Am făcut, zilele trecute, un concurs, aici, pe blog. Premiul era mic, aproape simbolic: o carte.
Au fost, însă, oameni care s-au înscris imediat în concurs. M-au impresionat toți, toate comentariile lor, scrise cu patos, cu dragoste pentru cărți. Pentru că DA, paradoxal, mai există astfel de oameni și în vremurile astea.
Câștigătorul este Mădălina Ioana. Le mulțumesc tuturor celor care mi-au scris. Toți meritau un premiu. Dar cartea va merge la Mădălina pentru că are doar 17 ani! Și la vârsta asta iubește enorm cărțile. Pentru că, spune ea, „dacă îți dorești să te regăsești și, în același timp să înveți, cel mai bun mod este o carte. Nu este o rușine să citești!!!„. Și pentru că eu încă mai cred într-un viitor frumos al acestei nații. Iar Mădălina îmi demonstrează că mai există speranță.
Mădălina, te aștept cu un comentariu aici și cu datele personale pe mailul de contact, ca să-ți trimit cartea.
Iată comentariul ei, în întregime:
„Recunosc ca experienta mea cu cartile a inceput la varsta de 16 ani, cam tarziu spre rusinea mea. In copilarie doar le rasfoiam si citeam printre randuri si hop-top afara la joaca dupa portia “zilnica” impusa de parinti. In urma cu un an mi-am bagat nasul in biblioteca mamei…am ramas uimita de coperti, stiu ca e o vorba “nu judeca cartile dupa coperta” dar pe mine ma fascinau pur si simplu. Mi-am zis daca o coperta imi poate atrage atentia atat de mult, oare cum e continutul? Prima carte citita…a fost un cvartet de carti romantice…Cvartetul mireselor de Nora Roberts. Recunosc sunt atrasa de mirese si tot ce tine de nunti, traditii iar aceste carti parca strigau sa le citesc. Am stat o zi si o noapte, “traind” doar cu apa pentru a citi cele 4 volume. La fiecare intamplare tensionata nu mai aveam rabdare sa dau pagina sa aflu ce se intampla. In clipa cand m-am apucat de citit carti “oficial” pot sa zic ca viata mi s-a schimbat. Nu stiam cate taine ascunse prezinta o carte, cate lucruri poti invata, cum te poti pune in locul personajelor si sa intelegi anumite situatii. Acum pot spune cu mana pe inima ca da am 17ani citesc si nu mi-e rusine sa impartasesc asta cu nimeni. Nu este saptamana in care sa nu citesc. Cititul a devenit un mod de relaxare…atunci cand citesc ma regasesc si ma simt cea mai fericita! Incerc cat pot sa ii sfatuiesc pe cei apropiati sa nu piarda timpul si sa puna mana pe o carte, deoarece cititul reprezinta un lucru important in cultura oamenilor. Pe unii i-am “molipsit” iar la altii mai am de lucrat, dar nu ma las. Daca acum un an imparteam cartile doar cu mama mea, acum am ajuns sa le impart cu prietenii si sa facem schimb de impresii. Chiar daca e un pas mic de a motiva alte persoane de aceeasi varsta sa citeasca eu cred ca acesti “mici pasi” conteaza in dezvoltarea lor. O mare dorinta a mea ar fi sa pot scrie romane precum autorii mei preferati, dar din pacate nu am acest dar. Asa ca raman la stadiul de cititor, pe viitor vreau sa fructific aceasta pasiune si sa nu ramana doar un hobby. Si in incheiere am un sfat pentru cei care nu au descoperit tainele cititului pana acum: daca iti doresti sa te regasesti si in acelasi timp sa inveti, cel mai bun mod este o carte. Nu este o rusine sa citesti!!!”
….si in 6 luni, eram deja mutata la el….urmatorul an am avut nunta si acum ne bucuram de minunea noastra de baietel de 1 an si 5 luni……..sfarsit:))))……………scuze pt povestirea lunga;)”
).Eu sunt o persoana foarte sociabila si am o multime de prieteni cam peste tot, deci nu mi se parea nimic neobisnuit in a cunoaste pe altcineva nou. Prima data am vorbit prin intermediul retelelor de socializare, mi se parea o persoana minunata, dar dupa cum stii…in spatiul virtual totul este perfect, iar eu cum nu sunt deloc naiva nu ma grabeam sa trag concluzi sau sa iau decizii pripite pentru o persoana pe care nu am vazut-o niciodata in viata reala.Prin luna mai acesta s-a decis sa vina in vizita, sa ne cunoastem.Am fost foarte incantata deoarece incepea sa imi placa.Ne-am vazut pt prima oara la Cluj, dupa care ne-am intors in orasul meu, timp de o saptamana ne vedeam in fiecare zi, dupa ce eu ieseam de la scoala.Planurile mele pentru Academie le cam lasasem deoparte, iar parintii mei erau putin suparati pe mine.Dar eu eram fericita, intalnisem un baiat minunat si nu imi pasa de nimik altceva.Bacul l-am luat cu bine dar admiterea la Academie se apropia cu pasi repezi. Lucrurile au inceput sa se schimbe intre timp, nu mai doream atata de mult sa intru la Academie deoarece stiam ca daca fac asta, relatia mea cu prietenul meu avea sa se termine, este imposibil ca o relatie la distanta sa dureze.El venea destul de des in Romania iar eu eram foarte indragostita de el.Dupa o discutie pe care am avut-o cu parintii mei si cu el, am decis sa abandonez planurile mele legate de Academie, parintii mei erau foarte suparati pe mine,nu mi-au vorbit timp de cateva saptamani, dar eu eram hotarata.Am luat aceea decizie stiind care pot fii consecintele.M-am inscris la o alta facultatea, pe care vara asta o s-o termin, iar eu cu prietenul meu ne-am mutat impreuna.Locuiesc la Roma de 2 ani, relatia noastra merge mai bine ca niciodata iar in viitorul apropiat vrem sa ne casatorim.Nu regret nicio secunda faptul ca nu am intrat la Academia de Politie sau ca sunt departe de Romania, desi mi-e dor de familia mea si de tara mea, fericirea mea cea mai mare se afla aici, la Roma, si as face orice pentru asta. Chiar daca ar trebui sa renunt la tot, nu as vrea sa ma despart niciodata de el. Cred ca viata profesionala se poate reface in orice moment dar cand intalnesti persoana potrivita nu trebuie sa stai pe ganduri.Nu sunt genul de persoana care ar renunta la famile pentru un job de succes, si desi stiu ca uneori sunt criticata pt faptul ca mi-am parasit tara si ca am aruncat la gunoi 4 ani de pregatiri pentru ceea ce voiam sa fac…nu regret nimic.”