Salvați sfârcul! #freethenipple

free-the-nipple-body-image-1427455875

Zilele trecute, călătorind din pagina în pagină, pe internet, mă lovește un site cu multe sfârcuri. Mai clar, cu poze cu multe doamne și domnișoare care-și etalează sânii. Și nu era nimic porno la mijloc. Chiar m-a mirat apariția respectivelor la mine pe calculator, că știam că firewall-ul meu funcționează perfect împotriva unor astfel de site-uri.

Era, de fapt, o campanie feministă împotriva sexualizării femeii în media, împotriva sexualizării femeii de către bărbat, împotriva sexualizării femeii de către guvern și împotriva fenomenului de „cyber bullying” (www.i-d.wice.com). Campania a fost inițiată de o gașcă de femei din Islanda și a început, deja, să devină viral în zona aia de Europă super-dezvoltată, care are timp să gândească și să conceapă astfel de campanii.

Ideea e simplă: dragi bărbați de ce vă isterizați când vedeți un sfârc de femeie? Ce e așa de excitant la asta? Ce noi, femeile, ne excităm când vă vedem sfârcurile? În plus, voi aveți voie să stați la plajă cu sfârcurile la vedere! În triburile din Amazon, bărbații o iau razna când le văd sânii consoartelor? Sau, în perioada Victoriană, excitant era să-i vezi genunchiul unei doamne, iar acum chestia asta e desuetă. Așa că ce aveți cu sfârcurile noastre? Ele sunt bune pentru alte lucruri, nu pentru sex!

Iar scopul pe termen scurt al islandezelor este să o facă pe prim-ministra țării lor să se alăture campaniei. Adică să-și arate și ea măcar un sfârc, să-și pună poza pe facebook cu hash tagul #freethenipple și să militeze alături de ele.

Bun. În Islanda și prin împrejurimi, e clar că această campanie e foarte cool. Inedită, cu mesaj puternic. Tocmai de aceea devine virală.

Oare va deveni virală și în România? Că doar noi importăm repede chestii dintr-astea. Am dansat cu toții pe „Happy” a lui Pharrell în toate felurile posibile, ne-am pus tone de cuburi de gheață în cap în campania #icebucketchalllenge și ne-am dat leapșa cu, vezi Doamne!, cele mai tari 10 cărți care ne-au impresionat de-a lungul vieții.

Hai să vă văd acum dacă vă ține să importați și această campanie!

Va fi luat facebook-ul românesc cu asalt de mii de sfârcuri? Și nu sfârcurile duduilor cu tarif pe oră, că acelea sunt deja. Vorbesc de sfârcuri de doamne respectabile, cu copii acasă și cu venit de peste 1000 de euro pe lună în multinaționale.

Oare Rovana Plumb se va alătura campaniei? Hm, pe ea aș vrea-o în afara campaniei, mai ales că sunt sigur că șeful ei i-o va lua înainte. Ce contează că-i bărbat, trebuie să fie alături de gașcă! Interesantă ar fi, poate, Alina Gorghiu. Superbă, de-a dreptul, Elena Udrea, dar în cazul ei, e mai complicat cu pozele în beciul domnesc.

În fine, există și o polemică evidentă în spatele acestei campanii. Mentalitatea masculină vs. mentalitatea feministelor.

De ce ne plac nouă, bărbaților, sfârcurile? De ce pentru noi, un sfârc gol e o chestie excitantă? De ce îl prețuim atât de mult? Răspunsul e la mintea cocoșului, dacă am discuta doar între noi, masculii. Dar cum mă adresez și doamnelor, iată câteva argumente:

– pentru că sfârcul gol este prima imagine pe care o vezi odată ce vii în lumea asta.

– pentru că acolo, cu sfârcul în gură, ai prima senzație de siguranță, după ce ești cuprins de o avalanșă de senzații noi care-ți dau nesiguranță.

– pentru că, ulterior, pe tot parcursul vieții tale de mascul feroce, cauți sfârcul perfect, cu imaginea primului sfârc văzut întipărită în minte, undeva în adâncul subconștientului.

De ce e excitant un sfârc gol? Continuarea pe www.catchy.ro.

***

Așa că eu zic că trebuie ca această campanie să devină viral și în România. Dragi doamne și domnișoare, luptați! Luptați pentru dreptul vostru, luptați pentru cauza voastră. Hai cu pozele cu sfârcuri pe facebook! Iar noi promitem că vă vom fi alături! Păi nu suntem alături de voi mereu?

Salvați femeia! Salvați sfârcul! #freethenipple!

Da’ pe soacră-mea de ce trebuie să o serbez de Valentine’s Day?

sursa foto: google

sursa foto: google

În urmă cu vreo 15 ani, am fost pus la zid, de către don’șoara iubită de la vremea respectivă, care mi-a sugerat cu delicatețea unui hipopotam că ar trebui să-i arăt afecțiunea ce i-o port, sărbătorind împreună Valentine’s Day.

Era pentru prima oară când urma să sărbătoresc cu cineva sărbătoarea asta stupidă, adoptată iute de românul, care numai inventiv nu se numește în astfel de situații. Și, evident, am sărbătorit-o cât am putut de bine, cu floricele, inimioare de pluș și de ciocolată și cu spumant ieftin de la non-stop-ul din colț. Că, deh, eram student sărac, care, după aroganța asta, a fumat doar chiștoace vreo două săptămâni, dar a rămas cu amintirea uneia dintre cele tari nopți cu “ițucumbăr monoflexurat” din viață. Nu de alta, dar și ea era studentă săracă și alt fel de recompense nu avea.

Apoi, în anul următor, m-am declarat cel mai mare “hater” din lume la adresa sărbătorii ăsteia (pe vremea aia nu era cunoscut termenul, ci ți se spunea doar “cocalarul care nu vrea să meargă cu gașca”. În acest caz, „singurul scârțar care nu dorea să-i cumpere iubitei măcar un ursuleț de pluș”.) Eu nu de sindromul Hagi Tudose sufeream neapărat, ci de faptul că umblam, la vremea respectivă, cu două (și nu vorbesc de cărți la subraț, ci de femei) și nu știam pe unde să scot cămașa, că amândouă ar fi vrut să-mi arate dragostea lor în aceeași zi, la aceeași oră și în același loc (în amărâta de garsonieră din Vitan, luată în chirie de la mătușă-mea). Evident, însă, nu se punea problema ca ele să accepte și varianta de a sărbători cu toții, împreună, ca o mare familie. Nu de alta, dar nu știau una de alta, iar eu nu v-aș mai fi povestit despre cât urăsc sărbătoarea asta, ci despre cât iubesc sărbătoarea asta.

Așa că, uneia i-am pregătit terenul cu vreo săptămână înainte, că, în ziua Z, voi sta în casă și că nu vreau să o văd, că nu suport fazele cu “dragostea la comandă”, că e o prostie de sărbătoare și să mă lase cu dulcegăriile că sufăr de diabet. Iar celeilalte, i-am pregătit cearceaful alb, asezonat cu petale roșii de trandafir, că așa citisem eu că se face de Valentine’s Day prin cărțile de Sandra Brown, scoase din biblioteca mamei și citite pe furiș când nu era ea acasă.

Ziua Z a fost absolut superbă, cu tot ce-i trebuie unui român așezat la o masă îmbelșugată. Și nu știu cum m-a lovit inspirația, dar am avut un moment de Einstein. Am trimis-o pe duduia nr. 1 la ea acasă, mai devreme , cu gândul de a petrece o seară liniștită cu băieții, la două (halbe și nu cărți) și un film de groază șmecher. Pleacă mândra, cam cătrănită, e adevărat, dar pleacă. La nici 10 minute după, sună soneria de la ușă. Hop, a doua domnișoară! Că n-a putut să stea departe de mine, într-o zi atât de importantă și că a vrut să mă surprindă cu drăgălășenia ei și cu zahărul din tortul de ciocolată adus cadou. De tort, n-a mai prea fost loc, că îmi luasem deja doza de dulce de la prima întâlnire, dar de alte bucate m-am arătat pofticios. Doar nu puteam să-i dezamăgesc suflețelul tocmai de Valentine’s Day. Și în acea zi m-am simțit unul dintre cei mai norocoși macho de pe pământ.

Apoi, m-am însurat. Și, cum sunt încă însurat și nu intenționez să caut vreo nouă mândră, acum voi scrie serios: “Da, iubita mea, cum să nu sărbătorim Valentine’s Day?! Bineînțeles, piersicuța mea! Tot ce-ți dorește suflețelul! La Paris? Aha, da!”. Anul ăsta, nu, dar, în alt an, chiar am fost!

Valentine’s Day trebuie sărbătorită. Păi altfel, n-am realiza ce femei minunate avem acasă. Doar luându-ne la bătaie pe ultimul ursuleț de pluș rămas pe raft la supermarket, putem avea noi, bărbații, această revelație!

Serios, acum, la mine situația e destul de complicată. (Cât de complicată? Despre ce este vorba exact, găsești aici, pe www.catchy.ro ).

…………………….

Hai, v-am pupat, doamnelor, și vă doresc să aveți cel mai frumos Valentin din viața voastră! Să primiți flori de să nu mai aveți vaze în care să le puneți, ciocolată de să fiți suspecte de diabet și ursuleți de pluș încât să o faceți invidioasă și pe Hannah Montana!

Și cel mai important: să primiți măcar un singur și sincer “Te iubesc!”.

Fă, doamnă!

1

Știu, sună șocant apelativul! Dar dacă o ministresă l-a primit de la un prim-ministru, chiar nu văd de ce am face noi pe pudibonzii, de ce l-am blama pe bietul mascul. Doar ăsta este trendul de sute de ani încoace. Iar doamna ministresă nici n-a schițat vreo grimasă. A acceptat-o, a înghițit-o și l-a privit recunoscător pe stăpânul ei, la fel cum fac milioane de alte femei în România asta patriarhală.

În fine, am stat mult să mă gândesc dacă să accept sau nu provocarea Catchy de a le scrie doamnelor cititoare dedicate acestui site. Pentru că citesc textele celorlalți autori care publică pe site-ul acesta și mă ia capul. Ei scriu frumos, creează imagini, vă descriu, vă înalță în slăvi, vă intră în suflete. Aveți nevoie de astfel de texte, sunt convins.

Dar eu sunt altfel. Eu nu știu să scriu frumos. Eu spun lucrurilor pe nume. Și cu asta basta! Că viața reală nu e descrisă în cuvinte frumoase. Viața reală, “fă, doamnă”, e nașpa. E nașpa rău!

Când bărbatul se duce cu centurista de la colțul străzii și te lasă pe tine cu copiii în brațe, viața e “fă, doamnă” și nu “draga mea soție iubită”!

Când bărbatul uită de aniversarea celor x ani de căsnicie, viața e “fă, doamnă” și nu “draga mea soție iubită”!

Sau când bărbatul vine puțind a whisky ieftin și pretinde mâncare pe masă în schimbul unui dos de palmă, chiar că viața e “fă, doamnă” și nu “draga mea soție iubită”! Și n-o spun eu, ci româncele care trăiesc zi de zi viața asta de “fă, doamnă”!

Pe bune, câte dintre voi n-ați fost înșelate, prostite-n față și chiar abuzate? Prea multe, vă spun sincer. E păcat, e îngrozitor, e strigător la cer ce vi se întâmplă. Dar e realitatea cotidiană, realitatea “fă, doamnă” și nu visurile din niște texte scrise frumos, cu niște cuvinte mieroase.

Și, am impresia că vă place viața asta. Serios! Da, voi avea acum o avalanșă de pietre aruncate spre mine. Aproape că vreți să mă răstigniți! Ce tâmpenii spune cretinul ăsta? Cum își permite? Cum de ne jignește în halul ăsta?

Păi, de ce vă place?

Argumentele pe Catchy.ro, aici.