Scrisoarea unui părinte care a avut norocul ca fata lui să fie prea mică pentru a merge în Colectiv: Fă-ți propriul viitor!

1203179154_f

Nu privi în trecut, copilul meu. E o istorie plină de compromisuri. Învaț-o la școală, ca să nu zică „deștepții ” că-ți renegi originile, dar atât.

De la bunici și părinți ai puține de învățat.

Ei au acceptat comunismul. Au acceptat să țină capul plecat și să îndure. Să tremure de frica lumii de afară, în aparenta siguranță a cutiilor de chibrituri pentru care au muncit o viață ca să și le cumpere. Ei l-au acceptat pe Iliescu și a lui Mineriadă. Ei au acceptat să fie loviți, să stea în rând în fața unui pluton de execuție, cu un singur glonț pe țeavă. N-au avut curajul să strige, să lupte, să se revolte. Deși erau mulți, iar glonțul ar fi putut să-l omoare doar pe unul, iar ceilalți să învingă. Au acceptat să stea, însă, aliniați.

Ei au visat puțin. Sau deloc. Suprema aroganță era să strângă bani pentru o săptămână de concediu la mare. Acolo găseau ciocolată. Și portocale. Și Pepsi.

Nici eu nu-ți pot fi exemplu. Tu nu trebuie să visezi să ajungi ca mine. Pentru că eu am crescut cu acele cozi la pâine și cu mirosul de portocale. Și singurul meu vis era să ajung din nou la mare să mănânc portocale. Eu am crescut cu aceeași tradiție a capului plecat. Și eu l-am acceptat pe Iliescu. L-am și votat. Și sunt mai vinovat ca bunicii tăi. Pentru că l-am acceptat și pe Năstase și pe Băsescu și pe Oprea. Pentru că i-am acceptat pe toți. Și pentru că nu fac nimic să scap de ei. Pentru că am acceptat ca ei să mă vândă bucată cu bucată. Pentru ca am tăcut când ți-au distrus școlile și spitalele. Pentru că am acceptat să dau șpagă. Pentru că am acceptat moartea Aurei Ion, a lui Ionuț Anghel, a bebelușilor de la Maternitatea Giulești, a tinerilor de la Colectiv. Pentru că am fost învins de sistem și m-am consolat în scuza că n-am ce face.

Tu, fiica mea, privește spre stele. Privește departe. Acolo trebuie să ajungi.

Și luptă-te pentru idealurile tale. Tu poți mai mult. Trebuie să poți și să vrei mai mult. Trebuie să schimbi lucrurile, să renaști nația asta, să o faci mândră de ea. Trebuie să crești liber, să nu accepți regulile, rutina și banalul.

Citește, învață, descoperă cât mai multe. Din cărți sau direct de pe tabletă, de unde vrei tu, dar găsește în tine foamea de informație. Trebuie să știi multe ca să ai argumente tari.

Și răutate de învingător să ai! Ridică-ți ochii din pământ și înfruntă-ne! Pe noi toți. Dacă, de 50 de ani, îți spunem că așa e corect să faci ceva și n-am ajuns nicăieri, înseamnă că adevărul e altul. Înseamnă că noi am greșit și că un nou adevăr trebuie descoperit. Fii tu cea care îl găsește!

Sparge barajele, ieși în stradă, militează, vino cu alternative.

Părinții mei și-au dorit puțin! Iar eu înavuțirea rapidă! Tu trebuie să cauți mulțumirea!

Ei au acceptat cultura limitată, informația puțină și oficială. Eu- orgia mediatică. Zero cultură și desfrâu vizual și auditiv la ore de maximă audiență. Tu trebuie să cauți selecția!

Ei au visat să vină americanii. Noi îi avem și nu ne e deloc bine. Tu trebuie să alegi multiculturalitatea și să iei de la fiecare ce e mai bun.

Ei au mers duminică de duminică la biserica condusă de prelați lipsiți de Dumnezeu. Eu am refuzat să mai trec pe acolo. Tu trebuie să-l cauți pe Dumnezeu peste tot.

Tu trebuie să fii altfel! Schimbă lucrurile! Doar așa copilul tău va putea avea un viitor și va fi mândru de trecut!

Bătrânii dispar din spitale ca în urmă cu 20 de ani. Nu s-a schimbat nimic!

foto_92857

În urmă cu 20 de ani, biata mea bunică era internată în spital. Mama o adusese de la țară să o interneze la oraș, că deh! e mai bine la un spital municipal decât la dispensarul din sat. Bătrâna făcuse niște crize. Eram adolescent pe atunci și nu-mi amintesc toate detaliile.

Știu doar că, la un moment dat, mama a primit un telefon de la spital și a încremenit. Bunica dispăruse din spital. Nimeni nu știa unde este, cum plecase. Nimeni nu a văzut-o, nimeni nu a întrebat-o nimic. A plecat pur și simplu, fără să o oprească nimeni. Era doar într-un capot din acelea cum poartă femeile mai în vârstă și într-o pereche de papuci. Toți cei din spital au dat din umeri.

Mama a dat-o dispărută, poliția a început să o caute. Trei zile, bunica mea a fost de negăsit. Au fost trei zile în care îți faci cele mai negre gânduri. O femeie în vârstă, neajutorată, nu poate rezista prea mult.

Minunea a făcut, însă, ca, după trei zile, un echipaj de poliție să o oprească pe stradă și să îi ceară lămuriri. Încet, încet, au identificat-o și au adus-o înapoi, acasă.

Era la 50 de km distanță de spital! 50 de km!!!

Cum a ajuns acolo? Cine a dus-o? Ce a mâncat, ce a băut în această perioadă? Cum a rezistat? N-am aflat niciodată.

Cert este că era vreme de vară, era cald afară și bunica a fost norocoasă. A rezistat.

Zilele trecute, situația s-a repetat aproape identic. O bătrână a plecat din spital doar în pijamale. Se întâmpla la Brașov. Afară era, însă, frig. E iarnă. Și ieri au descoperit-o moartă, pe marginea drumului.

Două istorii asemănătoare, absolut reale, întâmplate la 20 de ani distanță.

Și vă întreb: s-a schimbat ceva în ultimii 20 de ani? E ceva mai bun în țara asta? Avem angajați mai atenți, spitale mai bune, școli mai bune, viață mai bună?

Suntem noi mai buni cu cei din jurul nostru? Ne oprim pe stradă să întrebăm un bătrân căzut pe caldarâm dacă are nevoie de ajutor? Sau ne mai atrage atenția fie și o femeie îmbrăcată în pijamale? Poate dacă ar fi avut fustă scurtă și 50 de ani în minus, biata femeie ar fi trăit astăzi.

Dar, ce să-i faci? Vârsta ei e de vină și hainele ponosite! Căci societatea în întregul ei, de la oamenii simpli până la demnitari, societatea asta toată n-are ce-și reproșa! Niciodată! Doar mortul e de vină!