Promourile de toamnă sunt gata și on air! Iată unul mai jos.
Noi ne-am distrat pe cinste la filmări și sper să căpătați aceeași stare de voie bună și dumneavoastră după ce vedeți filmulețul!
Enjoy!
Nebunii frumoși de Acasă!
Răspunde
Arhive lunare: septembrie 2013
Pe ei, pe mama lor, că românu-i fruncea!
Patriotismul românesc e aşa… după cum bate vântul!
Ne e scârbă că suntem români când vorbim despre drumurile noastre, despre abuzurile politicienilor autohtoni, despre sistemul nostru sanitar, despre curăţenia din oraşe, despre numărul spaţiilor verzi.
Dintr-o dată devenim mândri de naţionalitatea noastră când vorbim despre frumuseţile patriei, despre istoria de „vitejie”, despre rezultatele excepţionale obţinute destul de rar de sportivii noştri.
Ba avem şi zicale de genul „Românu-i fruncea!” sau „Românul se descurcă oriunde!”, „Dă-i dracu’, că americanii sunt proşti! Noi suntem mai deştepţi ca ei!”, în condiţiile în care americanii sunt prima putere economică în lume.
Apoi suntem tare mândri când echipele noastre de fotbal au ceva performanţă. Nu mare, că oricum „norocul nu ţine cu noi” (asta e scuza întregii naţii), dar aşa puţin notabil.
De exemplu, naţionala de fotbal. I-am bătut pe unguri şi ne-am crezut zei! Cei mai tari, cei mai şmecheri, ne şi vedeam campioni mondiali. De ce nu? Că doar România are echipă bună. Deja, 99% din populaţie se bătea cu pumnul în piept de cât de bun e românul şi cât de mult ne iubim noi ţara.
A venit meciul cu Turcia. (scriu abia acum despre asta pentru că am vrut să treacă ecourile legate de meciul în sine, de tactică, de valoarea echipei, de orice legat de sport în sine. Eu discut aici despre reacţia românilor).
Stadionul arhi-plin. La intonarea imnului, ne-a dat naţionalismul pe afară. Toată lumea în picioare, cu mâna dreaptă pe piept şi cu versurile imnului pe buze. A fost frumos, aproape o intonare istorică!
Apoi, echipa a început să joace. Prost, evident. Extrem de prost. Dar suporterii sperau într-o minune. Ca toată naţiunea, de altfel. „Poate avem şi noi puţin noroc de data asta!”.
Pe stadion, suporterii demonstrau că sunt români. „Pe ei, pe mama lor!” şi zeci de mii de fluierături simultane şi prelungite au fost manifestările constante. Că la astea suntem campioni.
Apoi, România a luat bătaie. Previzibil de altfel. Iar românii dintr-o dată n-au mai fost mândri. Nici de echipă, nici de simboluri, nici de ei înşişi. Cu atât mai puţin de „marele” Piţi, căruia i-au cerut imediat demisia.
Iar tricolorul a devenit dintr-o dată… desuet. Fluturat cu insistenţă înainte de începerea meciului şi arborat pretutindeni, la final, a sfârşit… pe jos. Aruncat aiurea, pe trepte şi călcat în picioare de suporterii grăbiţi să se întoarcă la lucruri mai bune, la viaţa personală şi egoistă. „Dă-i dracu’ că ne-am pierdut timpul degeaba! Nişte proşti! Cât de târziu e, mâine mă trezesc devreme! Mi-e jenă că sunt român!”
Şi atunci vin să vă întreb: până la urmă suntem mândri sau nu că suntem români? Ne mândrim doar când e de bine, suntem naţionalişti de conjunctură sau o ţinem cu mândria asta până la capăt? Spuneţi-mi voi că cei 40 de mii de suporteri de la meciul cu Turcia au fost tare bulversaţi!
Poate căţelul ăsta nu moare!
Ea e „Bruaa” sau „Hamham”. Aşa îi spun copiii de la noi din cartier. A avut stăpân. E obişnuită cu micuţii, se vede asta, le caută compania. Din păcate, a pierdut-o în urmă cu câteva luni.
De atunci, am ţinut-o pe lângă noi. Vine, însă, iarna şi, mai ales, vin hinghierii. Hingheri care îşi demonstrează, în urma tragediei lui Ionuţ, excesul de zel. Nu mai contează ce ridică, de unde ridică, dacă animalul e agresiv sau nu, dacă are stăpân sau nu. L-au văzut pe stradă, l-au săltat!
În fine, v-am mai povestit, eu cred că trebuie strânşi câinii de pe străzi! TREBUIE!
Dar, acum, trăim nişte situaţii extreme. Suntem în stare să ne dăm în cap pentru un câine, sau să-l omorâm chiar dacă stăpânul îl ţine în lesă. De astfel de cazuri, mi-e scârbă şi nu vreau să comentez mai multe.
Revenind la căţeluşa noastră, îi căutăm stăpânul! A pierdut-o în zona Giuleşti. Dacă o recunoaşte cineva, îl rog să-mi scrie aici şi intrăm în contact.
În paralel, ne-am apucat de lipit afişe, poate îi găsim „mama şi tata”, cum spune Sophia mea.
Dacă nu dăm de ei, o vom adopta noi. Nu ne trebuia aşa ceva şi nici nu avem condiţiile ideale pentru creşterea unui câine, dar nu putem să o lăsăm pe stradă.
Sau poate o vrea cineva care are curte? Doritori?
Căsnicia e cu eforturi, tată! Dar merită!
Prima întâlnire, primele priviri, primele sărutări, fluturași în stomac, e super. Și e super încă vreo câteva luni bune.
Apoi, încep eforturile. Mai ales dacă vorbim de o relație serioasă, de lungă durată, eventual de o căsnicie. Trebuie să depui efort ca să meargă. Să muncești serios, nenică. Și să nu-mi spuneți că n-am dreptate.
De exemplu, ea să-i accepte, din când în când, serile lui cu băieții sau ciorapii aruncați în mijlocul casei în fiecare seară. El să-i accepte extravaganțele de la supermarket și, implicit, să-și amâne planurile pentru un gadget nou, în condițiile în care ea a golit cardurile.
Și câte și mai câte.
Pe scurt, să faci o căsnicie să meargă în ziua de azi e mai greu decât o tură de 24 de ore la încărcat vagoane.
Dar, odată cu trecerea timpului, cu apariția copiilor, începi chiar să fii tare mândru de căsnicia ta. În jurul tău, apropiații se despart pe capete, dar tu reziști. Cu eforturi, într-adevăr, dar reziști. Și, în zilele noastre, o căsnicie fericită, de 5-10 ani, e o minune.
Dar gata cu filosofeala, din punctul meu de vedere. Ca să aflați ce spun alți „specialiști” despre dragoste, relații, căsnicii și tentații, mergeți la film.
„Love building” e ultima comedie românească. Are actori foarte buni și, surprinzător, un scenariu chiar fain. Am râs, m-am amuzat de pățaniile personajelor și, mai ales, m-am regăsit în diferite secvențe.
Vi-l recomand cu căldură. E unul dintre cele mai bune filme văzute de mine în ultima vreme. Trailerul, mai jos.
E mai uşor să-ţi tragi o plasmă cu banii pe care i-ai da la veterinar!
M-am gândit mult înainte să scriu acest articol. E o problemă delicată şi stiu că mulţi vor fi împotriva mea.
Dar scriu aceste rânduri cu gândul la pitica mea. O strâng în braţe. O iubesc nespus şi mă trec fiori reci de spaimă. E încă lângă mine, e în viaţă, sănătoasă.
Ionuţ, însă, nu mai este. Avea doar patru ani şi era un copil frumos. Din păcate, a suferit o tragedie. Uman, atât eu cât şi Cristina suntem şocaţi. Cristina a vrut chiar să meargă la biserica unde e depus Ionuţ, şi să depună o coroană de flori, să vorbească cu părinţii micuţului, să-i mai consoleze. Am oprit-o pentru că, deşi e un gest venit din suflet, s-ar găsi clevetitori care l-ar interpreta aiurea.
Cum spuneam, suntem şocaţi. Ne vin lacrimi în ochi de fiecare dată când auzim ştiri despre bietul copil. Şi suntem doar părinţi. Nu părinţii lui.
Nu vrem şi nu putem să ne închipuim ce este în sufletul părinţilor lui Ionut. E o dramă mult prea mare ca să poţi să găseşti cuvinte ca s-o descrii.
Ionuţ s-a dus. Problema, însă, rămâne: câinii vagabonzi tot nu au stăpâni şi continuă să fie un mare pericol!
Sunt peste tot. Până şi în cartierul unde stăm sunt vreo 5-6. Au fost adoptaţi de cei care „iubesc” animalele. Şi nouă ne plac animalele. Diferenţa este că nu ne batem cu pumnul în piept şi nu le punem mai presus de fiinţa umana.
În acest cartier, sunt însă şi vreo 50 de copii. Până acum, nu a fost muşcat niciunul. Câinii i-au mârâit şi adulmecat, însă, de multe ori. Noi, părinţii, suntem pe fază şi îi supraveghem. Dar o singură secundă de neatenţie poate fi prea mult! O singură muşcătură a unui câine e suficientă pentru a desfigura un copil de câţiva anişori!
Cum spuneam, problematica este delicată. Inclusiv în cartierul meu, părerile sunt radicale. Iubitorii de animale insistă să fie menţinuţi câinii în cartier. Le dau de mâncare, îi alintă şi spun că păzesc zona. Nu şi-i iau, însă, în case sau în curţi. De ce? Mă depăşeşte.
În plus, când noi, părinţii, am chemat diferite asociaţii de protecţie a animalelor să-i ridice, a ieşit un tărăboi îngrozitor. Au fost oameni la un pas de a se lua la bătaie.
Aceşti oameni, „iubitori de animale”, ne avertizează că micuţii noştri trebuie supravegheaţi. Câinii n-au nicio vină, spun ei. Copiii sunt răi!
Dar copiii noştri au stăpâni! Câinii lor, nu!
Şi aici este întreaga problemă, o problemă naţională, de altfel.
De ce iubim animalele, în acest caz câinii, dar nu îi luăm în case? De ce nu îi îngrijim aşa cum trebuie, de ce nu le facem certificate, de ce nu-i trecem pe numele nostru, de ce nu îi vaccinăm, de ce nu răspundem de ei???
Pentru că ne este comod? Pentru că e uşor să dai nişte resturi de mâncare unor fiinţe amărâte. E uşor să le laşi un castron cu apă la intrarea în bloc.
Devine al naibii de greu, însă, atunci când animalul se îmbolnăveşte şi tu eşti stăpânul lui în acte. Trebuie să îl duci la veterinar, să cheltuieşti o grămadă de bani, să-i creezi un spaţiu adecvat la tine în casă.
Dar e mai comod ca în spaţiul ăla să-ţi tragi o plasmă cu banii pe care i-ai fi dat la veterinar! Că aşa suntem noi, românii, sau cel puţin marii „iubitori de animale”. Nişte farisei, care nu fac altceva decât să se bată cu pumnul în piept, sau, mai rău, să-i bată pe cei care vor să-şi apere copiii de pericolul câinilor „adoptaţi” din faţa blocului.
Vacile sunt tot fiinţe. Dar le mâncăm! Păsările sunt tot fiinţe, dar le mâncăm. Delfinii, nu mai zic. Dar sunt oameni care îi mănâncă. Şobolanii, gândacii- tot fiinţe. Dar îi stârpim imediat ce ne invadează teritoriul. Şi pentru toate aceste fiinţe, nimeni nu se mai bate cu pumnul în piept.
Nu sunt adeptul unei măsuri radicale. Eutanasierea este măsura extremă. Din păcate, cred că am ajuns în punctul în care este singura măsură. Asta pentru că fariseismul românesc e mult prea mare pentru a mai schimba ceva!
Adio, Ionut! Sper că moartea ta nu a fost în zadar!
Off! Şi s-a făcut… mare!
Azi am oftat mult. Aparent nu aveam de ce. Era soare afară, o zi de luni, ca fiecare alta. Şi, totuşi, mă trezeam oftând din senin. Nici n-am avut chef de vorbă. Îi răspundeam Cristinei în dodii, cu răspunsuri scurte, neinteresante.
Nu credeam să fie atât de greu. Trebuia să facem o chestie nouă şi simplă: să o ducem pe Sophi la grădi! Doar e un loc unde copiii se simt minunat, se joacă, se distrează.
Dar realitatea a fost alta: a fost greu şi pentru noi şi pentru ea. Nouă, adulţilor, nu ne venea să credem când a trecut timpul. Când Sophi s-a făcut atât de mare, încât să meargă la grădi. Nu ne venea să credem că va sta fără noi, că va lipsi din căminul ei.
Şi a fost greu şi pentru ea. A plâns, primele două ore a stat doar sub fusta maică-si, n-a vrut să intre în clasă. Sau intra, stătea câteva minute şi apoi ieşea repede pe hol să ne caute.
Ulterior s-a mai liniştit. Ba chiar a plecat fericită de la grădi. Se bucura că se întoarce acasă, dar se vedea că este fericită şi pentru că a petrecut câteva ore într-un loc nou şi minunat, alături de câţiva prieteni noi.
De fapt, ăsta a fost şi motivul pentru care am vrut ca Sophi să meargă la grădi. Simţeam nevoia să o dăm în grija unor specialişti care să o înveţe lucruri noi, inteligente, să o înveţe regulile societăţii şi cum să comunice în colectivitate.
Sperăm că am făcut bine. De fapt, suntem siguri. Chiar dacă ne-a fost greu şi ne va fi greu şi mâine, şi poimâine şi probabil încă vreo câteva săptămâni bune!
Pentru voi cum a fost prima zi de grădi?
PS: Tac-su, la 1,90 înălţime, s-a înmuiat rău de vreo câteva ori. Mai mai să calce pe urmele maică-si care plângea în batistă!