CE DORIŢI SĂ VĂ ADUCĂ MOŞ NICOLAE?

Când eram mic, nu puteam să dorm în noaptea de Moş Nicolae. Îmi lustruiam ghetuţele cu multe ore înainte. Erau bec! Sclipeau!

Şi eram cuminte. Învăţam pe rupte, luam note mari, chiar făceam tot posibilul ca, în săptămâna de dinainte, să-mi impresionez părinţii. Pentru eu ştiam că ei ţin legătura cu Moş Nicolae şi ei îi spuneau dacă am fost sau nu cuminte. 

Şi Moşul venea, în fiecare an! Era sărăcuţ, îmi aducea portocale şi câteva bomboane! Uneori, mai găseam câte un fular sau o pereche de mănuşi, dar asta foarte rar!

Dar aşa erau vremurile. Părinţii, muncitori într-un regim comunist, nu-şi permiteau mai mult. Şi nici n-ar fi avut „pile” să-mi obţină mai multe bunătăţi.

Chiar şi aşa, eram tare fericit! Fac pariu că fericirea mea, cu două portocale în braţe, era cu mult mai mare decât cea a unui copil de acum, care primeşte o tabletă sau un telefon mobil, în noaptea de Moş Nicolae.

Ţin minte că mâncam din portocalele alea de parcă ar fi fost cele mai bune fructe din lume. Le curăţam coaja încet, bucăţică cu bucăţică şi savuram aroma fiecărei părţi. Trecea mirosul şi abia apoi mai desfăceam o bucată. Iar feliile le desfăceam una câte una. Şi le mâncam încet, fiecare felie din mai multe muşcături, mestecând îndelung şi savurând.

Nu am să uit niciodată gustul acelor portocale. E gustul copilăriei mele. Sărace, dar deosebit de fericită.

Acum, observ nebunia din magazine. Părinţii se întrec să bage în traista lui Moş Nicolae cele mai tari gadgeturi. La 5 ani, deja, copilul îşi doreşte un iPhone. Mi se pare mult prea mult.

În fine, fiecare părinte îşi creşte copilul aşa cum crede el mai bine.

Ne-am pregătit şi noi pentru Moş Nicolae. Am agăţat trei şoşeţele, dintre care a Sophiei este cea mai mare, evident.

Stau şi mă întreb dacă îmi doresc ceva pentru mine de la Moş Nicolae. Sincer, nu cred. Poate doar sănătate. Toate gândurile noastre se îndreaptă către Sophia, ea este cadoul nostru de Moş Nicolae şi în fiecare zi, de altfel.

De abia aştept să o văd mâine dimineaţă, dând iama în şoşeţele. Îi place la nebunie să caute în pungi şi să desfacă ambalaje. Va primi mai multe decât mine, pe când eram copil. Acum, ne permitem noi mai multe. Nu vom exagera, însă.

Şi va primi neapărat şi o portocală!

TU CE ÎŢI DOREŞTI SĂ-ŢI ADUCĂ MOŞ NICOLAE!

LA MULŢI ANI CELOR CARE ÎŞI SERBEAZĂ ŞI PRENUMELE! SĂ FIŢI FERICIŢI ŞI SĂ VĂ ADUCĂ MOŞUL TOT CE VĂ DORIŢI!

DOAMNE, ÎN CE HAL AM AJUNS!

Văzând acest anunţ lipit pe un stâlp de pe lângă casă, mi-am dat seama, încă o dată, cât de fericit sunt. Am tot ce îmi trebuie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi.

Nu pot să cred că există oameni care, din cauza sărăciei, sunt dispuşi să locuiască în aceeaşi casă cu nişte străini. Că sunt dispuşi să le cedeze o cameră şi, implicit, bucătăria şi baia. Că pentru câţiva lei în plus, acceptă să-şi împartă duşul, de exemplu.

În plus, nu-mi vine să cred că există şi clienţi pentru astfel de anunţuri. Oameni săraci, care acceptă să locuiască sub acelaşi acoperiş cu nişte străini.

Probabil că au existat întotdeauna astfel de cazuri, dar anunţul ăsta, pur şi simplu, m-a îngrozit. Nu vreau să las impresia unui ipocrit, care vorbeşte despre problemele altora, iar el trăieşte în puf. Nu poate să-mi pară rău că mie îmi este bine, dar pot încerca să trag un mic semnal de alarmă în privinţa unor probleme de acest gen. Asta şi încerc să fac prin acest articol. Doamne, în ce hal am ajuns!

CE MĂ ENERVEAZĂ: CĂ NU MĂ VĂD LA BĂTRÂNEŢE ÎN ROMÂNIA

„CE MĂ ENERVEAZĂ”- Va fi o nouă rubrică pe acest blog. Vreau să vă spun ce mă enervează în această societate, în viaţa de zi cu zi. Vreau să ştiu, de asemenea, ce vă enervează pe voi. Când mergeţi la serviciu, când mergeţi la mare sau la munte, când vă duceţi la farmacie. Ce vă enervează în România?

UNDE AŢI VREA SĂ TRĂIŢI LA BĂTRÂNEŢE?

Mă enervează că nu pot răspunde la această întrebare cu numele ţării noastre.

batran in Romania

Da, mi-aş dori să trăiesc la bătrâneţe, în România. Dar, mă uit în jur, şi îmi dau seama că, încă, nu se poate. Aproape la fiecare colţ de stradă, vezi câte un bătrân amârât. Cu o faţă tristă, brăzdată de nevoi şi de griji. De grija medicamentelor prea scumpe, de grija pensiei prea mici şi a întreţinerii care îi depăşeşte venitul.

Sper, totuşi, că, până când eu voi ajunge la bătrâneţe, lucrurile se vor schimba. Sper să îmi trăiesc senectutea în România şi să merite!

Pentru moment, însă, mă gândesc că, la 60 de ani, voi fi într-un loc cu plajă, cu mare curată. Aş vrea să am un restaurant, undeva în Sicilia sau în sudul Spaniei. O locaţie cu patru- cinci mese, pe care să o administrez. Să stau la taclale cu clienţii, să beau bere cu lămâie sau sangria, să dau o fugă la mare, să fie soare şi liniste, relaxare.

In occident, si batranii pot zambi

Şi mai ales, îmi doresc ca în jurul meu să fie oameni fericiţi. Am văzut astfel de oameni în locurile despre care v-am povestit, deci se poate! Din păcate, nu şi în România.

Voi unde aţi vrea să trăiţi la bătrâneţe? Are şanse ţara noastră să devină veselă şi optimistă măcar peste 30 de ani?