Salvați sfârcul! #freethenipple

free-the-nipple-body-image-1427455875

Zilele trecute, călătorind din pagina în pagină, pe internet, mă lovește un site cu multe sfârcuri. Mai clar, cu poze cu multe doamne și domnișoare care-și etalează sânii. Și nu era nimic porno la mijloc. Chiar m-a mirat apariția respectivelor la mine pe calculator, că știam că firewall-ul meu funcționează perfect împotriva unor astfel de site-uri.

Era, de fapt, o campanie feministă împotriva sexualizării femeii în media, împotriva sexualizării femeii de către bărbat, împotriva sexualizării femeii de către guvern și împotriva fenomenului de „cyber bullying” (www.i-d.wice.com). Campania a fost inițiată de o gașcă de femei din Islanda și a început, deja, să devină viral în zona aia de Europă super-dezvoltată, care are timp să gândească și să conceapă astfel de campanii.

Ideea e simplă: dragi bărbați de ce vă isterizați când vedeți un sfârc de femeie? Ce e așa de excitant la asta? Ce noi, femeile, ne excităm când vă vedem sfârcurile? În plus, voi aveți voie să stați la plajă cu sfârcurile la vedere! În triburile din Amazon, bărbații o iau razna când le văd sânii consoartelor? Sau, în perioada Victoriană, excitant era să-i vezi genunchiul unei doamne, iar acum chestia asta e desuetă. Așa că ce aveți cu sfârcurile noastre? Ele sunt bune pentru alte lucruri, nu pentru sex!

Iar scopul pe termen scurt al islandezelor este să o facă pe prim-ministra țării lor să se alăture campaniei. Adică să-și arate și ea măcar un sfârc, să-și pună poza pe facebook cu hash tagul #freethenipple și să militeze alături de ele.

Bun. În Islanda și prin împrejurimi, e clar că această campanie e foarte cool. Inedită, cu mesaj puternic. Tocmai de aceea devine virală.

Oare va deveni virală și în România? Că doar noi importăm repede chestii dintr-astea. Am dansat cu toții pe „Happy” a lui Pharrell în toate felurile posibile, ne-am pus tone de cuburi de gheață în cap în campania #icebucketchalllenge și ne-am dat leapșa cu, vezi Doamne!, cele mai tari 10 cărți care ne-au impresionat de-a lungul vieții.

Hai să vă văd acum dacă vă ține să importați și această campanie!

Va fi luat facebook-ul românesc cu asalt de mii de sfârcuri? Și nu sfârcurile duduilor cu tarif pe oră, că acelea sunt deja. Vorbesc de sfârcuri de doamne respectabile, cu copii acasă și cu venit de peste 1000 de euro pe lună în multinaționale.

Oare Rovana Plumb se va alătura campaniei? Hm, pe ea aș vrea-o în afara campaniei, mai ales că sunt sigur că șeful ei i-o va lua înainte. Ce contează că-i bărbat, trebuie să fie alături de gașcă! Interesantă ar fi, poate, Alina Gorghiu. Superbă, de-a dreptul, Elena Udrea, dar în cazul ei, e mai complicat cu pozele în beciul domnesc.

În fine, există și o polemică evidentă în spatele acestei campanii. Mentalitatea masculină vs. mentalitatea feministelor.

De ce ne plac nouă, bărbaților, sfârcurile? De ce pentru noi, un sfârc gol e o chestie excitantă? De ce îl prețuim atât de mult? Răspunsul e la mintea cocoșului, dacă am discuta doar între noi, masculii. Dar cum mă adresez și doamnelor, iată câteva argumente:

– pentru că sfârcul gol este prima imagine pe care o vezi odată ce vii în lumea asta.

– pentru că acolo, cu sfârcul în gură, ai prima senzație de siguranță, după ce ești cuprins de o avalanșă de senzații noi care-ți dau nesiguranță.

– pentru că, ulterior, pe tot parcursul vieții tale de mascul feroce, cauți sfârcul perfect, cu imaginea primului sfârc văzut întipărită în minte, undeva în adâncul subconștientului.

De ce e excitant un sfârc gol? Continuarea pe www.catchy.ro.

***

Așa că eu zic că trebuie ca această campanie să devină viral și în România. Dragi doamne și domnișoare, luptați! Luptați pentru dreptul vostru, luptați pentru cauza voastră. Hai cu pozele cu sfârcuri pe facebook! Iar noi promitem că vă vom fi alături! Păi nu suntem alături de voi mereu?

Salvați femeia! Salvați sfârcul! #freethenipple!

Da’ pe soacră-mea de ce trebuie să o serbez de Valentine’s Day?

sursa foto: google

sursa foto: google

În urmă cu vreo 15 ani, am fost pus la zid, de către don’șoara iubită de la vremea respectivă, care mi-a sugerat cu delicatețea unui hipopotam că ar trebui să-i arăt afecțiunea ce i-o port, sărbătorind împreună Valentine’s Day.

Era pentru prima oară când urma să sărbătoresc cu cineva sărbătoarea asta stupidă, adoptată iute de românul, care numai inventiv nu se numește în astfel de situații. Și, evident, am sărbătorit-o cât am putut de bine, cu floricele, inimioare de pluș și de ciocolată și cu spumant ieftin de la non-stop-ul din colț. Că, deh, eram student sărac, care, după aroganța asta, a fumat doar chiștoace vreo două săptămâni, dar a rămas cu amintirea uneia dintre cele tari nopți cu “ițucumbăr monoflexurat” din viață. Nu de alta, dar și ea era studentă săracă și alt fel de recompense nu avea.

Apoi, în anul următor, m-am declarat cel mai mare “hater” din lume la adresa sărbătorii ăsteia (pe vremea aia nu era cunoscut termenul, ci ți se spunea doar “cocalarul care nu vrea să meargă cu gașca”. În acest caz, „singurul scârțar care nu dorea să-i cumpere iubitei măcar un ursuleț de pluș”.) Eu nu de sindromul Hagi Tudose sufeream neapărat, ci de faptul că umblam, la vremea respectivă, cu două (și nu vorbesc de cărți la subraț, ci de femei) și nu știam pe unde să scot cămașa, că amândouă ar fi vrut să-mi arate dragostea lor în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc (în amărâta de garsonieră din Vitan, luată în chirie de la mătușă-mea). Evident, însă, nu se punea problema ca ele să accepte și varianta de a sărbători cu toții, împreună, ca o mare familie. Nu de alta, dar nu știau una de alta, iar eu nu v-aș mai fi povestit despre cât urăsc sărbătoarea asta, ci despre cât iubesc sărbătoarea asta.

Așa că, uneia i-am pregătit terenul cu vreo săptămână înainte, că, în ziua Z, voi sta în casă și că nu vreau să o văd, că nu suport fazele cu “dragostea la comandă”, că e o prostie de sărbătoare și să mă lase cu dulcegăriile că sufăr de diabet. Iar celeilalte, i-am pregătit cearceaful alb, asezonat cu petale roșii de trandafir, că așa citisem eu că se face de Valentine’s Day prin cărțile de Sandra Brown, scoase din biblioteca mamei și citite pe furiș când nu era ea acasă.

Ziua Z a fost absolut superbă, cu tot ce-i trebuie unui român așezat la o masă îmbelșugată. Și nu știu cum m-a lovit inspirația, dar am avut un moment de Einstein. Am trimis-o pe duduia nr. 1 la ea acasă, mai devreme , cu gândul de a petrece o seară liniștită cu băieții, la două (halbe și nu cărți) și un film de groază șmecher. Pleacă mândra, cam cătrănită, e adevărat, dar pleacă. La nici 10 minute după, sună soneria de la ușă. Hop, a doua domnișoară! Că n-a putut să stea departe de mine, într-o zi atât de importantă și că a vrut să mă surprindă cu drăgălășenia ei și cu zahărul din tortul de ciocolată adus cadou. De tort, n-a mai prea fost loc, că îmi luasem deja doza de dulce de la prima întâlnire, dar de alte bucate m-am arătat pofticios. Doar nu puteam să-i dezamăgesc suflețelul tocmai de Valentine’s Day. Și în acea zi m-am simțit unul dintre cei mai norocoși macho de pe pământ.

Apoi, m-am însurat. Și, cum sunt încă însurat și nu intenționez să caut vreo nouă mândră, acum voi scrie serios: “Da, iubita mea, cum să nu sărbătorim Valentine’s Day?! Bineînțeles, piersicuța mea! Tot ce-ți dorește suflețelul! La Paris? Aha, da!”. Anul ăsta, nu, dar, în alt an, chiar am fost!

Valentine’s Day trebuie sărbătorită. Păi altfel, n-am realiza ce femei minunate avem acasă. Doar luându-ne la bătaie pe ultimul ursuleț de pluș rămas pe raft la supermarket, putem avea noi, bărbații, această revelație!

Serios, acum, la mine situația e destul de complicată. (Cât de complicată? Despre ce este vorba exact, găsești aici, pe www.catchy.ro ).

…………………….

Hai, v-am pupat, doamnelor, și vă doresc să aveți cel mai frumos Valentin din viața voastră! Să primiți flori de să nu mai aveți vaze în care să le puneți, ciocolată de să fiți suspecte de diabet și ursuleți de pluș încât să o faceți invidioasă și pe Hannah Montana!

Și cel mai important: să primiți măcar un singur și sincer “Te iubesc!”.

Am dormit la prânz cu fiica mea.

sursa foto: Revista Femeia

sursa foto: Revista Femeia

E banal, nu-i așa? Mare scofală de acțiune cu adrenalină! Și titlul e banal, nu?

Și, totuși, câți dintre voi ați reușit să faceți chestia asta? Serios! Fac pariu că nici măcar 10% dintre voi. Doar suntem oameni ocupați. Trebuie să muncim, avem un program infernal, trebuie să contruim cariere și afaceri. Pentru copiii noștri. Dar la ora 13.00, cu siguranță nu suntem acasă, cu siguranță nu suntem acolo pentru ei.

Mie mi s-a întâmplat zilele trecute. A fost singura dată de vreo trei ani încoace, de când Sophia a intrat în viețile noastre.

Pur și simplu, între două întâlniri, am trecut pe acasă. Bunică-sa o adusese de la grădi și se pregăteau de somn. Aveam vreo trei ore libere și am spus „Stop”. Ce-ar fi dacă ar adormi cu mine? Ce-ar fi dacă m-aș ocupa eu de “procedura” asta?

A vrut să-i citesc o poveste. Era parte din ritualul ei de pregătire pentru somn. Ne-am întins amândoi în pat și ea s-a cuibărit în brațele mele, peste mâna dreaptă, cu capul pe pieptul meu, înclinată ușor ca să poată vedea pozele din poveste.

“A fost odată ca niciodată…” și firul poveștii curgea domol spre “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”. Și… în timp ce cuvintele ne înconjurau din ce în ce mai mult, toate lucrurile din jurul nostru începeau să dispară. Nu mai auzeam zgomotele de pe stradă, nu mai era timp, nu mai spațiu. Eram doar noi doi și o poveste. “Tătuțul”, „Rază de Soare“ (apelativul și l-a ales singură) și un prinț pornit în căutarea alesei.

Și respirația ei se lovea de obrazul meu. Era liniștită și îi simțeam fericirea în fiecare expirație. “Tătuțul” ei îi citea pentru prima oară o poveste la prânz. Era un lucru minunat, un moment de o bucurie enormă imposibil de cuantificat în bani, vorba reclamei. Nicio jucărie de sute de lei nu trezise în ea sentimentul pe care îl trăia adormind încet pe umărul meu.

Dar mie? Mie mi se loveau toate gândurile în cap ca o mega furtună tropicală. “Prostule, uite ce ai pierdut până acum! Cum ai putut rata un astfel de moment?” Am mai trăit în viață momente de fericire extremă, momente în care chiar mă băteam cu pumnul în piept că “Sunt cel mai fericit om de pe planetă”. Dar ce a putut să trezească în mine căpșorul ăla bălai, în acel moment, a fost sublim.

Pe la jumătatea poveștii, ea s-a predat în brațele eroului ei, fiind convinsă că Tătuțul este cel mai puternic om de pe planetă, acel voinic neînfricat care își va proteja raza de soare pentru totdeauna. Acolo, pe pieptul meu era locul în care ea era în deplină siguranță.

N-am apucat să termin povestea. Nici nu era nevoie. Între timp o construisem pe a noastră, cea în care Raza de Soare și Tătuțul descoperiseră cea mai mare comoară.

A adormit pe nesimțite, respirația încetinindu-i și căpătând o constantă între aerul tras în plămâni și cel expirat.

N-am putut să o deranjez. Am rămas așa două ore. Fix cu capul sprijinit de perete și cu gâtul strâmb, cu ea peste mâna mea dreaptă, care, între timp, îmi trimitea către creier înțepături dureroase provocate de amorțeală, și cu câteva fire de păr bălai care-mi intrau în gură.

În scurt timp, am adormit și eu, nu înainte de a o strânge încă o dată în brațe și…. continuarea aici, pe www.catchy.ro).

Mă iartă, doamnă, că ți-am zis „fă”!

el

Intrasem în hibernare. Ca ursul ăla care se simțea bine în blana lui și îi era lene. O lene plăcută, un “dolce far niente”, care îmi dădea o prea faină senzație de bine. Aveam altele pe cap și începusem să neglijez scrisul pe blog. Ideile de articole sunt trecute bine într-o notiță în telefon. Se tot strâng, vin de-a valma, dar, pentru a fi trecute pe blog, mai e nevoie și de chef. De chef de scris, de regăsirea patimii ascunse în cuvinte. Iar eu eram “chefless.

Acum vreo două săptămâni, am scris primul meu articol pentru Catchy. Mihaela mi-a făcut capul calendar pentru asta vreo doi ani. În fine, am scris. Și mi-am zis și eu năduful legat de sexul feminin. Și, deși titlul articolului era “Fă, doamnă!”, femeilor le-a plăcut. Like-urile și comentariile au curs ca o ploaie de vară și eu eram fericit. Și, cum spuneam, intrasem în hibernare. Și mi-era bine.

Până vineri. O vineri în care nimic nu părea altfel decât o zi obișnuită. Eu ocupat cu altele și… hibernare pe blog. Și, totuși, o doamnă a zis că trebuie să-mi dea o replică usturătoare. Cică am păcălit-o. Cică eu, masculul Alfa, o duc de nas. Îi arăt cât de domn sunt, ce bărbat ideal a întâlnit, o cuceresc pocnind din degete și apoi o înșel. În fapt și în așteptări. Dacă n-ar fi fost vorba despre Silvia Ciotir, aș fi trecut mai departe. N-ar fi fost prima femeie care mi-a zis că am înșelat-o. Dar doamna e psiholog cunoscut, specialist care știe lucruri, știe cum e cu sufletul, cu bărbații, cu femeile, cu vânătoarea noastră și victimizarea voastră.

Așa că m-a trezit. Ursul se întinde, se scutură, își încordează mușchii și se  leapădă de hibernare. Și dă replica! MOR, MOR!

Mă iartă, doamnă, că ți-am zis “fă”!

Mă iartă, doamnă, că nu mă mai săruți pentru că miros a tutun! Și când te-am cucerit fumam, dar cred că, după atâția ani, mirosul tău a devenit mai fin. Iar al meu a rămas în urmă.

Mă iartă, doamnă, că nu îți mai fac cafeaua dimineața! Plec prea repede la serviciu, de când a apărut copilul. Aleg cele două joburi, în loc să-ți aduc cafeaua la pat. Îți promit că mă voi trezi mai devreme!

Mă iartă, doamnă, că îndrăznesc să te rog să-mi calci o cămașă! Doar mi-am călcat singur toată viața. Și chiar mă pricep. Așa că te înțeleg că nu vrei să începi o călătorie în care eu sunt, deja, ghid.

Mă iartă, doamnă, că ți-ai dorit electrocasnice ultra-performante! Eu le-am cumpărat cu gândul meschin că voi avea niște mese ca-n povești. Pe când tu doreai doar ca prietenele să-ți admire bucătăria high- tech. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care, după trei ani, cuptorul de 2000 de euro are încă instrucțiunile de folosire în el.

Mă iartă, doamnă, că anii trec, valoarea cadourilor pentru tine crește, iar bucuria ta scade! Sunt convins că trebuie să mă zbat mai mult, să descopăr lucruri noi care să te bucure. Doar, nu-i așa?, banii nu contează în dragoste, chiar dacă eu încep să-i strâng cu câteva luni înainte de ziua ta, ca să-mi permit să-ți iau un cadou spectaculos.

Mă iartă, doamnă, că am câțiva prieteni care îți strică liniștea și mă cheamă afară! Îți cer voie, politicos, ca, pe vremuri, când ieșeam la joacă în fața blocului. Sunt vreo doi- trei. La restul mi-ai zis să renunț. Și am făcut-o, dar se pare că încă sunt prea mulți. Promit să scap și de ăștia ca să te pot răsfăța doar pe tine!

Mă iartă, doamnă, că îmi pierd zâmbetul cu care te-am cucerit când intru în casă și o găsesc pe soacră-mea! Mi-aș fi dorit un telefon înainte, prin care să mă anunți de vizita ei, dar probabil nu îl meritam. Trebuie să fi greșit eu cu ceva!

…….

Continuarea aici, pe www.catchy.ro.

Fă, doamnă!

1

Știu, sună șocant apelativul! Dar dacă o ministresă l-a primit de la un prim-ministru, chiar nu văd de ce am face noi pe pudibonzii, de ce l-am blama pe bietul mascul. Doar ăsta este trendul de sute de ani încoace. Iar doamna ministresă nici n-a schițat vreo grimasă. A acceptat-o, a înghițit-o și l-a privit recunoscător pe stăpânul ei, la fel cum fac milioane de alte femei în România asta patriarhală.

În fine, am stat mult să mă gândesc dacă să accept sau nu provocarea Catchy de a le scrie doamnelor cititoare dedicate acestui site. Pentru că citesc textele celorlalți autori care publică pe site-ul acesta și mă ia capul. Ei scriu frumos, creează imagini, vă descriu, vă înalță în slăvi, vă intră în suflete. Aveți nevoie de astfel de texte, sunt convins.

Dar eu sunt altfel. Eu nu știu să scriu frumos. Eu spun lucrurilor pe nume. Și cu asta basta! Că viața reală nu e descrisă în cuvinte frumoase. Viața reală, “fă, doamnă”, e nașpa. E nașpa rău!

Când bărbatul se duce cu centurista de la colțul străzii și te lasă pe tine cu copiii în brațe, viața e “fă, doamnă” și nu “draga mea soție iubită”!

Când bărbatul uită de aniversarea celor x ani de căsnicie, viața e “fă, doamnă” și nu “draga mea soție iubită”!

Sau când bărbatul vine puțind a whisky ieftin și pretinde mâncare pe masă în schimbul unui dos de palmă, chiar că viața e “fă, doamnă” și nu “draga mea soție iubită”! Și n-o spun eu, ci româncele care trăiesc zi de zi viața asta de “fă, doamnă”!

Pe bune, câte dintre voi n-ați fost înșelate, prostite-n față și chiar abuzate? Prea multe, vă spun sincer. E păcat, e îngrozitor, e strigător la cer ce vi se întâmplă. Dar e realitatea cotidiană, realitatea “fă, doamnă” și nu visurile din niște texte scrise frumos, cu niște cuvinte mieroase.

Și, am impresia că vă place viața asta. Serios! Da, voi avea acum o avalanșă de pietre aruncate spre mine. Aproape că vreți să mă răstigniți! Ce tâmpenii spune cretinul ăsta? Cum își permite? Cum de ne jignește în halul ăsta?

Păi, de ce vă place?

Argumentele pe Catchy.ro, aici.