azi, trebuie să mă sune toate fostele iubite care mai ţin încă la mine şi să-mi mărturisească asta! Trebuie!

Azi, trebuie să plec la muncă! Trebuie!

E doar joi şi nu-l interesează pe şeful meu că eu trebuie să-mi manifest iubirea şi că sunt ocupat cu Valetine’s Day. Pentru el, trebuie doar să merg la serviciu! Şi sincer? Are dreptate! Restul, „dulcegăriile” trebuie să le faci doar când vrei, când simţi, fără o zi anume.

Pentru tine, ce „trebuie” azi?

NU FACEŢI DRAGOSTE LUNEA! PERICOL DE MOARTE!

Tot căutănd diverse pe internet, am dat peste acest articol:

„* Multe studii concluzionează că ziua de luni este campioană la numărul de infarcturi de miocard. Fenomenul este asociat trecerii de la week-end la săptămâna de stres prezent la multe persoane care se reîntorc la lucru. Şi consumul exagerat de alcool în weekend are un rol negativ asupra coagulării sângelui.

* Alte studii au scos la iveală că după vârsta de 54 de ani s-au înregistrat multe atacuri cardiace în ziua de luni a săptămânii. În schimb, la categoria de vârstă cuprinsă între 22-44 de ani numărul maxim de infarcturi era înregistrat în zilele de sâmbătă şi duminică. Cercetătorii suspectează o activitate fizică intensă sau relaţiile sexuale în exces sunt explicația.

* Oamenii de ştiinţă confirmă influenţa raporturilor sexuale asupra infarctului miocardic. Totuşi, activitatea sexuală este considerată un efort fizic moderat. De aceea, doar la pacienţilor cu risc cardiovasacular crescut este recomandată abstinenţa. Cel mai bine însă este să se ceară avizul medicului de familie acolo unde există factori de risc.” (sursa libertatea)

Aşadar, NO SEX lunea că e jale! Există risc major de infarct! Pam, pam!

Nici sâmbata şi nici duminica, dacă aveţi între 22 şi 44 de ani! Că şi în zilele astea e pericol de moarte!

În plus, cel mai bine ar fi, spun marii specialişti de mai sus, să vă faceţi analizele înainte. Înainte de ştiţi voi ce.

Parcă şi văd: doi îndrăgostiţi, horny as hell. Încep ciorapii să sară în stânga şi-n dreapta. El, deja, îşi imaginează că va fi marele câştigător. Întrezăreşte chiar şi o bretea de sutien. E fericit maxim. Mai sare un nasture, e pe drumul cel bun. Ea, brusc, spune: STOP! „Analizele la control! Doar ştii cât de mult te iubesc, dragul meu! Ţin la sănătatea ta!” Sau mai rău: „Aoleu, am uitat că azi e luni! Deci pas!”

Păi să nu-i înjuri atunci pe marii specialişti? Să nu dai foc tuturor statisticilor astea? Să nu te urci pe pereţi?

Sper că v-am amuzat şi că v-am făcut ziua mai frumoasă! Sfatul meu: faceţi dragoste când vreţi şi cât mai des, că de murit… murim cu toţii cândva!

STOP! IA O PAUZĂ! RESPIRĂ! ADU-ŢI AMINTE CĂ IUBEŞTI!

Muncim, muncim, muncim. Alergăm, alergăm, alergăm. Ne zbatem, dăm din coate, ne certăm, ne supărăm, uităm.

Uităm de lucrurile cu adevărat importante. Uităm de clipe. De acele secunde, de „banalităţile” care ne fac cu adevărat fericiţi.

Spune „STOP!” măcar o dată în zi. Opreşte-te şi priveşte în jur! Priveşte-ţi soţul, iubitul, soţia, iubita. Spune-i „Te iubesc!”. Simţi deja asta, dar uiţi mereu să o spui. La fel şi ea sau el. Sunteţi prea ocupaţi cu lucruri mai „importante”.

Priveşte-ţi copilul! Îţi zâmbeşte şi momentul ăsta este magic, este tot ce contează, de fapt, în viaţă. Zâmbetul lui de copil inocent şi fericit, care n-are nevoie de lucruri materiale scumpe, ci doar de atenţia ta. 

În ultima vreme, am uitat şi eu. Am uitat că, de fapt, sunt foarte, foarte fericit. M-am lăsat purtat de tornada asta, care înseamnă evoluţie profesională şi financiară, de scandalurile cu zugravii, de multe, multe lucruri „importante”, şi am uitat. Am uitat să le spun minunilor mele că le iubesc.

Ieri, măcar ieri, am spus, însă, „STOP!”. Ieri, am împlinit eu 31 de ani, dar, mai important, am împlinit trei ani de căsnicie. Aşa că, măcar ieri, am lăsat goana zilnică şi am respirat. Mi-am scos soţia în oraş, am luat cina doar noi doi, ne-am adus aminte cât de fericiţi suntem împreună. Azi, dimineaţa ne-am petrecut-o în trei. Cu Sophia Maria, fiinţa care ne împlineşte. Doar noi trei. Ne-am pupat, ne-am drăgălit, ne-am adus aminte cât de fericiţi suntem împreună. Nu ne-am stresat că trebuie să plecăm la serviciu, că trebuie să alergăm, să ne zbatem.

Le-am făcut şi o mică şedinţă foto ca să ne aducem aminte mereu că, în seara de 12 iunie şi în dimineaţa de 13, am fost fericiţi. Cei mai fericiţi!

Acum, alergăm iar! Şi mâine vom face la fel! Dar promit că voi încerca să spun „STOP!” cât mai des de acum încolo. Măcar şi pentru câteva secunde pe zi. Pentru că merită! Merită să iubeşti şi să arăţi că iubeşti! Merită să fii fericit! 

Tu când i-ai spus ultima oară că îl/ o iubeşti? Când te-ai bucurat ultima oară de zâmbetul copilului tău fără a fi stresat că eşti ocupat? Sfatul meu este să te opreşti chiar acum din ceea ce faci şi să le spui celor dragi că-i iubeşti! Acum! Ca să fii, la rândul tău, fericit! 

 

ŢĂNDĂRICĂ, FOREVER YOUNG!

Mie chiar îmi place de omul ăsta. Ce a făcut el în muzică mi se pare aproape de nivelul a ce a făcut Eminescu în literatură. Cei care îi cunosc activitatea îmi vor da dreptate. Comparaţia chiar cred că este plauzibilă. Dincolo de muzică, însă, şi el e om. Şi mai ales bărbat, vânător. Aşa că l-am descusut să aflu şi eu, şi implicit toată lumea, cât de mare vânător a fost el! 🙂 Priviţi!


Ovidiu Lipan Tandarica � marturisire despre muzica si femeile pe care le impartea cu Nicu Covaci pe www.perfecte.ro