CEA MAI MARE MINCIUNĂ, AI SPUS-O CÂND?

Şi nu mă refer aici la minciunile acelea mici, nevinovate până la urmă. Pe astea le-am spus cu toţii, când eram copii.

Dar minciunile acelea groaznice, care ascund lucruri mizerabile pe care le-am făcut faţă de cel pe care-l mintem? Acelea cu înşelatul, acelea cu viciile, la astea mă refer. Pe care le facem din inconştienţă sau voit, dar după care regretăm mult timp.

Eu, uite, recunosc. Am avut, cândva, o relaţie, în care ajunsesem să mint tot timpul. Eram student, o înşelasem, mă prinsese. Eram copil, nu mă gândeam la lucruri serioase, trăiam viaţa cu tot ce înseamnă viaţa de student. M-a iertat şi lucrurile au început încet, încet să devină serioase. Dar nu a mai avut niciodată încredere în mine. Am ajuns să o iubesc. Şi, totuşi, pentru că ea devenise aproape „paranoia” din cauza lipsei de încredere, o minţeam tot timpul. Nu am mai înşelat-o, dar îi ascundeam lucruri. „Cu cine eşti în maşină, că aud voci?”. „Sunt singur, era radioul”. De fapt, lângă mine, era o colegă de serviciu de vreo 40 de ani, pe care o duceam în drum spre casă. Dar, pentru că ar fi urmat mii de explicaţii, minţeam. Ascundeam lucruri.

Şi, uite aşa, de la o minciună gravă, cea cu înşelatul, ajunsesem să mint tot timpul.

Relaţia s-a sfârşit evident, când ne-am dat seama amândoi că ea nu va mai avea niciodată încredere în mine. Am regretat atunci, am suferit. Dar mi-o făcusem cu mâna mea.

Voi aţi păţit astfel de lucruri? Aţi minţit? E mai bine să minţi ca să nu-l faci pe cel de lângă tine să sufere? Sau adevărul verde-n faţă e întotdeauna cea mai bună variantă?

SĂ SPUI UN ADEVĂR DUREROS SAU SĂ MINŢI?

Teoretic, fiecare individ îşi doreşte ca prietenii să-i spună întotdeauna adevărul. Şi, totuşi, de multe ori, să spui adevărul poate duce la o ruptură definitivă a acestei prietenii.

Să vă dau câteva situaţii ipotetice:

1. Afli, din întâmplare, că soţia celui mai bun prieten al tău l-a înşelat. Acum, ea regretă enorm şi jură că nu se va mai întâmpla. Ce faci? Îi spui prietenului tău, chiar cu riscul de a-l pierde în timp, dacă cei doi hotărăsc să meargă, totuşi, mai departe în căsnicie?

2. Doamne fereşte, afli că un foarte bun prieten al tău este pe moarte, iar el nu ştie. Îi spui, cu riscul de a-l introduce în cea mai cumplită depresie sau îl laşi să trăiască, atât cât mai are, în această neştiinţă cotidiană, realizându-şi treburile de zi cu zi?

3. Afli că cel mai bun prieten al tău a încălcat grav legea. Îl reclami sau nu?

4. După zece ani de căsnicie, cu doi copii, îţi dai seama că nu-ţi mai iubeşti soţia/soţul. Îi spui, cu riscul de a ajunge la un divorţ sau te sacrifici pentru stabilitatea familiei, asta însemnând să renunţi la tine?

5. Ţi-ai înşelat soţul/ soţia şi ai mari remuşcări, nu ai mai face-o vreodată. Îi spui sau nu despre această unică escapadă?

6. Noua iubită a prietenului tău a trecut, în urmă cu ceva vreme, prin patul tău. El nu ştie şi este îndrăgostit nebuneşte de ea? Îi spui cu riscul ca el să te urască pentru totdeauna?

7. Ceva mai soft: ai nişte idei contrare şefului tău, dar ştii sigur că, dacă i le comunici, relaţia voastră se poate distruge? Asta chiar dacă tu ai cele mai bune intenţii? Deci i le comunici sau nu?

ACESTEA au fost câteva situaţii ipotetice, în care eu nu cred că poţi spune adevărul. Poate că nici nu poţi minţi prin omisiune. Eu cred că, în aceste cazuri, situaţia nu este nici albă, nici neagră, ci gri.

Voi ce credeţi? Deja, prin redacţie s-au găsit foarte mulţi oameni care se bat cu pumnul în piept şi declară că, la ei, situaţia este radicală şi ar spune mereu adevărul. Oare să fie chiar aşa?