Secretul unei petreceri de succes

sophie_2014-442

Cum poți face un copil să se distreze cu adevărat de ziua lui? Nu-i așa că ați fost la multe petreceri pentru copii, la care, de fapt, copiii s-au distrat cel mai puțin și totul părea mai degrabă o petrecere pentru adulți? Micuții stăteau într-un colț, la o masă mică, iar restul localului era plin cu mese pentru adulți. De fapt, erau mai mulți părinți decât copii și micuții se plictiseau.

Eu asta am încercat să evit de ziua Sophiei mele și mă pot mândri că am organizat o petrecere grozavă. Iată câteva ponturi:

– Faceți petrecerea cât mai aproape de casă. Cu cât veți căuta un loc de joacă frumos, dar departe de casă, cu atât mai puțini copii ai vecinilor vor veni la petrecere. Adulții sunt comozi și vor găsi sute de scuze pentru a nu-și aduce micuții la petrecere. Noi avem norocul de a avea un loc de joacă, cu două leagăne și un balansoar, chiar în cartier. Nu e mare lucru, dar e un spațiu deschis destul de mare. Așa că mai aproape decât acasă, nu există.

sophie_2014-516

– Aduceți cât mai multe atracții pentru copii. Cum faci asta ca să nu te coste prea mult? Îți pui mintea la contribuție, muncești singur și creezi ornamente, umfli baloane (eu singur am umflat vreo 100), încerci să transformi locul respectiv într-o zonă primitoare pentru copii, cât mai apropiată de universul lor.

sophie_2014-5

– Cereți ajutorul prietenilor. Cei din familie oricum te vor ajuta necondiționat și, dacă ai prieteni care au cu ce să te ajute, o vor face pentru că e vorba despre un copil. Cu toții sunt sensibili la bucuria micuților și vor sări imediat să te ajute. Eu am norocul de a avea mulți prieteni din domeniul distracției pentru copii pentru că, în ultimii trei ani, am umblat la zeci de evenimente și petreceri pentru micuți. Trebuia să găsim metode noi de distracție pentru Sophia cel puțin o dată pe week-end. Așa se face că Mirela Retegan a fost prima care a răspuns pozitiv invitației mele la petrecere. Mirela este „doamna prezentatoare” din Gașca Zurli. Cine e Gașca Zurli? Din punctul meu de vedere, dar mai ales al Sophiei, care este topită după ei, cea mai tare trupă de teatru pentru copii din România. Și, așa cum mă așteptam, au făcut un spectacol memorabil, de ne-am băgat și noi, adulții, în distracția copiilor.

sophie_2014-361 sophie_2014-360 sophie_2014-359 sophie_2014-358 sophie_2014-355 sophie_2014-354 sophie_2014-364 sophie_2014-367 sophie_2014-392

 

– Un animator trebuie să fie prezent. Face jocuri de încălzire cu micuții, la începutul petrecerii, apoi, îi ține conectați toată seară, iar părinții pot savura liniștiți o bere.

sophie_2014-18 sophie_2014-109 sophie_2014-165

– Eu am completat peisajul cu o fantezie gonflabilă (la final, ne-am țopăit și noi adulții pe ea), niște vată de zahăr, niște minuni de brioșe făcute de prietenii de la cupcakephilosophy (Doamne, ce bune au fost! Ne-am bătut cu copiii pe ele!) și mâncare pentru copii gătită chiar de bunici, în casă (ciocănele de pui și bebe-morcovei).

sophie_2014-152 sophie_2014-16 sophie_2014-29 sophie_2014-56 sophie_2014-49

– Aveți grijă de unde alegeți tortul. Aducerea tortului este momentul culminant al serii și trebuie să fie perfect. Tortul trebuie să arate bine, să fie atractiv pentru copii, dar trebuie să fie și foarte gustos, ușor și sănătos. Căutați să fie realizat din produse cât mai naturale. Cofetăria Dor De Dulce ne-a făcut un tort senzațional. N-a rămas nici măcar o firimitură la finalul petrecerii.

sophie_2014-571 sophie_2014-566 sophie_2014-567 sophie_2014-578

– Adulții nu sunt importanți la petrecerea copiilor. Nu vă faceți griji pentru ei. Dacă ar fi ziua ta, da, ar trebui să îi tratezi cu foarte multe. Așa, ei știu că vin la o petrecere pentru copii și nu se așteaptă la prea multe. Niște bere rece, apă și alune le sunt suficiente. Tabloul devine perfect pentru ei când își văd micuții că se distrează ca niciodată.

– Nu în ultimul rând, trebuie să aveți un fotograf profesionist la petrecere. Trebuie să aveți niște poze frumoase, pe care să le analizați a doua zi și să râdeți din nou de fețele voastre de oameni  mari, care, pentru o seară, au dat în mintea copiilor. Ticu, prietenul meu, a scos niște imagini senzație. Face el fotografie de nuntă, dar ne-a dat pe spate și cu pozele de la petrecerea pentru copii.

Una peste alta, toți cei prezenți s-au declarat încântați, la finalul serii. Poate că au fost politicoși. Fotografiile vorbesc, însă, de la sine.

Cum să distrugi visul unei Românii cu un român

steaua

Sunt stelist. Sunt stelist de mic și am fost alături de echipă și la bine și la rău, și la victoriile colosale cu Valencia, Chealsea sau Ajax. Am fost alături de ei și la incredibilele înfrângeri cu Middlesbrough și Napoli. M-am bucurat, am suferit, am strigat, am plâns.

Până aseară. Aseară mi-a fost scârbă. O scârbă imensă, care m-a făcut să iau o hotărâre fermă: nu mă voi mai uita la niciun meci al unei echipe românești până va ajunge într-o finală. Până atunci, ei, jucătorii, nu vor mai merita să-mi pierd timpul cu ei.

Pentru că, aseară, steliștii și-au bătut joc de noi toți, de o Românie întreagă. O țară care spera la calificarea în Champions League, la o bucurie enormă, care ar mai fi șters din cenușiul și tristețea cotidiene.

Dar steliștii, oameni plătiți cu zeci de mii de euro, cu mult peste orice salariu decent pentru țara asta, niște puștani cărora nu le mai ajungi la nas nici cu un munte de cărți citite, n-au fost în stare de nimic. Mai mult, au fost umiliți ca nimeni alții.

Dumnezeu a ținut cu noi tot timpul. La București, incompetentul Chipciu a ratat un penalti. Divinitatea ne-a mai dat o șansă și, până la urmă, am înscris. Dumnezeu a fost cu noi și în Bulgaria. Ne-a suportat. Enorm. Și ne-a dat șanse. Multe.

Dar câte? Până la urmă și sacul ăsta cu noroc are un fund. Când ești prost, nimeni nu te poate salva la nesfârșit. Gol în minutul 90!!! Și totul părea pierdut.

Dar steliștii au mai primit o șansă. Doar norocol lor este providențial și cunoscut în lumea-ntreagă. Portarul bulgarilor a fost eliminat și, obligați de necaz, l-au băgat în poartă pe Moți, fundaș, om care n-avea nicio legătură cu meseria de portar.

Dar până aici. Fundulia, prostia, aroganța steliștilor și-au spus cuvântul. Au executat loviturile de la 11 metri ca și cum ar fi dat paharele de whisky pe gât în cluburi. Nu-i problemă, îl vărs pe ăsta, vine altul!

Și Moți i-a dovedit! Singur, împotriva tuturor. Pentru că, nu-i așa, și-a dorit mai mult victoria!

Dar știți ceva? Problema nu este că am luat bătaie! Că ne-am obișnuit cu sentimentul. Problema este că am suferit cea mai mare umilință din istorie! Prostia steliștilor va intra în analele fotbalului mondial. Să pierzi la penaltiuri în fața unui fundaș, așa ceva nu s-a mai văzut.

Dar câinii latră, ursul merge. Mâine vor avea alt meci, iar ei vor continua să-și ia salariile, chiar dacă la Muzeul Antipa se pregătește un stand întreg dedicat steliștilor, cu titlul „Cele mai proaste specimene din istorie.” Da, au scos euglenele verzi ca să le facă loc steliștilor. Că le-au luat la prostie!

Cum rămâne, însă, cu noi, fraierii de pe margine? Ce vom face noi? Că și-au bătut joc de visul nostru, al tuturor! Le dăm o palmă peste obraz și nu ne mai ducem la meciuri? Le lăsăm stadioanele goale ca să-i ardem la buzunare? Mi-e teamă că nu! Mi-e teamă că vom continua să sperăm ca proștii și îi vom susține din nou, iar și iar, sperând într-o minune, care nu va mai veni niciodată.

Pentru că, din păcate, ar trebui să ne ducem cu toții la Antipa în locul euglenelor verzi!

Să fie și taxa pe chiloți!

fara chiloti

M-am trezit, mi-am băut cafeaua și am plecat la serviciu. Am zis să merg cu mijloacele de transport în comun azi, că e frumos afară.

La colț de stradă, dau nas în nas cu o superbitate. Doamne, ruptă din rai! Cu o rochie albă, vaporoasă, semi-transparentă. M-am topit. Mă uit mai bine. N-avea chiloți! M-am frecat la ochi, visez. Poate mi s-a părut. Oricum era un peisaj superb, visul oricărui bărbat.

Trec mai departe. În autobuz, alte domnițe superbe. Și toate tot fără chiloți. Nu știu cum mi-am dat seama, că nu-s vreun obsedat să mă aplec sub fustele lor. Totuși, blugii mulați pe posterioare nu făceau nicio cută. Concluzia de bărbat trecut puțin prin viață a fost clară: No panties!

N-am putut să-mi explic de ce e avalanșa asta de „dorsale” fără acoperire. Nici nu conta. Simțeam că am tras lozul cel mare, că, în sfârșit, Dumnezeu și-a întors fața spre mine și m-a binecuvântat.

Cobor din autobuz ca și cum m-aș duce la spânzurătoare, am ajuns la serviciu. O bătrână mă roagă să o ajut. Cobor din mașină și îi întind mâna. Ea, pe ultima treaptă. O pală de vânt se ițește la babă, din senin. Și-i ridică fusta. Închid ochii brusc. Coșmarul vieții mele tocmai era în fața ochilor mei. Bă blochez. Nu vreau să-i deschid, deși baba insistă să o ajut să coboare. Îi deschid cu greu, forțat. Privesc printre gene să nu fie șocul atât de mare. Ceva alb la orizont! Aaaaaa! Răsuflu ușurat! Baba avea chiloți.

Ajung în birou. Mă cheamă șeful, un tip care întotdeauna are la serviciu o ținută extrem de relaxată. Mi se pare normal, el e boss-ul, el decide. De altfel, toată lumea de la birou îi știe colecția impresionantă de boxeri. „Hai, Marcele, hai!”, îmi strigă el de după un birou. Apoi vine încet spre mine, întinzându-mi mâna.

Șoc și groază, ca la tabloide! Fără birou, pe post de paravan, șefu-miu mi se înfățișează în toată splendoarea, așa cum l-a făcut mămițica lui. Nu intru în detalii, că imaginea ne-ar oripila pe veci, pe toți. Eu încremenesc. El, uimit de uimirea mea: „Ce-i, Marcele, tu crezi că mie îmi place să stau în curul gol? Dar e scump, Marcele! De azi, a intrat în vigoare taxa pe chiloți și arde rău! Așa că, dă-o-n mă-sa de pudoare, că am copii de crescut acasă! Nu le-oi plăti ăstora și pentru chiloți!”

Aoleu! Taxa pe chiloți? De aia nu purtau duduile din autobuz? De aia nu purta nici bunăciunea de la colț? Aaaa, și de aia purta mamaia! Că ea e scutită de taxe, că doar e pensionară! Și eu am fost singurul prost care și-a pus chiloți azi! Iar s-au dus banii de vacanță pentru biruri la stat!

….

Acestea fiind zise, vine și partea serioasă. Singura taxă pe care aș mai suporta-o în țara asta ar fi taxa pe chiloți! Singura! Bineînțeles, bătrânii trebuie să fie scutiți de la plata ei! Restul, poftiți de plătiți! De nu, umblați în curul gol, că așa e moca!

Nu de alta, dar m-am săturat de câte taxe avem. Nimeni nu mai știe câte sunt. Atât de multe încât le-am pierdut cu toții numărul. Pe persoană fizică, pe persoană juridică, pe copil, pe bărbat, pe femeie, pe stâlp, pe copac, pe bordură, pe mașină, pe căruță, pe bicicletă, pe apartament, pe vilă, pe cocioabă, pe marțian, pe OZN, pe aer, pe mare, pe munte, pe dracul să le ia.

Acum cică vor să introducă și taxa de poluare pe centrale termice de uz casnic. Pam, pam! Adică, prostule, care ai crezut că faci economie, dacă strângi un bănuț să-ți iei centrală și să te deconectezi de la un sistem RADET plin de pierderi, ai fost prost! Că statul nu te iartă pentru tupeul tău și te arde! Că cică centrala ta poluează! Că e nasol cu impactul asupra aerului. Că tu poluezi! Deși nu tu ai tăiat zeci de mii de hectare de păduri, deși nu tu conduci mașină de sute de centimetri cubi, deși nu tu ai combinat de produse chimice, deși nu tu dai cu cianuri sau extragi gaze de șist.

Nu, tu doar ai o centrală termică cumpărată din bani munciți, puși la cearceaf încetul cu încetul. Tu ești doar cinstit! Deci prost!

Și ai să ajungi și-n curul gol! Că ești cinstit! Și prost!

#icebucketchallenge: Pentru că e atât de simplu să ajutăm! Pentru o țară mai bună!

Faza cu găleata cu apă aruncată în cap a cuprins mapamondul. De la foști președinți americani, până la vedete românești, toată lumea o face. Pentru că e un gest atât de simplu, prin care poți să ajuți, să popularizezi o cauza.

Mai jos găsiți mai multe variante, în funcție de profilul și gustul fiecăruia. Alegeți-o pe cea care vă place, dar puneți-o în practică. Și, dacă mai donați și un bănuț, cu atât mai bine!

Varianta: „Bani fără număr, 0 impozite”. Pentru că „mancațiaș” se scrie cu două cratime, vreau o țară mai bună!

Varianta: „Mulți mușchi, 0 creier”. Pentru că nu vreau pițipoance și pițiponci, ci o țară mai bună! 

Varianta: „Prezidențiabilul”. Cine știe să amestece mai bine gheața cu licoarea? Nu vreau whisky, ci o țară mai bună! 

Varianta „omului normal la cap”. Pentru că vreau o țară mai bună! 

De ce banii n-aduc fericirea

sursa: google

sursa: google

Toată viața alergăm după ei. Ne zbatem, ne sacrificăm timpul liber, muncim pe rupte, ne epuizăm. Zilnic vrem mai mult. O casă mai mare, o mașină mai puternică, o bijuterie mai scumpă, o vacanță mai luxoasă.

În schimbul lor, sacrificăm totul. Sacrificăm clipele petrecute cu copiii, sacrificăm îmbrățișările persoanei iubite, sacrificăm minutele de privit cerul. Pentru că, nu-i așa?, avem treabă.

Și? Și Moartea nu te întreabă câți bani ai, câte palate sau averi în nestemate. E singura căreia nu-i pasă de tot ce-ai făcut de-a lungul vieții. Te ia și gata!

Dinu Patriciu a murit azi. De cancer! Și dacă nici el n-a avut bani, atunci cine? Și? Cei mai buni medici, cele mai bune tratamente. Nimic nu l-a putut salva.

Am făcut un interviu cu el în urmă cu câțiva ani. Un intelectual rasat, un afacerist extrem de puternic.

Dar oare care au fost ultimele lui amintiri, pe patul de spital, înainte să plece din lumea asta? Oare și-a văzut rafinăriile? Oare și-a văzut munții de bani? Rolex-urile de sute de mii?

Sau ochii i s-au umezit de lacrimi pentru că a realizat că a irosit timpul? Că și-a sacrificat familia? Că a fost, poate, la prea puține serbări și aniversări ale copiilor? Că nu a spus suficient de mult „Te iubesc”? Că nu i-a strâns în brațe pe cei dragi atunci când aveau nevoie pentru că el era plecat după afaceri?

Dinu Patriciu a plecat trist pe lumea cealaltă. Trist că și-a irosit o viață pentru averi. Trist că a agonisit și nu a simțit. Și, din păcate, așa vom pleca toți. Pentru că, pur și simplu, nu știm să spunem STOP!

Trebuie să avem un viitor! Citește o carte!

705

Am făcut, zilele trecute, un concurs, aici, pe blog. Premiul era mic, aproape simbolic: o carte.

Au fost, însă, oameni care s-au înscris imediat în concurs. M-au impresionat toți, toate comentariile lor, scrise cu patos, cu dragoste pentru cărți. Pentru că DA, paradoxal, mai există astfel de oameni și în vremurile astea.

Câștigătorul este Mădălina Ioana. Le mulțumesc tuturor celor care mi-au scris. Toți meritau un premiu. Dar cartea va merge la Mădălina pentru că are doar 17 ani! Și la vârsta asta iubește enorm cărțile. Pentru că, spune ea, „dacă îți dorești să te regăsești și, în același timp să înveți, cel mai bun mod este o carte. Nu este o rușine să citești!!!„. Și pentru că eu încă mai cred într-un viitor frumos al acestei nații. Iar Mădălina îmi demonstrează că mai există speranță.

Mădălina, te aștept cu un comentariu aici și cu datele personale pe mailul de contact, ca să-ți trimit cartea.

Iată comentariul ei, în întregime:

„Recunosc ca experienta mea cu cartile a inceput la varsta de 16 ani, cam tarziu spre rusinea mea. In copilarie doar le rasfoiam si citeam printre randuri si hop-top afara la joaca dupa portia “zilnica” impusa de parinti. In urma cu un an mi-am bagat nasul in biblioteca mamei…am ramas uimita de coperti, stiu ca e o vorba “nu judeca cartile dupa coperta” dar pe mine ma fascinau pur si simplu. Mi-am zis daca o coperta imi poate atrage atentia atat de mult, oare cum e continutul? Prima carte citita…a fost un cvartet de carti romantice…Cvartetul mireselor de Nora Roberts. Recunosc sunt atrasa de mirese si tot ce tine de nunti, traditii iar aceste carti parca strigau sa le citesc. Am stat o zi si o noapte, “traind” doar cu apa pentru a citi cele 4 volume. La fiecare intamplare tensionata nu mai aveam rabdare sa dau pagina sa aflu ce se intampla. In clipa cand m-am apucat de citit carti “oficial” pot sa zic ca viata mi s-a schimbat. Nu stiam cate taine ascunse prezinta o carte, cate lucruri poti invata, cum te poti pune in locul personajelor si sa intelegi anumite situatii. Acum pot spune cu mana pe inima ca da am 17ani citesc si nu mi-e rusine sa impartasesc asta cu nimeni. Nu este saptamana in care sa nu citesc. Cititul a devenit un mod de relaxare…atunci cand citesc ma regasesc si ma simt cea mai fericita! Incerc cat pot sa ii sfatuiesc pe cei apropiati sa nu piarda timpul si sa puna mana pe o carte, deoarece cititul reprezinta un lucru important in cultura oamenilor. Pe unii i-am “molipsit” iar la altii mai am de lucrat, dar nu ma las. Daca acum un an imparteam cartile doar cu mama mea, acum am ajuns sa le impart cu prietenii si sa facem schimb de impresii. Chiar daca e un pas mic de a motiva alte persoane de aceeasi varsta sa citeasca eu cred ca acesti “mici pasi” conteaza in dezvoltarea lor. O mare dorinta a mea ar fi sa pot scrie romane precum autorii mei preferati, dar din pacate nu am acest dar. Asa ca raman la stadiul de cititor, pe viitor vreau sa fructific aceasta pasiune si sa nu ramana doar un hobby. Si in incheiere am un sfat pentru cei care nu au descoperit tainele cititului pana acum: daca iti doresti sa te regasesti si in acelasi timp sa inveti, cel mai bun mod este o carte. Nu este o rusine sa citesti!!!”

Ce nu știi când o iei de nevastă: are limitator de viteză încorporat!!!

sursa foto: http://ford-life.com

sursa foto: http://ford-life.com

Bărbaților le place viteza. Le place când celelalte mașini rămân în urmă și ei trec în fruntea coloanei deși știu că o altă coloană cu zeci de mașini va apărea în scurt timp. Bărbaților le place să le bată vântul în păr dacă au decapotabilă. Le place să audă urletul motorului ambalat la maximum. Le place să plece primii de la semafor, cu scrâșnet de cauciucuri, să se ia la întrecere de la un semafor la altul. Le place să-i înjure pe „babalâcii” care merg cu 50 la oră prin oraș.

Bărbaților le place să aibă mașini tari. De fapt, pentru orice mascul, mașina este o prelungire a corpului.

Și, de aceea, bărbatul va face totul pentru a-și îndeplini visul: să-și cumpere o mașină tare. Cât de tare? Cât îi poate buzunarul de tare și chiar mai mult, pe datorie! Una străină, cu mulți cai putere, cu demaraj puternic, cu dotări multe, cu computer de bord, navigație, scaune încălzite, head-up display, ESP, ERP sau alte prescurtări. Cu cât mai multe prescurtări are mașina, cu atât mai bine se va simți bărbatul.

Și va fi mândru, tare mândru. Odată ajuns la bordul unei asemenea mașini, se va simți un pui de Dumnezeu. Viața i se va părea minunată, va uita de griji și va conduce. Unde? Nu contează, oriunde! Doar să fie pe drum! Cât? Neimportant! Zile întregi dacă s-ar putea. Pentru că mașina lui trebuie să descopere lumea. Asta e important! Cauciucurile ei să-și lase amprenta pe cât mai multe drumuri. Mii de kilometri o dată, dacă se poate.

Muzica preferată îi sună senzațional din sistemul high definition instalat special. E dată tare, dar lui i se pare exact cât trebuie. Doar continuă să audă și urletul motorului.

„Mergi mai încet!”. Se aude de undeva din mașină. O remarcă fatală, ce îi strică definitiv buna dispoziție, starea aia perfectă de om mulțumit și împăcat cu soarta lui. „Mergi mai încet!”, repetă vocea care tocmai i-a devenit cel mai mare dușman. Pentru o clipă uitase că e însurat! Uitase că are copii acasă, că nevasta e cu el în mașină, chiar foarte aproape, pe locul din dreapta față. Pentru o clipă, erau doar el și mașina, amândoi uniți într-o singură creatură, ca într-o simbioză perfectă.

Da, e însurat! Și nevasta e cu el. Și îi cere să lase mașina mai încet. Cică nu se simte în siguranță. Iar el, pur și simplu, nu poate înțelege: doar mașina e nouă, are puțini kilometri. Are toate dotările posibile, e foarte sigură, a luat cu note maxime toate testele specialiștilor. Mai mult, ea a fost de acord ca el să o cumpere. Au ales-o împreună. Evident! Atunci i-a plăcut și ei. Acum nu se mai simte în siguranță.

Și el începe să-i explice, în timp ce apasă frâna. S-a trezit din vis și nu vrea să înceapă un coșmar cu ea în realitate. Lasă mașina mai încet, dar argumentele îi ies pe gură cu o viteză nebună. Cu un ton calm, însă, ca să n-o supere. „Știi, draga mea, că mașina e super, că eu sunt un șofer senzațional, că n-am avut niciodată incidente, că e totul în regulă.”

„Știi ceva? Eu nu mă simt în siguranță! Înțelege! N-am argumente ca ale tale, dar eu asta vreau! Nu-mi place senzația la viteză!” vine răspunsul ei sec, care spulberă definitiv toate argumentele lui logice. Nu poate să se pună cu senzorialul ei, cu limitatorul ei de viteză, instalat genetic, undeva în străfundurile corpului. Pur și simplu, limitatorul ăla îi spune că nu-i place viteza. Și nu poate fi scos de acolo! E în natura ei și este mai precis ca orice limitator electronic de viteză, de ultimă generație.

El capitulează. Reduce viteza. Merge în cârd cu toți ceilalți. Și privește cum zecile de mii de euro date pe mașină sunt bani aruncați în vânt. Putea să cumpere altceva cu căruța aia de bani. Orice altceva, dar nu mașină! Că-i inutilă.

„Să mergi așa când ești singur în mașină! Atunci fă ce vrei!” caută ea să-i mai dea un licăr de speranță, văzându-l îmbufnat ca un copil și cufundat în scaun, de nu i se mai văd decât ochii, din afara mașinii.

Pe dracu’! Alo, e însurat! Când naiba poate merge el singur în mașină la drum lung? Că doar toate vacanțele le faceți împreună! Că, la mă-sa, merge cu tine! La soacră-sa, cu siguranță, doar însoțit și forțat!

Și uite așa, prelungirea corpului său se micșorează. Un duș rece continuu! Și devine inutilă. Doar o excrescență a corpului, ca o aluniță hidoasă de care nimeni n-are nevoie! Și el își aduce din nou aminte că e însurat. Definitiv!

„Dă, Doamne, să mă cheme în delegație mâine. La Cluj sau în Ungaria undeva! Departe, foarte departe! Să trebuiască să plec singur!” Dar slujba lui nu implică delegații și vacanțele și le fac doar împreună! Iar la soacră-sa merge doar însoțit și forțat!

Am intrat în lista celor mai citite bloguri. Vă mulțumesc!

viralExperții de la refresh.ro, în colaborare cu zelist.ro, cea mai complexă soluție de monitorizare social media românească, fac săptămânal un top cu cele mai viralizate subiecte din presa online și pe bloguri.

În săptămâna 4-10 august, www.dancruceru.ro a ajuns pe locul al patrulea, alături de niște bloggeri extrem de vechi și de consacrați. Subiectul Cum ne fură supermarketul cu cele mai mici prețuri a devenit viral cu aproape 1300 de share-uri, sute de comentarii și peste 3000 de like-uri directe. Încă nu am statistica oficială, dar estimez că, în total, acest articol a fost citit de aproape 50 de mii de oameni.

Aparent sunt cifre seci, în realitate, însă, fiecare dintre zecile de mii de cititori a fost atenționat de o măgărie pe care o face o mare afacere pe spatele nostru, al tuturor cumpărătorilor. Imaginați-vă ce înseamnă 50 de mii de clienți pierduți de supermarketul respectiv. Sau măcar 50 de mii de oameni care nu vor mai fi țepuiți, care vor face o gaură în bugetul respectivilor, nemaifiind păcăliți! Eu zic că e foarte mult!

Eu vă mulțumesc sincer pentru interesul acordat subiectului. Sper, însă, ca acest subiect să nu rămână în online și să apară și câteva măsuri concrete.

PS: OPC-ul încă nu mi-a răspuns.

Hai să te fac o carte! Call sau raise? Eu zic: „read”. Concurs!

sursa google

sursa google

Un as și-un popă. Sau ceva asemănător. O combinație pe care o întâlnești mai des ca pe propria-ți mamă, în ultima vreme.

„Bianca Drăgușanu a ajuns de urgență la spital”. O știre de tabloid cu hârtie ieftină care îți lovește memoria mai des ca cifrele de pe contorul de apă.

Dar când ai simțit ultima oară mirosul paginilor unei cărți adevărate? Îl mai ții minte? Acea esență unică, un amestec de hârtie cu cerneală, un amestec care trezește în tine mândrie și curaj. Pentru că, în ziua de azi, să răsfoiești o carte adevărată e un gest aproape obscen. Cum să îndrăznești să ai așa ceva cu tine la plajă sau la terasă, când toți cei din jurul tău sunt cu smarfoanele în mână? Mai bine i-ai înjura direct în față, decât să le arăți că ai cu tine o carte adevărată. S-ar simți mai puțin jigniți!

Eu te invit să fii, însă, diferit. Să fii mândru de tine, să redescoperi bucuria de a citi rând cu rând, de a aștepta cu nerăbdare să întorci pagina. Să citești pentru creier și nu pentru senzație. Să citești pentru tine să-ți potolești foamea de cultură.

705

Îți dau o carte superbă: „Gabriel Garcia Marquez- O viață”- Gerald Martin. Editura Litera. http://www.litera.ro și https://www.facebook.com/Litera.ro?ref=br_rs .

Cum o câștigi? Îmi relatezi, în câteva fraze, cea mai frumoasă experiență a ta cu o carte. Îmi povestești despre ea, ce te leagă, de ce e atât de importantă pentru tine. Posesorul celui mai fain comentariu câștigă și îi trimit cartea la domiciliu. Concursul ține șapte zile din momentul ăsta.

Deci? Te bagi la o lectură? Start!

Condamnarea de azi, începutul sfârșitului pentru mass-media românești?

sursa google

sursa google

Nu comentez decizia justiției, nu comentez reacțiile pro sau contra ale colegilor jurnaliști, nu l-am cunoscut pe domnul Voiculescu, nu mă interesează partea aceasta din mega- subiectul de astăzi.

Ce mă interesează sunt urmările care s-ar putea răsfrânge asupra tuturor jurnaliștilor din România. Căci toți vom fi afectați, nu doar cei din trustul Intact.

Iată scenariul meu, lucrurile care cred eu că vor avea loc în perioada următoare. Sper, din tot sufletul să nu se întâmple, însă.

– Se va trece la recuperarea prejudiciului stabilit de instanță, peste 60 de milioane de euro. Rămâne de văzut cum se va face această procedură și mai ales cât de rapid. O bancă scoate la licitație apartamentul unui rău platnic și încearcă să-și recupereze datoria. De multe ori, se ajunge chiar la a treia strigare și bunul este vândut la un preț mult sub cel al pieței. Dacă datoria băncii s-a stins, lucrurile se opresc aici. Dacă nu, se merge pe alte executări asupra rău platnicului, până la stingerea completă a datoriei. În cazul Voiculescu, dacă se va proceda așa, s-ar putea să fie nevoie de vânzarea tuturor bunurilor sechestrate. Nu numai casa familiei Voiculescu, dar, în situații extreme, s-ar putea pune în vânzare chiar și echipamente, mașini, dotări ale firmelor din trust. Pe de altă parte, dacă se va dori ca executarea să fie făcută rapid, executorul s-ar putea să se mulțumească cu primul preț oferit, prețul minim, mult sub valoarea reală a imobilului scos la vânzare. De exemplu: clădirea Intact, să zicem, valorează 20 de milioane de euro. La licitație, prețul maxim oferit este de 10 milioane. E greu de crezut că se va găsi vreun afacerist cinstit care să dea prețul evaluatorului în aceste vremuri de criză. De fapt, prețul real este cel pe care îl primești, nu pe cel pe care îl ceri. Și executorul va trece mai departe, la următorul bun, până la stingerea datoriei. Dacă va deveni realitate oricare dintre cele două variante, rezultatul va fi același: pierderile reale ale trustului vor fi cel puțin duble față de sumele cerute de instanță.

– Plata rapidă a unei datorii de 60 de milioane de euro cred că ar pune în mare dificultate, chiar falimenta orice afacere din România. Nimeni nu deține cash asemenea sume. Scoaterea acestei sume din circuitul banilor unei afaceri duce la un blocaj grav. Practic nu mai poți contracta mărfuri, nu mai poți plăti furnizorii sau alte datorii. Rămâne de văzut cât de repede se va cere recuperarea datoriei. Dacă se va pune pe primul loc executarea și nu menținerea pe linia de plutire a afacerii, atunci afacerea va fi falimentată.

– Companiile de publicitate își vor retrage reclama de la posturile tv și publicațiile trustului Intact. Condamnarea are și un efect asupra imaginii trustului. Mi-e teamă că brandurile internaționale nu vor mai accepta, cel puțin pentru o perioadă, să mai fie asociate cu Antena. Pierderile vor fi fabuloase. Un post privat fără reclamă nu poate exista. 0 reclamă= deces, obloane trase.

Dacă se întâmplă chestiile astea, și repet: sper să nu se întâmple, toți jurnaliștii români vor avea o problemă. Deja locurile de muncă în domeniu sunt puține și, adesea, prost plătite. Deja multe instituții din media au probleme. Unele chiar foarte mari. Distrugerea unui trust de presă de asemenea calibru ca trustul Intact va produce pe piață o inflație de personal. Concedierea fie și doar a jumătate din cei angajați acum în trust ar provoca o criza imensă în mass- media.

Unii dintre cei concediați vor fi reangajați, în alte medii. Foarte puțini, însă. Deja e criză în domeniu. Iar cei angajați vor fi fericiți că au un loc de muncă. Salariul chiar nu va mai conta. Doar au credite, au familii, au nevoie de locuri de muncă.

Ce-mi doresc eu? Ca acest scenariu să rămână doar un scenariu. Să fiu eu prea alarmist sau nepriceput în punerea în aplicare a unor astfel de decizii. Să se recupereze prejudiciul (pentru că asta este deja o decizie definitivă) fără falimentarea afacerii. Să se găsească surse financiare legale din interiorul sau din exteriorul afacerii pentru acoperirea prejudiciului. Și, mai mult ca orice, îmi doresc mass-media puternice. Indiferent de numele lor! Îmi doresc o breaslă bine plătită, mândră de locul de muncă oferit, cu un viitor solid și frumos. Pentru că așa vom avea toți de câștigat!