Duminică stai acasă! Eventual ieși în oraș, te duci la plimbare sau pe la prieteni. Sau oriunde mai puțin pe la secția de votare.
De fapt, nu vrei să treci pe acolo. N-ai cu cine vota, ești scârbit de toată clasa politică, peste care ai arunca o ditamai bomba, din ’90 încoace toți te-au mințit, toți te-au furat, toți ți-au înșelat așteptările, iar, în puținele cazuri în care te-ai întâlnit cu urna până acum, ai votat mai degrabă „împotrivă” decât „pentru”.
Ai dreptate! Ai dreptate să-ți fie scârbă de toți și de toate promisiunile lor! Ai dreptate să-i înjuri.
Dar îți iei copilul în brațe și îl privești în ochi. Îl poți minți că îți place România în care trăiești? Îl poți minți că îți place România în care trăiește el? Îl poți minți că îți place viitorul lui? Că e în siguranță, că va avea succes, că va trăi bine în țara asta?
Dacă îl poți minți, atunci stai acasă. Dacă nu, fă ceva! Votează. Înjură-i, dă-le o palmă, schimbă-i, dar votează! Ai șansa asta doar o dată la câțiva ani! Și chiar merită să profiți de ea!
Eu merg la vot. Și îmi iau și fetița cu mine. O las pe ea să pună ștampila pe buletinul de vot. Pentru că aleg pentru ea! Pentru că îi vreau un viitor mai bun ca ce avem acum. Pentru că ștampila este singura mea armă. Și, chiar dacă am speranță puțină, trebuie să cred într-un viitor mai bun. Nu pentru mine, ci pentru copilul meu! TREBUIE! TREBUIE SĂ VOTEZ!