Nu pot accepta să-mi dai în cap pentru ceea ce am în cap! Je suis Charlie!

charlie-hebdo

În 2004, îl întrebam pe atotputernicul premier Adrian Năstase „Ce părere are despre anumite acțiuni ale lui Micky Șpagă”. Nu Șerban Mihăilescu, ci Micky Șpagă. Nu pe oricine, ci pe Adrian Năstase, care, la vremea aceea, era Dumnezeu. S-a uitat la mine, s-a înroșit, s-a blocat. Nu-i venea să creadă că cineva îndrăznește să-l sfideze pe el, Dumnezeul. Mi-a căutat cu privirea microfonul, să vadă clar de unde vin. În clipa aceea, m-ar fi omorât, m-ar fi șters de pe fața pământului! Și, totuși, n-a făcut-o. Nici măcar fără job n-am rămas, deși ar fi putut da câteva telefoane.

Prin 2008, am realizat un reportaj pamflet, în care l-am ironizat pe Călin Popescu Tăriceanu, premierul de la acea vreme. Era înfățișat călare pe tractorul unei economii care „duduie” și l-am comparat cu supremul conducător de dinainte de Revoluție. Tăriceanu s-a supărat atât de tare, încât a sesizat CNA-ul. Poate m-ar fi omorât în acele momente! Dar n-a făcut-o. Am primit o sancțiune de la CNA, o mustrare.

Ani în șir, am ironizat modul de a face politică a lui Traian Băsescu, activ după doar „două pahare de licoare”. Și nu mi-a zis niciodată nimic.

Preoții și dorința unora dintre ei de înavuțire au fost subiecte pe care le-am abordat des în cei peste 10 ani de presă. Cu patimă, dar cu argumente, cu înflăcărare proletară și cu dorința de a le face dreptate celor mulți. Și nu m-a afurisit nimeni, nu mi-a dat nimeni nici măcar o palmă, fie ea și verbală.

Pentru că, Slavă Domnului, trăim într-o țară, în care nu ți se dă în cap pentru ceea ce ai în cap. Măcar aparent, ai libertatea să spui ce vrei, când vrei.

Ce s-a întâmplat în Franța, ieri, este îngrozitor. Poate că ziariștii ăia au jignit, poate că au sărit calul, poate au greșit. Dar să fie omorâți!!! Așa ceva, nu pot concepe. Mi se pare că nimeni nu are dreptul să-i ia viața cuiva, nu poate avea niciodată un argument suficient de puternic.

Și, totuși, atacatorii respectivi au făcut-o, și-au inventat un argument. Nu înțeleg astfel de oameni și nici nu vreau. Nu cred că religia musulmană îndeamnă la așa ceva. Fanatismul nu e religie, e doar prostie, e doar un rău abominabil.

Jurnaliștii trebuie să fie lăsați să vorbească! Pentru că, astfel, feresc masele de abuzuri. Pentru că apără, prin cuvântul lor, democrația și drepturile celor mulți. Iar, dacă greșesc, justiția îi poate condamna, dar nu individul și nu prin crimă.

Je suis Charlie! Sunt jurnalist și nu pot accepta să-mi dai în cap pentru ceea ce am în cap!