Când copilul tău suferă, tu mori puțin câte puțin!

poza

Scriu aceste rânduri după 24 de ore infernale. 24 de ore care mi s-au părut enorm de lungi, scurse parcă așa cum curg picăturile dintr-o sticlă aproape goală. Prelinse încet, câte una la niște zeci de secunde.

Acum, Sophia e bine și pot să scriu. Pot să împărtășesc cu voi sentimente care sper să nu se repete și pe care voi să nu le trăiți vreodată. Scriu ca să aveți grijă! Să aveți grijă de „piticii” voștri ca ochii din cap.

 

„Tati, ce?”. E întrebarea pe care Sophi mi-o pune de 20 de mii de ori pe zi. E la vârsta în care descoperă lumea și vrea să știe totul, să înțeleagă totul, sa cunoască totul. Uneori, în egoismul meu, mă fac că nu o aud. Îi răspund de vreo zece mii de ori, la tot, cu răbdare. Dar, uneori, mă simt prea obosit să-i fac pe plac și să-i răspund. O trimit la maică-sa sau la bunică-sa să le întrebe pe ele, că eu nu mai pot. Că eu am avut o zi proastă, plină, cu mulți nervi, stres și oboseală. Că vreau să mă odihnesc, să mă relaxez, sau să continuu să muncesc până mai târziu. Cred că toți facem asta, cred că toți părinții sunt egoiști uneori.

Ieri, mi-am dorit enorm să aud din nou întrebarea asta. Nu de 20 de mii de ori, ci de 1 milion de ori. „Tati, ce?”, „Tati, ce?”, „Tati, ce?”. Și aș fi răspuns de tot atâtea ori, numai să-i aud vocea.

Dar, ieri, Sophia mea a ajuns la spital, la Urgențe. A făcut convulsii provocate de febră foarte mare. Tratamentul nu a funcționat și a făcut complicații.

Momentele acelea sunt îngrozitoare. Ți-ai tăia singur o mână, numai ca „piticul” tău să nu treacă prin asta. Nu mai poate să respire, maxilarele i se încleștează, buzele i se învinețesc. Atunci, copilul tău depinde de un fir de ață. Iar tu ești la fel de neajutorat ca el. Te panichezi, strigi, nu știi ce să faci! E sfârșitul lumii, în cel mai serios mod cu putință. Dar, dacă tu, părintele lui, nu faci urgent ceva, copilul va avea sechele pe viață. Astfel de convulsii, dacă durează mult timp, pot produce leziuni cerebrale iremediabile.

Din fericire, mama ei a fost pe fază. I-a acordat primul ajutor, a ajutat-o să respire și am plecat imediat la spital. Eu am condus ca nebunul, dar am ajuns în siguranță.

Am mers la IOMC, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, spital de stat! Acolo este pediatra noastră, un medic senzațional, dedicată pe viață copiilor. Și tot acolo, am mai întâlnit câteva doamne minunate, din același aluat cu pediatra noastră, asistente.

S-au purtat fantastic, profesionist și uman. Mi-au doftoricit odorul și, în câteva ore, mi-au pus-o pe picioare. Le mulțumesc enorm pe această cale. Veți spune că m-au ajutat pentru că mă știau de la televizor. Poate că da, dar eu cred că m-au ajutat pentru că ele chiar iubesc copiii. Mai sunt și astfel de oameni în România, în sistemul sanitar. Puțini, dar sunt.

În câteva ore, Sophia era din nou pe picioare. Ba chiar avea chef de joacă și de râsete. A apărut din nou „Tati, ce?”. Și atunci am luat-o în brațe, am privit-o cu toată dragostea din lume și am pupăcit-o de i-am luat „vopseaua”.

Am campat la spital, peste noapte, pentru supraveghere, dar acum e acasă, înapoi la plușurile ei. E din nou veselă, zglobie, fericită. Fericită cu atât de puțin și, totuși, atât de mult în același timp. Îi ajung câteva jucării, desenele ei preferate și dragostea noastră, mai ales dragostea noastră. Nu-i trebuie bani, nu-i trebuie averi.

Azi, am avut o zi fantastică. Am fost foarte fericit. Am privit cerul, chiar dacă e mohorât, dar mie mi s-a părut extrem de frumos. Copilul meu e bine și, măcar azi, și pentru mine este suficient.

Poate că mâine voi începe iar goana nebună după carieră și averi. Că așa suntem noi, adulții, nebuni după lucrurile astea. Dar, mi-am jurat ca, de acum încolo, să-i răspund mereu la „Tati, ce?”. Chiar și de un milion de ori pe zi! Pentru totdeauna!

PS: Dincolo de dramatismul situației, vă sfătuiesc ca, în asemenea cazuri, să vă păstrați calmul. Panica nu ajută, ci agravează situația. Faceți lucruri, nu plângeți! Ajutați-vă copilul să respire, făceți-i respirație gură la gură. Nu-l lăsați să-și închidă gurița, să-și încleșteze maxilarele. E bine să aveți un obiect din cauciuc tare la îndemână. Unul dintre degetele voastre poate fi folosit și în acest sens, dar așteptați-vă să fiți mușcați foarte, foarte tare. În plus, mai mult ca orice ajută niște cursuri de prim-ajutor în cazul copiilor. Există, sunt destul de multe. Eu am făcut unul gratuit la Crucea Roșie.

Ce faci când dragostea îţi frânge inima?

Vă povesteam, aici, cum, în urmă cu câteva luni, am simţit că viaţa mea e un haos complet. Între timp, pentru mine, s-au mai liniştit apele.

Dar, ieri, am primit un mesaj de la un cititor, care pare să aibă nevoie de sfatul nostru. Şi-a pus sufletul pe tavă şi cred că merită puţin ajutor.

E cu tânăr cu inima frântă, iar suferinţele îi par de nedepăşit. 

Iată ce spune domnul:

Nu esti singurul care are probleme si este expus la stres, de care cateodata parca simtim ca nu mai reusim sa-l depasim ! Viata mea e un Haos total, nici nu mai stiu cum sa ies din aceasta situatie….totul a inceput acum 6 luni, de la o fata….cea mai mare dezamagire din viata mea…mi-a dat papucii cand credeam ca tot universul imi apartine, si ea e ultima persoana din viata asta care ma putea dezamagi, si totusi m-a dezamagit enorm. De atunci, azi 19 martie 2013, astea 6 luni pentru mine parca a trecut cum trece o saptamana….mi-am revenit, nu mai am sentimente profunde ptr ea…aproape deloc…dar pur si simplu de 6 luni nu mai simt ca traiesc, cheltui bani aiurea, nimic nu ma bucura…nu mai am motivatia aia care o aveam inainte. nu ma mai bucura absolut nimic, o haina un telefon, orice….nimic nu ma bucura, chiar daca le am, monotonia a patruns in viata mea…am doar 22 de ani, si in momentul asta am multe oportunitati in viata mea, dar nu ma trage inima…deloc, nu stiu de ce…am inceput sa fumez foarte mult, 2 pachete la zi, numai dezordine la mine in camera, mananc dezorganizat, numai uscaturi… pierd notiile aiurea stand pe net, sau la tv…am insomnii cateodata adorm greu…vreau sa fiu cel care am fost acum 6 luni, plin de viata, multumit cu ce am, si visand la un viitor frumos….nu ca acum…aproape orice lucru ma nemultumeste….”.

Haideţi să facem puţină terapie şi să-i dăm tânărului în cauză nişte sfaturi constructive. Vorbiţi din experienţă sau doar din cărţi, dar să fie sfaturi folositoare.

Eu i-aş spune că am trecut prin astfel de suferinţe şi, la acel moment, am simţit exact ca el. Nimic nu mă mai încânta, credeam că viaţa mea e fără rost şi că nimic nu mai merită. Şi, totuşi, astăzi, sunt extrem de fericit. Au trecut ani, dar timpul le-a vindecat pe toate.

TU ce sfat i-ai da?