Eu votez! Pentru copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Votez pt copilul meu!

Duminică stai acasă! Eventual ieși în oraș, te duci la plimbare sau pe la prieteni. Sau oriunde mai puțin pe la secția de votare.

De fapt, nu vrei să treci pe acolo. N-ai cu cine vota, ești scârbit de toată clasa politică, peste care ai arunca o ditamai bomba, din ’90 încoace toți te-au mințit, toți te-au furat, toți ți-au înșelat așteptările, iar, în puținele cazuri în care te-ai întâlnit cu urna până acum, ai votat mai degrabă „împotrivă” decât „pentru”.

Ai dreptate! Ai dreptate să-ți fie scârbă de toți și de toate promisiunile lor! Ai dreptate să-i înjuri.

Dar îți iei copilul în brațe și îl privești în ochi. Îl poți minți că îți place România în care trăiești? Îl poți minți că îți place România în care trăiește el? Îl poți minți că îți place viitorul lui? Că e în siguranță, că va avea succes, că va trăi bine în țara asta?

Dacă îl poți minți, atunci stai acasă. Dacă nu, fă ceva! Votează. Înjură-i, dă-le o palmă, schimbă-i, dar votează! Ai șansa asta doar o dată la câțiva ani! Și chiar merită să profiți de ea!

Eu merg la vot. Și îmi iau și fetița cu mine. O las pe ea să pună ștampila pe buletinul de vot. Pentru că aleg pentru ea! Pentru că îi vreau un viitor mai bun ca ce avem acum. Pentru că ștampila este singura mea armă. Și, chiar dacă am speranță puțină, trebuie să cred într-un viitor mai bun. Nu pentru mine, ci pentru copilul meu! TREBUIE! TREBUIE SĂ VOTEZ!

Cea mai frumoasă zi! „Te iubesc, tati meu!”

Sunt cel mai tare! Sunt cel mai deștept! Sunt cel mai frumos! Sunt cel mai fericit!

Și nu doar pentru că azi e ziua mea. Fac 33. Iar voi, măcar azi, trebuie să fiți de acord cu epitetele pe care mi le-am enumerat singur. 🙂

Sunt cel mai tare, mai frumos, mai fericit pentru că am minunea asta de copil, care mă iubește muuuult, mult de tot.

Aseară s-a pregătit intens pentru urările de dimineață. Printre înghițiturile de ciorbă cu găluște, și-a făcut timp și pentru o regie specială pentru tătuțul ei. Și a fost frumos tare la pregătiri.

De dimineață, emoțiile și-au spus cuvântul și nu a mai îndrăznit să fie atât de expansivă. Mi-a oferit doar „surpriza pentru tati” (o mâzgălitură fără forme, încă, dar făcută special pentru mine, ceea ce m-a topit cu totul), m-a luat în brațe și ne-am pupat. A și suflat repede într-o lumânare înfiptă într-un tortuleț. Apoi am dus-o la grădiniță.

Așa că, sincer, astăzi, chiar nu-mi mai trebuie nimic. Nu-mi doresc minuni, pentru că le trăiesc deja, nu-mi doresc averi, pentru că o am pe cea mai mare posibilă, nu-mi doresc iubiri deșarte, pentru că o am pe cea mai sinceră. Îmi doresc doar să mă pot bucura de ele încă mult timp de acum încolo.

PS: Vă mulțumesc în avans pentru urări. Faptul că vă răpiți din timpul prețios pentru a-mi scrie cuvinte frumoase este o mare onoare pentru mine.

PS 2: În seara asta, plecăm într-o escapadă romanticoasă. Nu de alta, dar tot azi împlinim și cinci ani de căsnicie. Ce să-i faci?! Dacă vrei să fii sigur că nu uiți ziua „măritișului”, te însori de ziua ta. N-ai cum să uiți! NU? 🙂 Singura problemă e că nu va mai fi niciodată doar „ziua ta”, ci și „ziua noastră”! 🙁  Așa că Barcelona venim! Doar noi doi, ca niște guguștiuci!

Scrisoare către Sophia

2

Ești viața mea! Ți-o spun acum, când știu că, pentru tine, cuvintele astea nu înseamnă mai nimic. Acum, ți-e mai important oul de ciocolată pe care mi-l găsești prin buzunare sau balta apărută după ploaie, în care de abia aștepți să te bagi, deși știi că mă voi preface supărat.

Dar ți-am spus-o din prima clipă când ne-am întâlnit! Ești viața mea de la prima îmbrățișare, când eu mă uitam curios la tine cu figura aia de „Și cu tine ce-i pe aici?”, iar tu întrezăreai doar printre gene o față păroasă care nu părea deloc prietenoasă, comparativ cu pielea caldă a maică-tii.

Și vei fi viața mea pentru totdeauna! Ți-o voi spune mereu! În prima ta zi de școală, la primul tău examen, la primul tău iubit (deși partea asta mă  îngrozește cumplit și încă nu am soluții ca să o accept cu brațele deschise), la prima ta mașină. Voi fi alături de tine când vei păși spre altar și-ți voi șopti la ureche că ești viața mea! Vei rămâne viața mea și atunci când îmi voi strânge nepoțelul în brațe.

Sper să apuc toate astea, sper să te văd crescând, să te văd maturizându-te, învățând din viață și din cărți, din greșeli și din povețe, să le încerci pe toate, dar să le alegi pe acelea care-ți fac bine ție, să experimentezi și să creezi, să te lupți și să învingi, să devii mare nu la fizic, ci pentru cei din jur.

Și, chiar dacă eu nu voi avea norocul să trăiesc toate astea alături de tine, îmi doresc măcar să lași urme adânci, să schimbi lucruri și să împlinești visuri. Îmi doresc să trăiești liber, să spargi bariere și să inventezi noi orizonturi. Îmi doresc ca numele tău să nu moară odată cu tine, ba chiar ecoul lui să ajungă până la ceruri, acolo unde eu te voi aștepta, cândva, târziu, dar pentru totdeauna.

Ești viața mea, Sophia! Pentru totdeauna! Te voi iubi o veșnicie! Necondiționat și întru totul!

La mulți ani, viața mea! La mulți ani, dragi copii!
1 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21

 

Viaţa între joburi

Iar am făcut o pauză de la scrisul pe blog. Poate prea mare. Poate că trebuia să dau nişte explicaţii. Să spun ce mi se întâmplă… Cert este că nu mi s-a părut că mai găsesc în minte un subiect interesant pentru dezbaterile de aici.

Şi va trebui să mai aşteptaţi niţel pentru răspunsuri, dacă aveaţi întrebări de genul ” Ce s-a întâmplat?”, „Ce vei face?”, „Unde vei lucra?” etc.

Momentan, mă bucur de timpul liber pe care îl am. Mă gândeam că voi avea foarte mult timp liber odată ce nu va mai fi emisiunea. De altfel, e un pic ciudat… să fiu pe acasă pe la ora 16.00. Nu mi s-a mai întâmplat. E o situaţie nouă şi încă învăţ cum să o abordez.

Vă spuneam, însă, că nu am prea mult timp liber. Paradoxal, am foarte multe lucruri de făcut. Restanţe, chestii amânate, dar şi lucruri noi. De vreo săptămână, foarte mulţi prieteni mă sună să-i ajut în diferite proiecte. Zici că s-au vorbit. Să nu cumva să-l lăsăm pe Cruceru să „şomeze”! Dar mă bucur că au nevoie de mine. Când nimeni nu-ţi cere nimic, înseamnă că nu mai contezi pentru nimeni, că eşti singur pe lumea asta. Iar la mine e exact contrariul.

Printre picături, am trecut pe la prietenul meu Cristi Pascu şi mi-am lăsat „pletele” pe mâinile lui. Tunsoare nouă, bărbierit. Primul din ultimii patru ani! Avantaj imediat: mă pupă fiică-mea pe toată faţa şi e încântată că tati nu mai are „păi” să o zgârâie pe obrăjori.

look nouŞi, dacă tot veni vorba de piticoanţă, ea e în culmea fericirii de când îl găseşte pe tati mai mult pe acasă. Inventăm sau învăţăm jocuri noi, mergem în locuri noi. Totul într-o mare poveste de dragoste tată- fiică. E superb!

321Despre alte lucruri, am să vă povestesc în curând. V-am promis că ne vom revedea! Mai tare! Mai spectaculos! Şi am să mă ţin de promisiune!

Toate bune!

Voi ce mai faceţi?

De ce fug copiii de acasă? Pentru că părinții nu le sunt „prieteni”?

sursa gandul.info

sursa gandul.info

Iulia Ionescu. Numele unei adolescente aparent perfecte. Eminentă, cuminte, religioasă. Și, totuși, a fugit de acasă! Și-a lăsat familia, prietenii și a fugit! S-a dus la mănăstiri, acolo crezând că-și va găsi liniștea.

O țară-ntreagă s-a mobilizat, apoi, să o găsească. Și, într-un final, a fost descoperită. Un caz fericit! Unul! În fiecare an, pleacă de acasă aproximativ 3000 de copii! 3000. Zilele trecute, a fost găsit unul! Ceilalți 2999 de anul acesta, unde or fi?

Nu am să discut despre competența sau incompentența celor care ar trebui să-i găsească. Într-o Românie în care nu merge nimic, nu mă miră că nu-i găsesc.

Vreau să-mi spuneți, însă, ce se întâmplă în familiile din care acești copii fug? Sunt cazuri extreme, familii dezorganizate cărora nu le pasă de odrasle sau părinți violenți care, practic, își dau singuri copiii afară din casă.

Ce se întâmplă, însă, în familiile aparent normale? Cu părinți care chiar se preocupă de soarta copiilor lor, care încearcă să le ofere tot ce au mai bun, care îi dau la școli foarte bune.

Am cunoștințe care, pur și simplu, le-au oferit copiilor totul și, totuși, copiii aveau gânduri de plecat în lume sau chiar de sinucidere. Ce poate fi în mintea unui adolescent de 14-15 ani de se gândește să se sinucidă?!

Lipsa comunicării cred că este, de fapt, problema. Și copilul sărac și copilul bogat suferă de același lucru: la un moment dat, nu mai vorbește cu părinții săi, nu mai găsește confidenți în ei, nu îi mai înțelege și devine rebel.

Ce faci atunci? Ideal ar fi să nu ajungi niciodată în acel punct, tu, ca părinte. Dar asta înseamnă efort continuu, înseamnă timp mult petrecut împreună cu copilul tău, înseamnă să-ți deschizi sufletul în fața lui, ca apoi el să și-l deschidă pe al lui.

Înseamnă să nu fie niciodată ceva mai important ca odorul tău! Și, din păcate, asta nu se întâmplă mereu. Serviciul, grijile cotidiene ne îndepărtează de copil. Bunicii ne suplinesc parțial lipsa, dar niciodată dragostea de bunic nu va compensa dragostea de părinte!

Copilul tău are nevoie în tine și de un prieten. Un prieten mai mare, dar în fața căruia el să-și poate deschide sufletul. Această calitate se câștigă, însă, în timp, după discuții lungi, după confesiuni mărunte de ambele părți. Trebuie să-i câștigi încrederea! Aici, e marea provocare a unui părinte de adolescent! Și puțini reușesc să o facă!

Acolo unde nu sunt prieteni pentru adolescent, acolo se întâmplă evadarea. Pentru că, de fapt, așa o cataloghează adolescentul plecarea de acasă. O evadare către o lume mai bună sau o lume în care el poate fi independent.

Mai devreme sau mai târziu, toți plecăm de acasă. Important este cum o facem. Eu am plecat de acasă chiar la vârsta adolescenței, la 14 ani. Am plecat la liceu, departe de orașul natal. Dar am ținut tot timpul legătura cu părinții. Mama a înțeles că trebuie să-mi dea libertate. Nu foarte multă, doar câtă să-mi creeze impresia de adolescent liber.

Vizitele la psiholog pot fi o soluție. Există și în România, deja, psihologi de copii senzaționali, care au reușit să-i aducă înapoi la dragostea de familie.

Dar, părinții, cred eu, au rolul decisiv în această problemă.

Vorbiți cu copiii voștri! Petreceți timp cu ei! Implicați-i în treburile voastre! Arătați-le că le sunteți și prieteni! 

Cele mai frumoase cuvinte

cele mai frumoase cuvinte

La 7 ani, „Te iubește, mama!” și eram cel mai fericit copil!

La 10 ani, „Azi nu ai teme!” și eram cel mai fericit copil!

La 14 ani, „Ai intrat la liceu!” și eram cel mai fericit adolescent!

La 18 ani, „Ai intrat la facultate” și eram cel mai fericit tânăr!

Tot la 18 ani, „Vreau să fac dragoste cu tine!” și eram cel mai fericit tânăr bărbat!

La 20 de ani, „Frate, ce tare ești! Le schimbi ca pe șosete!” și eram cel mai fericit bărbat!

La 28 de ani, „Da! Vreau să fiu soția ta!” și eram cel mai fericit adult!

La 30 de ani, „Vei fi tată!” și eram cel mai fericit viitor tată!

Acum, la 33 de ani, „Tătuțul meu!”!!!! Așa îmi spune Sophia în fiecare seară, când ajung acasă. Mă ia în brațe, mă pupă și-mi spune de mai multe ori, cuprinzându-mi fața cu mânuțele ei! „Tătuțul meu!”, „Tătuțul meu!”. Imediat, inima mea se topește și uit de toate cele din jur. Mă pierd în ochii ei și aș vrea ca senzația să fie pentru totdeauna!

Aceste cuvinte mă fac cel mai fericit om care am fost vreodată! Mai fericit ca atunci când eram copil, mai fericit ca atunci când eram adolescent, tânăr, adult, chiar și soț! Cel mai fericit om din lume!

Pentru tine, care sunt cele mai frumoase cuvinte? Care te fac fericit?

Pepe face bine la somn! Iată fanul lui nr. 1!

IMG_7037

În urmă cu vreo doi ani, Pepe a venit la Poveștiri Adevărate. Tocmai își lansase un album nou și ne-a făcut cadou două cd-uri, unul mie, unul Ioanei. Pe al meu l-am luat acasă, măcar din politețe.

Pe atunci, Sophia avea șase luni și multe probleme cu somnul. Încercasem totul, de la plimbări lungi în căruț sau cu mașina, până la dansuri lente cu ea în brațe. Adormea greu și se trezea des și foarte obosită.

La un moment dat, am zis să-l încercăm și pe Pepe! Ce putea să se întâmple? Mai rău n-avea cum să fie!

Și, mega, mega surpriză! Două dansuri cu ea în brațe, pe umărul meu, pe melodiile „Amintiri din copilărie” și „O iubire cât o sută” și gata copilul! A adormit lemn, un somn dulce și îndelungat! Senzațional! Nu puteți să știți ce era în mintea noastră, a părinților! Eram în stare să dăm petrecere, să aprindem artificii, să desfacem șampania! Totul, însă, pe muțește că trezeam copilul!

Inițial, am crezut că a fost o întâmplare. Am repetat, însă, schema cu Pepe și Sophia a adormit iar. Și tot așa în fiecare zi! În 7 minute, cât durează cele două piese, copilul era în pat, la somn!

Prea tare, nu? Așa că Pepe a devenit cel mai bun prieten al nostru. Am luat CD-ul cu el peste tot, în toate călătoriile. Chiar și prin străinătate. Era imbatabil! Succes garantat de fiecare dată!

Apoi, Sophia a început să descopere singură alte variante ale lui „Pepe”. A început să învețe să caute pe youtube melodii. Îmi fură placa și își pune cântecelele preferate. O sumedenie de cântece cu căței, cu pisici, cu pitici, cu prințese și cu… Pepe! Are toate melodiile astea în History și, în funcție de stare, își alege unele dintre ele.

Înainte de somn, trebuie să-l asculte, în continuare, măcar o dată pe Pepe. Acum, însă, și cântă odată cu el. Interpretează, simte, e emoționată, pune pasiune în cuvinte, închide ochii, e romantică! „Numai iubirea” e, acum, melodia favorită din repertoriul latino lover-ului!

Iat-o! Noi ne amuzăm teribil de inocența ei și o iubim nespus că doar e, deja, o mică artistă! Chiar aș putea spune că e fanul lui Pepe nr. 1! La doi ani și jumătate, să pui atâta sentiment în versuri, e ceva, nu?

Voi cum vă adormiți copiii? Ce melodii le plac?

Când copilul tău suferă, tu mori puțin câte puțin!

poza

Scriu aceste rânduri după 24 de ore infernale. 24 de ore care mi s-au părut enorm de lungi, scurse parcă așa cum curg picăturile dintr-o sticlă aproape goală. Prelinse încet, câte una la niște zeci de secunde.

Acum, Sophia e bine și pot să scriu. Pot să împărtășesc cu voi sentimente care sper să nu se repete și pe care voi să nu le trăiți vreodată. Scriu ca să aveți grijă! Să aveți grijă de „piticii” voștri ca ochii din cap.

 

„Tati, ce?”. E întrebarea pe care Sophi mi-o pune de 20 de mii de ori pe zi. E la vârsta în care descoperă lumea și vrea să știe totul, să înțeleagă totul, sa cunoască totul. Uneori, în egoismul meu, mă fac că nu o aud. Îi răspund de vreo zece mii de ori, la tot, cu răbdare. Dar, uneori, mă simt prea obosit să-i fac pe plac și să-i răspund. O trimit la maică-sa sau la bunică-sa să le întrebe pe ele, că eu nu mai pot. Că eu am avut o zi proastă, plină, cu mulți nervi, stres și oboseală. Că vreau să mă odihnesc, să mă relaxez, sau să continuu să muncesc până mai târziu. Cred că toți facem asta, cred că toți părinții sunt egoiști uneori.

Ieri, mi-am dorit enorm să aud din nou întrebarea asta. Nu de 20 de mii de ori, ci de 1 milion de ori. „Tati, ce?”, „Tati, ce?”, „Tati, ce?”. Și aș fi răspuns de tot atâtea ori, numai să-i aud vocea.

Dar, ieri, Sophia mea a ajuns la spital, la Urgențe. A făcut convulsii provocate de febră foarte mare. Tratamentul nu a funcționat și a făcut complicații.

Momentele acelea sunt îngrozitoare. Ți-ai tăia singur o mână, numai ca „piticul” tău să nu treacă prin asta. Nu mai poate să respire, maxilarele i se încleștează, buzele i se învinețesc. Atunci, copilul tău depinde de un fir de ață. Iar tu ești la fel de neajutorat ca el. Te panichezi, strigi, nu știi ce să faci! E sfârșitul lumii, în cel mai serios mod cu putință. Dar, dacă tu, părintele lui, nu faci urgent ceva, copilul va avea sechele pe viață. Astfel de convulsii, dacă durează mult timp, pot produce leziuni cerebrale iremediabile.

Din fericire, mama ei a fost pe fază. I-a acordat primul ajutor, a ajutat-o să respire și am plecat imediat la spital. Eu am condus ca nebunul, dar am ajuns în siguranță.

Am mers la IOMC, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, spital de stat! Acolo este pediatra noastră, un medic senzațional, dedicată pe viață copiilor. Și tot acolo, am mai întâlnit câteva doamne minunate, din același aluat cu pediatra noastră, asistente.

S-au purtat fantastic, profesionist și uman. Mi-au doftoricit odorul și, în câteva ore, mi-au pus-o pe picioare. Le mulțumesc enorm pe această cale. Veți spune că m-au ajutat pentru că mă știau de la televizor. Poate că da, dar eu cred că m-au ajutat pentru că ele chiar iubesc copiii. Mai sunt și astfel de oameni în România, în sistemul sanitar. Puțini, dar sunt.

În câteva ore, Sophia era din nou pe picioare. Ba chiar avea chef de joacă și de râsete. A apărut din nou „Tati, ce?”. Și atunci am luat-o în brațe, am privit-o cu toată dragostea din lume și am pupăcit-o de i-am luat „vopseaua”.

Am campat la spital, peste noapte, pentru supraveghere, dar acum e acasă, înapoi la plușurile ei. E din nou veselă, zglobie, fericită. Fericită cu atât de puțin și, totuși, atât de mult în același timp. Îi ajung câteva jucării, desenele ei preferate și dragostea noastră, mai ales dragostea noastră. Nu-i trebuie bani, nu-i trebuie averi.

Azi, am avut o zi fantastică. Am fost foarte fericit. Am privit cerul, chiar dacă e mohorât, dar mie mi s-a părut extrem de frumos. Copilul meu e bine și, măcar azi, și pentru mine este suficient.

Poate că mâine voi începe iar goana nebună după carieră și averi. Că așa suntem noi, adulții, nebuni după lucrurile astea. Dar, mi-am jurat ca, de acum încolo, să-i răspund mereu la „Tati, ce?”. Chiar și de un milion de ori pe zi! Pentru totdeauna!

PS: Dincolo de dramatismul situației, vă sfătuiesc ca, în asemenea cazuri, să vă păstrați calmul. Panica nu ajută, ci agravează situația. Faceți lucruri, nu plângeți! Ajutați-vă copilul să respire, făceți-i respirație gură la gură. Nu-l lăsați să-și închidă gurița, să-și încleșteze maxilarele. E bine să aveți un obiect din cauciuc tare la îndemână. Unul dintre degetele voastre poate fi folosit și în acest sens, dar așteptați-vă să fiți mușcați foarte, foarte tare. În plus, mai mult ca orice ajută niște cursuri de prim-ajutor în cazul copiilor. Există, sunt destul de multe. Eu am făcut unul gratuit la Crucea Roșie.

Prima noastră filmare profi! :)

Un moment de suflet. Un moment care ai vrea să nu se termine vreodată. O pupăceală inocentă, o îmbrățișare nemarginită, o joacă tare dulce.

Iar zâmbetul ei, Doamne, acest zambet mă face să uit de toate și să realizez, pentru a câta oară?, că dragostea pentru ea e neprețuită.