Sâmbătă, Acasă tv împlineşte 15 anişori.
Vom avea o mulţime de surprize la tv. Probabil aţi aflat, deja, câte ceva. Vom petrece la State Potcovaru acasă, vom încinge grătarele şi ne vom distra.
Vă aşteptăm pe toţi alături de noi.
Tot pentru sâmbătă, însă, v-am pregătit şi eu o surpriză aici, pe blog. Sper să vă placă mult.
Iată un mic indiciu:
Despre ce credeţi că este vorba?
Mda. Ştim că vreţi să fiţi frumoase! Noi, bărbaţii, vă apreciem aranjate, subţiri, superbe!
Dar de ce trebuie să suferim şi noi pentru asta?
Pe bune, de ce trebuie să mănânc prin oraş sau, mai rău, să rabd de foame pentru că prin frigider bate vântul? De ce, Doamne, de ce?
Da, trăiesc de vreo două săptămâni o adevarată dramă. M-am stafidit de tot, stomacul îmi urlă, mâinile îmi tremură, mă târăsc cu cărămizi în buzunar ca să nu mă ia vântul şi tot soaţa e nemulţumită!
Asta pentru că nu eu vreau să slăbesc, ci ea! Şi cică trebuie să mai ţină cura asta vreo două săptămâni! 🙁
Hai să vă văd ce mai îndrăzniţi să comentaţi la asta, doamnelor!
Cred că, deja, ştiţi cu toţii de mizeria umană a medicilor din spitalul acela din Buzău, în care copiii erau ţinuţi legaţi de pat.
M-a revoltat profund cazul. Ca tată mai ales, dar şi ca român, ca om care încă mai crede într-un sistem sanitar normal, decent, civilizat.
Copiii aceia nu puteau să dea, însă, şpagă. Nu puteau să-i pupe-n diverse părţi anatomice pe cei care ar fi trebuit să-i îngrijească. Copiii aceia nu puteau nici să dea „telefoane pe linie politică” astfel încât să fie băgaţi în seamă. Copiii aceia erau singuri şi neajutoraţi şi ar fi trebuit să-şi găsească alinarea în braţele acelor medici sau asistente.
Oameni buni! Şi mă adresez acum celor care lucrează în acel spital, de la director, la infirmiere!
Nu vă ţine nimeni legaţi de posturile alea! Nu sunteţi legaţi de glie! Ştim, salariile sunt proaste, nu există medicamente, sistemul e de rahat, totul e vraişte!
Şi, totuşi, voi nu vreţi să plecaţi! Nu aţi ales drumul Londrei, al Parisului sau al Dubaiului, locuri unde medicii români sunt mai buni ca pâinea caldă!
Voi aţi ales să rămâneţi aici, să vă înglodaţi în mocirla pe care o blamaţi tot timpul, fără a face, însă, ceva! Voi aţi ales să trăiţi din şpăgi şi să stabiliţi tarife fixe pentru fiecare intervenţie, indiferent dacă pacientul are sau nu să vă dea tainul!
Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă pe toţi aceşti pacienţi care nu-şi permit un tratament! Voi aţi ales să-i trataţi cu scârbă inclusiv pe aceşti bieţi copii! Şi n-aţi făcut altceva decât să vă transformaţi în nişte SCÂRBE!
E 2013, e România, e Europa! Şi voi sunteţi nişte SCÂRBE! Nu aveţi nicio scuză! Şi, pentru gestul vostru, nici nu vreau să vă aud elucubraţiile!
Nu ştiu dacă există pe lumea asta pedeapsă suficient de mare pentru gestul vostru! Sper să fiţi daţi afară cu toţii, să nu scape nici măcar un singur vinovat! Încă mai sper în dreptate, chiar şi în acest sistem.
Ştiu medici extraordinari, care vin cu jucării şi alimente de la ei de-acasă pentru astfel de copilaşi. Acei medici merită respectul meu!
Dacă aş fi fost, însă, unul dintre jurnaliştii care au relatat cazul de la Buzău, cred că aş fi renunţat, pentru prima oară în viaţa mea, la diplomaţia şi obiectivitatea ziaristică. Cred că aş fi lăsat microfonul şi v-aş fi tratat pe fiecare în parte aşa cum meritaţi, ca nişte SCÂRBE!
Am în jurul meu o mulţime de masculi dintr-ăştia feroce, care se bat cu pumnul în piept că pe ei nu-i emoţionează mai nimic şi, sub nicio formă, un film! Eu cred că cei mai mulţi dintre ei bravează! Le este ruşine să recunoască faptul că şi ei sunt sensibili, că pot avea sentimente. Mi se pare o mare tâmpenie scutul ăsta al lor, doar de teama de a nu se face de râs în faţa celorlalţi.
Ei, bine, eu recunosc: mi se mai umezesc ochii la câte o ecranizare, la câte o dramă. Şi mi se pare şi normal să se întâmple asta. Când dai peste nişte actori adevăraţi, care reuşesc să „spargă” ecranul şi să-ţi aducă emoţia pură în suflet, trebuie să fii de gheaţă ca să nu te impresioneze!
De exemplu, aseară, am revăzut „I am Sam”. O dramă genială, cu un actor, Sean Penn, care cred că a făcut rolul vieţii lui.
Filmul e vechi, a apărut în 2001, dar merită oricând să-l revedeţi.
Vă aştept comentariile după. Să arunce cu piatra în mine cel care nu a fost emoţionat de această ecranizare.
Până atunci, doamnelor, vreau să vă ştiu vouă părerea. Aveţi acasă „plângăcioşi” care n-ar recunoaşte-o niciodată în public?
N-am mai scris de mult timp despre mâncăruri, dar iată că revin în forţă.
Brioşe cu ciocolată, asezonate a la Dan Cruceru cu multă drăgălăşenie de la Sophia.
Reţeta este simplă şi n-am să pun mult accent pe ea. Cumpăraţi praful special de la magazin, vine în cutie cu formele pentru brioşe. În plus, sunt scrise şi instrucţiunile pentru gătit pentru cutie. Înainte să le introduceţi la cuptor, puneţi nişte bucăţi de ciocolată pe deasupra şi totul va ieşi bestial.
Mai ales dacă ai CTC-ul lângă tine. În acest caz, Sophia. A privit cu mult interes, ba chiar a vrut să-mi dea şi o mână de ajutor. La final, ne-am pozat mândri amândoi nevoie mare de ispravă.
Poftă bună, vă doresc!
Voi aţi gătit ceva cu drăgălăşenie? Cu dragostea pură lângă voi?
Primul meu telefon mobil a fost un Sony Ericsson cu clăpiţă şi antenuţă. Era galben şi am rupt „gura târgului”. Eram prin 1998, în liceul militar. Toţi colegii mă invidiau, deşi nu avea jocuri sau internet sau alte aplicaţii inteligente.
Între timp, m-am maturizat şi am înţeles că telefonul nu trebuie să fie un motiv de laudă, ci doar un obiect care să-ţi folosească, să-ţi facă viaţa mai uşoară, şi să conţină atâta inteligenţă artificială cât ai nevoie. În plus, trebuie să aibă preţul pe care ţi-l permiţi. Nu să cumperi un telefon „fiţă” şi apoi să mori de foame vreo două luni.
Cum arăta primul tău telefon mobil?
Mai jos, aveţi o serie de poze care arată cum a evoluat telefonul mobil, de la prima sa apariţie- 1956, până în ziua de azi. (sursă- rol.ro)
Discutam cu nişte prieteni despre dacă e bine să ai încredere în oameni sau nu, dacă merită să le spui adevărul în faţă, chiar dacă îi poţi jigni, dacă e ok să fii sincer în anumite situaţii.
Şi eu recunosc că sunt inocent de sincer câteodată. Atât de sincer, încât mai şi gafez. Involuntar, evident, dar cei vizaţi se înnegresc de supărare şi îmi fac duşmani. Oricum, sunt de principiul că sinceritatea e întotdeauna cea mai bună.
O amică îmi dă un răspuns de mă lasă mască: „toţi lăudăm sinceritatea, dar, dacă eşti sincer, eşti luat de fraier, toată lumea profită de tine şi nimeni nu te răsplăteşte cu aceeaşi mondenă”. Completează amica asta: „E ca şi problema despre cultură- toţi ne dăm intelectuali şi culţi, dar TVR Cultural s-a închis!”
TU ce crezi? Sinceritate până la capăt sau în funcţie de interlocutor?
Astăzi, un elev a fost agresat de doi indivizi şi a fost înjunghiat. Se pare că nu e nimic grav dar putea fi! Putea fi o mare tragedie, ca multe altele pe care le-am văzut în ultima vreme.
Şi mă enervează cumplit chestia asta? De ce a escaladat violenţa în şcoli? De ce nimeni nu le mai asigură copiilor noştri siguranţa? De ce paznicii angajaţi se întorc cu spatele atunci când văd că apare un incident? De ce chiar copiii noştri sar la bătaie înainte de a încerca să aplaneze un conflict cu vorba bună?
Eu cred că societatea noastră s-a degradat cumplit în ultima vreme. Am devenit, cu toţii, foarte răi, insensibili la problemele celor din jurul nostru, egoişti. De la claxoanele şi chiar bătăile din trafic, la stresul provocat de programul cotidian prea plin şi până la violenţele din şcoli.
Mi-e teamă de viitorul Sophiei. Mi-e teamă să o dau la grădiniţă, iar mai apoi la şcoală. Eu voi încerca să o cresc pe Sophia ca un copil bun, cu respect pentru ceilalţi, cu bun simţ, cu decenţă. Dar ce te faci când nu e vina ta, când, pur şi simplu, eşti prins la mijloc într-un scandal? Când iureşul te înconjoară şi tu devii victimă? Ce te faci atunci?
Ce mai putem face în privinţa siguranţei copiilor noştri?
Dispozitivul acesta este real, palpabil şi mai are câteva zeci de surate. Îl găsiţi prin marile magazine din străinătate.
Mie unul mi s-a părut genial şi m-am chiorât ca mâţa la calendar vreo câteva minute bune ca să înţeleg la ce foloseşte. În tot acest timp, cumpărătorii treceau pe lângă mine, îşi luau un dispozitiv dintr-ăsta şi plecau prin magazin.
Concret la ce foloseşte? Păi, introduci cardul cu bănuţi pe el în computerul central. Ţi-a citit datele şi îţi desemnează un dispozitiv dintr-ăsta. Apoi, te plimbi cu coşuleţul prin magazin, îţi cumperi un produs, două, câte vrei şi le scanezi pe fiecare în parte. Ai dat „ok” şi le-ai şi plătit.
Practic, îţi plăteşti singur cumpărăturile, fără să te verifice vreo casieră.
Apoi, pleci liniştit din magazin fără să te întrebe nimeni nimic, fără să stai o singură secundă la coadă.
Ei, ce ziceţi de invenţia asta? Genială mi se pare! 0 cozi, 0 întârzieri! Perfect pentru client!
Se merge pe încredere, pe bunul simţ al cumpărătorului, pe frica lui de lege, pe simţul civic. Se întâmplă, însă, în Bilbao, un oraş exclusivist, zic eu, mai ales prin mentalitatea locuitorilor săi. Aceste scanere sunt dovada clară!
La noi, ce credeţi că s-ar întâmpla în magazinele care ar introduce aceste dispozitive? Ne-am purta civilizat şi am scana toate produsele din coş? TU ai încerca să-ţi însuşeşti ceva gratis?
Ăsta este unul dintre momentele din viaţa mea de jurnalist de care eu sunt foarte mândru! Am mai multe, dar acesta este cel mai important eveniment la care am participat.
Am fost unul dintre puţinii jurnalişti care au transmis de la învestirea în funcţie a primului Preşedinte american de culoare, Barrack Obama. Am fost acolo, într-un Washington infernal, asaltat de vreo două milioane de americani veniţi să-şi vadă Preşedintele, pe un ger năprasnic. Dar am îndurat totul, foarte fericit să mă aflu la un asemenea eveniment.
Au trecut ani destui de atunci şi mă gândeam că tocmai am împlinit vreo 10 ani în meseria asta de jurnalist. Sunt mulţi, sunt puţini, nu ştiu. Sunt convins, însă, că această profesie îmi va aduce încă multe alte satisfacţii. Contează doar să vrei, să ai chef, să-ţi placă ceea ce faci.
Tu de câţi ani lucrezi? Când ai fost mândru de ceea ce ai făcut? Care este cea mai mare realizarea profesională a ta?