Măi Ioane, cum te-o chema: mama nu e curvă!

sursa foto: google

sursa foto: google

Sunt fiul unei femei care a muncit ani de zile în Italia. Vreo 9, mai exact.

Sunt fiul unei femei care mi-a trimis toată agoniseala ei, timp de câțiva ani buni, lună de lună. Ca să mă țină în facultate. Ca să-mi plătesc chiria la cămin și nu să muncesc pentru banii ăia, ci să am timp să învăț.

Sunt fiul unei femei care, după cea de a doua facultate, mi-a plătit taxele de înscriere la Master. Din banii făcuți de ea, din curățenie. În Italia.

 

Sunt fiul unei femei care mi-a plătit prima mașină. Din banii ei strânși în Italia. Pentru că eu nu aveam. Munceam pentru un salariu de mizerie aici, în România.

Sunt fiul unei femei care mi-a dat avansul pentru prima mea casă, un apartament. Pentru că eu, aici, în România, nu reușisem să strâng nici măcar cinci lei din același salariu de mizerie.

Sunt fiul unei femei care mi-a dat totul! Muncind în Italia. Ca eu să trăiesc în România. Nu în lux, nu decent. Doar ca să trăiesc.

Și, cu banii femeii ăsteia, am ajuns ceea ce sunt azi: absolventul a două facultăți și a unui master, un om cu o carieră frumoasă, un soț și un tată împlinit.

Și nu un golan! Iar mama, cu siguranță, nu e o curvă! Ci o femeie cinstită, care a muncit pe brânci pentru a-i îndeplini visurile fiului ei. Pentru că ea avea un singur vis: să-și facă băiatul om mare!

Și cine ești tu, mojicule? De ne jignești părinții! De ne faci mamele curve și frații golani? Și ce dacă ți-ai dat demisia? Mă doare în cot de demisia ta. Peste un an de zile, vei dori să revii. Dar palma pe care le-ai dat-o mamelor noastre va rămâne pe veci!

Așa că du-te tu la mama ta (mă-ta ar fi spus golanii) și întreab-o dacă ea e… (cuvântul ăla pe care bunul simț nu-mi permite să-l folosesc gândindu-mă la mama ta, deși tu l-ai folosit referindu-te la mama mea). Și apoi du-te la copiii tăi și întreabă-i dacă ei sunt golani! Și întreabă-i dacă ei sunt mândri de tatăl lor!

Cu siguranță nu vor spune ce spun eu acum: SUNT MÂNDRU DE MAMA MEA!

Hai sictir, golanule! Și du-te în…. (Ce apelativ ai folosit referindu-te la mama?) istoria politicii și nu te mai întoarce!

O nație care s-a trezit doar ca să vorbească!

1

E cool să faci politică azi. De la hipsteri, la vamaioți și până la maneliști, toată lumea face politică. În toate mediile în care mergi, întâlnești pe cineva care face politică. Se dă avizat, știe el din surse sigure că ăla a furat, că ăla e un mincinos, că ăla va duce țara de râpă dacă va ieși președinte.

Tipul e cool. Căci, nu-i așa, dezbate cu înflăcărare cel mai important subiect al momentului. Și ceilalți îl ascultă. Unii îl aprobă, alții bat cu pumnul în masă și îl contrazic. Că doar și ei au părerea lor. Dar toți îl ascultă. Și, pentru asta, el îl înfierează și mai mult pe candidatul pe care îl urăște și îi aduce osanale celui pe care îl place.

Pentru că la asta s-a ajuns. La ură versus adulație. Nu se mai folosesc jumătăți de măsură, nu mai există adevăr de ambele părți, ci doar de partea celui adulat. Nu mai suntem în stare să-i ascultăm pe cei care au o părere diferită pe acest subiect decât noi. E ca noi sau deloc! Ești cu mine sau împotrivă. Și sunt în stare să-ți dau și un pumn în gură dacă mă mai contrazici mult. Pentru că eu am dreptate, nu ai înțeles? Ne-am identificat cu candidații și cu partidele lor. Sunt „ai noștri” și “ai lor”. Iar “ai lor” sunt nașpa, sunt Anticristul, sunt răul supreme!

Și continuăm să vorbim. La cină cu familia, la ieșirile cu gașca. Vorbim, vorbim, vorbim. De vreo câteva săptămâni ne-am trezit. Ne-a luat mult. Ani buni. Până acum, când auzeam de politică, scuipam în gând și treceam mai departe. „Sictir! Nu mă interesează subiectul. Toți sunt la fel, toți ne fură, noi pentru ei nu existăm!” Și căutam să schimbăm repede subiectul cu vreo banalitate aparent mai interesantă.

Azi, însă, s-a schimbat ceva în noi. Azi, simțim nevoia să vorbim, să dezbatem, să ne băgăm într-o tabără de adulatori.

Internetul e plin cu astfel de dezbateri. Facebook-ul duduie. Ca economia, odinioară.

Dar, dincolo de vorbe, facem ceva? În mod normal, da. În mod normal, te duci la vot. Că ai o opțiune. Că vrei să-l înjuri pe unul dintre candidați cu ștampila de vot. Că vrei să iasă ai tăi!

După disputele internautice înainte de primul tur al alegerilor, mă așteptam ca prezența la vot să fie de 200%. A fost așa, dar doar în niște comune obscure, devenite, peste noapte, destinații turistice mai interesante ca Parisul. În rest, o prezență mediocră. Scuze pentru asta ar fi multe: că n-au fost lăsați să voteze, că s-a schimbat secția unde votau mereu, că a murit pisica vecinului. Scuze.

Mi-e teamă că duminica viitoare nu va fi cu nimic diferită de una obișnuită. Oamenii vor merge la plimbare, dar nu la secția de votare, vor merge la munte, dar nu la urne, vor sta în casă ca să nu-i plouă și așa mai departe.

Pentru că nația asta s-a trezit. Dar s-a trezit doar ca să vorbească. Pentru că politica e cool zilele astea. Dar inactivitatea, latența, lenea sunt atât de vechi în conștiința noastră încât nici cel mai cool subiect din lume nu poate să le șteargă din ADN-ul nostru.

Vezi si

http://vreaupresedinte.gandul.info/votesti/dan-cruceru-sustine-votesti-poate-ca-singur-nu-poti-schimba-lucrurile-dar-impreuna-putem-mergi-la-vot-13481770

Să readucem bârfa pe facebook! Lista “Cele 10 femei care mi-au influențat viața”

sursa foto: http://www.fourwheeler.com

sursa foto: http://www.fourwheeler.com

Dintr-o dată facebook-ul a devenit cea mai cultă rețea de socializare. Nu mai vezi tu o pisi cu poze în oglindă, nu mai vezi tu niște buze țuguiate, niște costume de baie asezonate cu silicoane, nici măcar o mâncare dintr-aia ca la mama acasă de-ți plouă-n gură.

La dracu!

Peste tot, doar liste cu cărți. Shakespeare, Voltaire, Cărtărescu, Patapievici, toți, frate! Nu lipsește unul. Că cică noua modă e “Lista cu cele 10 cărți care ți-au influențat viața!”. După icebucketchallenge, a venit rapid asta. Pentru că… cărți și din seria… să se știe la popor!

Păi, dacă nu e românul cult, atunci cine? Doar, la 5 dimineața, sunt cozi de sute de persoane în fața BCU (Biblioteca Centrală Universitară- pentru marii “cititori”), mai ceva ca pe vremea lui Ceașcă la cozile pentru lapte. Toți vor să apuce măcar o carte, că sunt mistuiți de setea de cultură, deși TVR Cultural a fost închis din cauza audiențelor cu minus.

În schimb, facebook-ul a devenit un fel de almanah (plural “almanahe”) cu titluri de cărți care mai de care mai pompoase.

Oameni buni, eu îmi vreau facebook-ul înapoi, cu buze țuguiate, cu silicoane și sarmale ca la mama acasă. Pentru că eu sunt român autentic, nu fariseu, și nu-mi trădez tradițiile și valorile, așa… după cum bate vântul sau moda. Pentru că mie îmi place mai mult bârfa decât cartea și mă uit seara la Capatos (că d’aia are audiența până la ceruri față de defunctul TVR Cultural) și o am exemplu pe Drăgușanca și nu pe Mungiu Pippidi (pentru ăia “culți”: Să știți că nu merită să vă bateți capul să aflați cine e Pippidi! Nu recomandă rețete de slăbit și nici vreo operație estetică și, de multe ori, folosește cuvinte imposibil de înțeles. Și nici măcar n-are gusturi la eșarfe!).

Dar cum readuci bârfa pe facebook că “almanahele” ne-au inundat? Foarte simplu! Inventezi lista “Cele 10 femei care mi-au influențat viața”. Bagi repede zece muze și provoci trei oameni. Și tot așa.

Și să vezi bârfă:

– să vezi bârfă, scandal și șușoteli printre cunoștințele tale. Că amanta se va supăra că n-ai pus-o prima pe listă. Că nevasta se va supăra că au mai existat alte 9 în viața ta. Că un prieten de-al tău va afla că ai fost și cu actuala lui soție.

– să vezi bârfă, scandal și șușoteli la serviciu. Că i-ai tras-o ăleia de acum e nevasta șefului. Și că acum amândoi i-o trageți aceleiași amante.

– să vezi bârfă, scandal și șușoteli în cartier. Că știau babele de la parter că aia de la 7 e curvă, dar n-aveau dovezi până acum.

În plus, trebuie să-i alegi cu mare atenție pe cei trei pe care îi provoci să ducă lista mai departe.

Neapărat unul trebuie să fie șeful. Să spună șeful tot! Să zică de secretara cutare, care acum e adjuncta lui. Să zică de aia care ia prime de merit lună de lună, deși e în concediu. Să zică de fosta ta colegă, care acum are salariu mai mare ca tine, deși are rezultate mai proaste. Să zică tot! (Ca să nu fiu acuzat de misoginism: șeful poate fi o femeie, iar lista poate conține bărbați).

Altul trebuie să fie prietenul tău cel mai bun. Să zică și el tot! Să zică de blonda pe care, cică a dus-o acasă că-i era rău, deși tu ai fi vrut să o mai ții în club. Să zică de bruneta căreia i-a aflat numărul de telefon după ce scotocit prin agenda ta cu numere preferate.

Și, Doamne ferește, să nu zică și de nevastă-ta, că atunci îți dai singur cu lista-n cap! Și te rogi să se umple iar facebook-ul de cultură. Că tare prost ai fost să vrei revoluție și să-ți păstrezi valorile!

Al treilea poate fi oricine, dar nu însăși nevastă-ta, că nici prin cap nu-ți trece (și până la urmă, nici nu vrei să afli) câți prieteni de-ai tăi va trece pe listă!

PS: Pentru cei care au accesat acest articol doar pentru titlu, crezând că voi face dezvăluiri șoc despre femeile cu care m-am culcat de-a lungul vieții. Nu vă recomand o carte, ci o melodie: “Ce bine-mi pare că ți-ai luat țeapă!”.

Să fie și taxa pe chiloți!

fara chiloti

M-am trezit, mi-am băut cafeaua și am plecat la serviciu. Am zis să merg cu mijloacele de transport în comun azi, că e frumos afară.

La colț de stradă, dau nas în nas cu o superbitate. Doamne, ruptă din rai! Cu o rochie albă, vaporoasă, semi-transparentă. M-am topit. Mă uit mai bine. N-avea chiloți! M-am frecat la ochi, visez. Poate mi s-a părut. Oricum era un peisaj superb, visul oricărui bărbat.

Trec mai departe. În autobuz, alte domnițe superbe. Și toate tot fără chiloți. Nu știu cum mi-am dat seama, că nu-s vreun obsedat să mă aplec sub fustele lor. Totuși, blugii mulați pe posterioare nu făceau nicio cută. Concluzia de bărbat trecut puțin prin viață a fost clară: No panties!

N-am putut să-mi explic de ce e avalanșa asta de “dorsale” fără acoperire. Nici nu conta. Simțeam că am tras lozul cel mare, că, în sfârșit, Dumnezeu și-a întors fața spre mine și m-a binecuvântat.

Cobor din autobuz ca și cum m-aș duce la spânzurătoare, am ajuns la serviciu. O bătrână mă roagă să o ajut. Cobor din mașină și îi întind mâna. Ea, pe ultima treaptă. O pală de vânt se ițește la babă, din senin. Și-i ridică fusta. Închid ochii brusc. Coșmarul vieții mele tocmai era în fața ochilor mei. Bă blochez. Nu vreau să-i deschid, deși baba insistă să o ajut să coboare. Îi deschid cu greu, forțat. Privesc printre gene să nu fie șocul atât de mare. Ceva alb la orizont! Aaaaaa! Răsuflu ușurat! Baba avea chiloți.

Ajung în birou. Mă cheamă șeful, un tip care întotdeauna are la serviciu o ținută extrem de relaxată. Mi se pare normal, el e boss-ul, el decide. De altfel, toată lumea de la birou îi știe colecția impresionantă de boxeri. “Hai, Marcele, hai!”, îmi strigă el de după un birou. Apoi vine încet spre mine, întinzându-mi mâna.

Șoc și groază, ca la tabloide! Fără birou, pe post de paravan, șefu-miu mi se înfățișează în toată splendoarea, așa cum l-a făcut mămițica lui. Nu intru în detalii, că imaginea ne-ar oripila pe veci, pe toți. Eu încremenesc. El, uimit de uimirea mea: “Ce-i, Marcele, tu crezi că mie îmi place să stau în curul gol? Dar e scump, Marcele! De azi, a intrat în vigoare taxa pe chiloți și arde rău! Așa că, dă-o-n mă-sa de pudoare, că am copii de crescut acasă! Nu le-oi plăti ăstora și pentru chiloți!”

Aoleu! Taxa pe chiloți? De aia nu purtau duduile din autobuz? De aia nu purta nici bunăciunea de la colț? Aaaa, și de aia purta mamaia! Că ea e scutită de taxe, că doar e pensionară! Și eu am fost singurul prost care și-a pus chiloți azi! Iar s-au dus banii de vacanță pentru biruri la stat!

….

Acestea fiind zise, vine și partea serioasă. Singura taxă pe care aș mai suporta-o în țara asta ar fi taxa pe chiloți! Singura! Bineînțeles, bătrânii trebuie să fie scutiți de la plata ei! Restul, poftiți de plătiți! De nu, umblați în curul gol, că așa e moca!

Nu de alta, dar m-am săturat de câte taxe avem. Nimeni nu mai știe câte sunt. Atât de multe încât le-am pierdut cu toții numărul. Pe persoană fizică, pe persoană juridică, pe copil, pe bărbat, pe femeie, pe stâlp, pe copac, pe bordură, pe mașină, pe căruță, pe bicicletă, pe apartament, pe vilă, pe cocioabă, pe marțian, pe OZN, pe aer, pe mare, pe munte, pe dracul să le ia.

Acum cică vor să introducă și taxa de poluare pe centrale termice de uz casnic. Pam, pam! Adică, prostule, care ai crezut că faci economie, dacă strângi un bănuț să-ți iei centrală și să te deconectezi de la un sistem RADET plin de pierderi, ai fost prost! Că statul nu te iartă pentru tupeul tău și te arde! Că cică centrala ta poluează! Că e nasol cu impactul asupra aerului. Că tu poluezi! Deși nu tu ai tăiat zeci de mii de hectare de păduri, deși nu tu conduci mașină de sute de centimetri cubi, deși nu tu ai combinat de produse chimice, deși nu tu dai cu cianuri sau extragi gaze de șist.

Nu, tu doar ai o centrală termică cumpărată din bani munciți, puși la cearceaf încetul cu încetul. Tu ești doar cinstit! Deci prost!

Și ai să ajungi și-n curul gol! Că ești cinstit! Și prost!

Unde sunt medicii noștri?

În urmă cu două luni, m-am programat pentru niște analize de rutină. Mi-a fost recomandat un medic excepțional. Nu-i dau numele că n-are nicio vină în privința celor despre care am să vă povestesc.

Era vorba despre o clinică privată, pentru că, știm cu toții, ce se întâmplă în spitalele de stat. Am vrut profesionalism, curățenie și promptitudine.

Ei bine, la capitolul promptitudine, a fost jale.

Mi s-a spus că de abia pe 23 iunie mă poate vedea dl doctor. Repet, asta se întâmpla în urmă cu două luni. Am crezut că nu înțeleg bine. Cum adică? Să sun azi și să fiu consultat abia peste două luni? Halucinant. Dacă era o problemă serioasă de sănătate? Dacă viața mea depindea de rezultatul acelor analize? Două luni de așteptare? Răspunsul a fost la fel de halucinant: “Dl doctor este extrem de aglomerat. Dacă vreți puteți încerca la stat, acolo unde mai lucrează, dar să știți că are același regim de programări!”

Ieri, s-au împlinit două luni. Am fost la consultație. Eram programat la 15.20. Am intrat în cabinet la 17.20. Am așteptat două ore până să îl văd pe doctor la față!!! Și asta într-o clinică privată! Păi, Dumnezeule, în spitalele de stat cum e?

Și vin și vă întreb: Unde sunt medicii noștri? Oare toți au plecat în Marea Britanie? Au devenit cei rămași acasă depășiți de numărul de pacienți? Doctorii consacrați au ajuns un fel de zei, că mie mi s-a părut că ajungeam mai repede în America, decât în cabinetul respectivului medic?

V-ați confruntat cu astfel de situații? Ați așteptat cu orele să vă vadă un specialist? Ce ați făcut?

PS: Trebuie să mai fac niște analize în noiembrie. M-am programat de ieri!!! Cu patru luni înainte!!!

10 motive pentru care Halep nu e româncă

simona halep

sursa foto fanatik.ro

1. Pentru că nouă ne place să ne plângem. Pe când ea luptă!

2. Pentru că nouă ne place să înjurăm, dar să stăm cu mâinile în sân. Pe când ea strânge din dinți și merge mai departe!

3. Pentru că noi suntem slabi din naștere. Iar ea e extrem de puternică!

4. Pentru că nouă ne e scârbă de țara noastră. Iar ea și-o laudă!

5. Pentru că noi vrem să moară și capra vecinului. Iar ea are doar cuvinte de laudă la adresa adversarilor!

6. Pentru că noi suntem slabi, oameni născuți sclavi. Iar ea e, deja, o eroină!

7. Pentru că noi suntem învinși chiar înainte de a începe o bătălie. Iar ea are, deja, enorm de multe victorii!

8. Pentru că nouă ne plac petrecerile, orgiile culinare, festinurile până la ziuă. Iar ea este cu gândul doar la performanță!

9. Pentru că orice sacrifiu cât de mic, pentru noi, este prea mare. Pe când ea și-a sacrificat totul! Copilărie, adolescență, iubiri de-o vară! Totul!

10. Pentru că, atunci când abandonăm un lucru, noi spunem “Așa a vrut Dumnezeu!” sau “Asta-i soarta!”. Pe când ea spune “Mâine voi fi mai bună!”.

Așa că, dragă Simona Halep, am un mesaj pentru tine: tu nu ești româncă!

Dă-o dracului de “Românie”, de “țara” asta care nu ți-a dat nimic, dar căreia tu îi mulțumești după fiecare victorie! Dă-o dracului pentru că și-a adus aminte de tine de abia astăzi, iar, de mâine, te va fi uitat pentru vreun fotbalist beat mort care a făcut scandal în cluburi, dar n-a reușit nici măcar să viseze performanța pe care tu ai realizat-o deja! Dă-le dracului de onoruri pe care ți le vor înmâna cu prisosință toți liderii de moment, doar ca să-și facă ei campanie! Mâine îți vor impozita și viața! 

Dă-o dracului de “Românie” și câștigă Roland Garros-ul pentru tine! Doar pentru tine!

UPDATE: Pentru unii mai “limitați” care citesc ad literam, în acest caz “România”=sistemul care nu susține tinerii și performanța nicio secundă. 

E tare bine în România! E chiar prea bine!

de vis

M-am trezit dimineață fericit. Mi-am dat seama că nu am grija zilei de mâine. Că până și copilul meu are viitorul asigurat. Doar are norocul să trăiască în România, țara cu unul dintre cele mai bune sisteme de învățământ din lume.

Pe la 10.00, am fost la un control de rutină la medic. Am așteptat doar câteva minute. Erau vreo zece bătrânei înainte, dar au fost controlați repede. Erau sănătoși pentru că-și luau de câțiva ani medicamentele ca la carte.

Doctorul m-a primit cu zâmbetul pe buze. La ieșire, mi-a strâns mâna și mi-a zis că e tare mândru de profesia lui. Are un salariu bun și, de vreo câțiva ani, nici nu mai cere șpăgi.

Pe la 12.00, am plecat spre Brașov. Mi-a venit cheful să-mi duc familia până la munte să bem o cafea acolo. Am pus benzină înainte. Un preț foarte bun, care ține cu românul! Un plin m-a costat puțin peste 100 de lei.

Într-o oră și jumătate eram la Brașov! S-a mers perfect pe autostradă. Fără cozi, fără excese, fără pericole!

Apoi m-am trezit! Visam! Și e 1 Aprilie! Și, totuși, azi am un motiv de fericire: azi e mai puțin rău ca mâine!

Mizerion nu Eurovision!

FINALA EUROVISION 2013: Cezar Ouatu, văzut ca posibil CÂŞTIGĂTOR EUROVISON 2013 de presa germană

Completaţi voi “…. vision”. Mie mi s-a părut că a fost “Furăcision” sau “Mizerion”. Oricum, penibil!

Evident, a câştigat marea favorită! Oau! La fel ca şi anul trecut şi în mulţi alţi ani!

Anul acesta, ce s-a întâmplat cu România mi s-a părut, însă, strigător la cer! Nu prestaţia lui Cezar, nici măcar melodia. Mie nu-mi place cântecul respectiv, dar asta au vrut românii să trimită la Malmo. Cezar a dat tot ce a putut, a făcut show, a fost îndrăgit şi contestat de mulţi, adică a ieşit din anonimat. Iar asta a fost bine! In plus, înainte de finală, era dat ca unul dintre favoriţi.

La vot, însă, am rămas perplex. Pentru prima oară în istoria Eurovision, nu am luat puncte de la Israel, Spania şi Italia. Iar, în alţi ani, în acele ţări, rupeam rândurile. 10, 12 puncte ne erau asigurate de la fiecare ţară dintr-asta în parte. Acum, un singur punct de la toate trei.

Care ar fi cauzele?

1. Românii de acolo nu s-au întors acasă. Sunt încă acolo. Să fi sărăcit, însă, atât de mult, încât au renunţat la naţionalism şi nu au mai dat sms-uri? Poate că da! Mi-e greu să cred, însă, asta. Din contră, mai multe cunoştinţe din aceste ţări mi-au spus că au vrut să trimită sms-uri, ca în fiecare an, de altfel. Acum, însă, nu au putut. Le erau refuzate plăţile. Nu ştiu ce să zic. Poate că nu e vorba de o conspiraţie, dar ceva probleme au fost.

2. În privinţa Republicii Moldova, aceeaşi dilemă. De obicei, ne dădeau 12 puncte. Noi le-am dat şi anul ăsta, dar ei doar 10. Poate că nu le-a plăcut piesa. În presa de peste Prut, însă, sunt aceleaşi speculaţii în privinţa influenţării votului către Ucraina. Moldovenii au dat 12 puncte Ucrainei, anul acesta.

3. Am observat că am luat puncte multe şi “cinstite” de la ţări în care nu sunt români. Malta şi încă vreo câteva ţări nordice, de exemplu. Oare de ce? Poate pentru că acei locuitori au apreciat doar melodia şi nu au ţinut cont de imaginea proastă în străinătate a românilor. Din ţările unde sunt români, nu puteam primi voturi decât de la ei. Italienii sau spaniolii nu ne-ar fi votat nici în ruptul capului, indiferent de piesă. Ne urăsc şi nu vom primi în veci voturi de la ei.

Sau poate că toate teoriile mele sunt false. Poate că, de fapt, piesa a fost slabă şi rezultatul a fost pe măsură.

Voi ce credeţi?

VIITORUL NOSTRU MAI ARE O ŞANSĂ!

Am participat, de curând, la un eveniment organizat de studenţii de anul I de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Era vorba despre Balul Bobocilor. Ştiţi voi acele petreceri la care tinerii beau de sting şi hormonii le ajung la cote maxime.

Ei bine, am acceptat invitaţia pentru că a fost vorba despre altceva. A existat o petrecere, evident, dar, în prima parte a evenimentului, studenţii au vrut să stea de vorbă, să “fure” câteva secrete de la nişte persoane din media. Printre acestea, m-am numărat şi eu.

Când am ajuns la eveniment, era aproape pustiu. Sunt punctual rău de tot şi la ora 20.00 fix, am fost prezent aşa cum mi s-a propus. Tinerii cu capul încă în nori au început să apară de abia pe la 20.15. Mă şi gândeam că totul va fi o pierdere de timp, că nu vor apărea decât vreo doi- trei rătăciţi.  

Pe la 20.30, însă, s-a creat aproape o avalanşă. Cei care eram invitaţi am fost luaţi cu asalt de o mulţime de studenţi interesaţi să aibă o carieră în media.

Am stat de vorbă pe grupuri, am interacţionat, mi-au pus o mulţime de întrebări, le-am dat răspunsuri, m-au întrebat iar, mi-am amintit de perioada în care am fost student eu, însumi, la această facultate, apoi de perioada în care am şi predat la FJSC.

A fost superb. N-am plecat decât după vreo două ore, când petrecerea de bal a trebuit să înceapă. M-a uimit dorinţa acestor tineri de a creşte, de a munci, de a deveni mari în carieră.

Am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze pentru că m-au făcut să cred că România mai are viitor! Aceşti tineri mi-au demonstrat asta! Trebuie doar să-şi primească şansa! Deşi sunt convins că şi-o vor lua singuri pentru că sunt nişte lupi tineri, energici şi plini de voinţă! Bravo lor!

Tu ce crezi? Mai are România viitor prin generaţiile ce vin?