sursa trilulilu

Când suntem mici, avem „te iubesc”-ul pe buze tot timpul. „Te iubesc mami!”, „Tati, te iubesc!”.

Apoi, în adolescență, „te iubesc” devine un trofeu. Cauți să i-l smulgi iubitei/ iubitului ca pe o victorie personală. Faci tot posibilul să ți-l spună, oricând, oricum.

Pe la 18 ani, „te iubesc” apare șoptit la ureche, printre așternuturi.

Apoi, câtva timp, o ții tot așa. Îl ai pe buze tot timpul, îl spui după doar câteva ore sau ți-l spun vreo trei-patru muze deodată. Îl spui ca să o dai pe spate! Ca să o cucerești definitiv, ca pe o lovitură fatală.

La un moment dat se întâmplă, însă, ceva! Pur și simplu, „te iubesc” dispare! Brusc! Ca o himeră, ca o expresie tabu, pe care parcă ți-e rușine să o exprimi cu voce tare! Devenim adulți, oameni la casa lor!

Ieri, mi-am întrebat doamnele de pe facebook dacă le-a spus cineva că le iubește de Dragobete. 80% dintre ele mi-au răspuns dezarmant: „NU”!

Oare de ce? Oare de ce devenim dintr-o dată atât de serioși încât „te iubesc” ni se par niște cuvinte puerile?

Sau poate că, deși suntem înconjurați de familie, de iubiți/iubite sau chiar soți/ soții, ne închidem în noi? Devenim singuri în propriul suflet și atunci ni se pare că „te iubesc” nu-și mai găsește rostul pe buzele noastre?

Sau poate că ne lăsăm copleșiți de grijile cotidiene, de muncă, de goana după bani și carieră și uităm că cel mai frumos cadou sunt, de fapt, aceste două cuvinte spuse cu sinceritate, spuse din suflet?

De ce, deodată, „te iubesc” devin cuvinte tabu?