Arhive etichetă: cuplu

NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el!

Posted on by
Răspunde

singuratate

Știm cu toții că, la un moment dat, nu mai merge. Pur și simplu, nu mai merge. Dar parcă niciunul dintre cei doi nu-și dă seama că nu mai merge. Se complac așa, în dulcea ignoranță și în falsa stabilitate.

În realitate, însă, niciunul nu mai e fericit. Chestia cu fluturi în stomac și cu bucuria revederii celui drag e undeva departe. De fapt, nici nu mai știu de când n-au mai trăit-o, le e un fel de sentiment despre care au citit cândva, pe care parcă l-au trăit cândva, dar care acum le e complet străin.

Când s-au luat erau fericiți. Cei mai fericiți! Și toată lumea era a lor! Și li se părea că nimeni nu le poate strica dragostea. De fapt, pe atunci, nici nu le păsa de lume. Erau atât de indiferenți față de părerea celorlalți, încât se urcau unul peste altul pe unde apucau. Că erau în parc, că erau pe stradă sau la cafenea, erau bot în bot, lipiți unul de celălalt ca două verigi proaspăt sudate. Erau acel „noi doi”.

Totuși, “noi doi” a dispărut. În timp. Că ea nu i-a mai gătit sau că nu l-a mai primit în pat, că el și-a găsit pe alta sau a uitat să-i mai aducă flori. Că ea i-a adus-o pe soacră pe cap. Că a apărut un copil, că ea a uitat de el. Că el a început să stea mai mult la bere cu băieții, decât cu ea. Că el preferă să-i spună că e ocupat la birou, decât să dea repede o fugă pe acasă pentru o partidă scurtă. Că, de fapt, el refuză să se mai gândească la partidele scurte, sătul de sutele de refuzuri primite de la ea. Că pe ea o doare în fiecare seară capul și că refuză să renunțe la pijamalele alea moartea pasiunii. Că sunt prea ocupați. Că… multe.

Și nimic nu mai e la fel ca la început. Chiar nimic. Dar amândoi, când ies în oraș cu prietenii, bravează că sunt cuplul perfect. Deși niciunul nu mai ține minte când a sărit pe celălalt, în public, să-l sărute cu foc.  Întotdeauna, în oraș, sunt ok. Nu se ceartă de față cu ceilalți. Nici acasă nu prea se mai ceartă. Au obosit. De fapt, cred că a început să le fie indiferent unul de celălalt.

După ieșirea cu prietenii, se întorc acasă liniștiți. Ca doi străini, care, aproape surprinzător, împart aceeași locuință. Ea se duce la culcare, el rămâne la televizor, cu o bere în mână. Se mai întâlnesc dimineață, cât să-și spună „salut”. Și tot așa, de la o zi la alta.

Niciunul nu mai e fericit. Dar niciunul nu îndrăznește să o recunoască. Și să plece în căutarea fericirii, dându-i și celuilalt, astfel, șansa de a fi fericit. Niciunul. Amândoi spun, însă, că așa e în căsnicie. Că dragostea se mai erodează, că e importantă stabilitatea, că au atât de multe lucruri împreună, că n-au cum să se despartă, că oricum le-a trecut vremea și, de bine de rău, s-au înțeles bine până acum și se cunosc și e ok.

Există, însă, niște semne clare. Niște situații care, dacă au loc, atunci cei doi nu mai au nicio șansă:

Când unul dintre voi uită de ziua de naștere a celuilalt. Anumite aniversări se mai uită în timp, dar ziua ta de naștere trebuie să-i rămână mereu întipărită pe creier. Dacă a uitat-o, pleacă. Nu mai are niciun rost.

Când dormiți separat. Dacă nu mai simți că vrei să o iei în brațe măcar seara, la culcare, pleacă! E mai bine pentru amândoi.

Când nu vă mai certați. Împăcarea este mereu dulce. Dacă nu-ți mai e dor de sexul de împăcare, pleacă!

Când te gândești să-ți faci concediile singur. Nu vorbesc de câteva zile cu băieții la pescuit, ci de singurul concediu pe care ți-l iei într-un an. Dacă atunci te gândești că te-ai simți mai bine singur decât cu ea, pleacă!

Când te gândești că i-ai dat prea mulți bani și nu știi dacă mai ai chitanțele să le prezinți la divorț. Căsnicia înseamnă totul la comun. În acest caz, chiar nu mai e nimic de făcut între voi!

Când te superi că nu găsești nimic de mâncare acasă, deși ea nu ți-a gătit niciodată. Dacă așa ai luat-o și ai acceptat, în timp, că e mai bine să mâncați în oraș, nu te poți enerva că e frigiderul gol. Sau poți și, atunci, mai bine pleci.

Când nu o pupi sau nu te pupă, dimineața, când pleci la serviciu. Nu sunteți doi prieteni, sunteți soț și soție. Și gestul ăsta mărunt trebuie să se întâmple. Altfel e mai bine să pleci.

Când începi să-i scotocești prin telefoane, calculator, portofel. E clar că ați pierdut cel mai important lucru al unei relații de durată- încrederea. Fără ea, nu mai ai nimic.

Când nu ți-a cumpărat nimic, după o săptămână de stat în delegație în străinătate. Nici măcar o ciocolată. Bine, nu mai sunt vremurile când aveați mulți bani sau când dragostea îi dădea pe afară și venea cu atenții în fiecare zi. Dar măcar o ciocolată, meriți!

Când alege să-ți ia un cupon cadou, decât să-și zbată creierii să-ți găsească ceva interesant. Cuponul înseamnă obligație, înseamnă „Mda. Știu că trebuie să-ți iau ceva. Dar n-am chef, așa că alege-ți singur.” Cuponul e mai rău decât un cadou prost. Cel puțin între soți.

 

Când măcar una dintre chestiile astea se întâmplă, te rog pleacă. Nimic nu e mai important decât fericirea ta. Meriți să fii fericit, trebuie să încerci să fii fericit. Ăsta e scopul nostru în viață: să căutăm fericirea. Iar “noi doi” exact asta trebuie să însemne: ca „eu” și “tu” să fim fericiți împreună, nu triști separat.

Pentru că NOI DOI nu e niciodată mai important ca EU, dacă EU renunță la el. Aparent e filosofie. E doar… realitate.

Pentru suflet, pentru noi, pentru… cum ne noi

Posted on by
Răspunde

„Dacă cineva ar putea să te cum te eu

Și altcineva ar putea să mă cum mă tu,

Ai pleca la el, ai pleca la ea și n-am fi noi,

Dar suntem aici și ne place cum ne noi.” (Carla’s Dreams feat. Delia- „Cum ne noi”)

Asta căutăm cu toții. Să fim noi! Porniți din doi și transformați în unul.

Tu l-ai găsit pe „NOI”?

Mă iartă, doamnă, că ți-am zis „fă”!

Posted on by
Răspunde

el

Intrasem în hibernare. Ca ursul ăla care se simțea bine în blana lui și îi era lene. O lene plăcută, un “dolce far niente”, care îmi dădea o prea faină senzație de bine. Aveam altele pe cap și începusem să neglijez scrisul pe blog. Ideile de articole sunt trecute bine într-o notiță în telefon. Se tot strâng, vin de-a valma, dar, pentru a fi trecute pe blog, mai e nevoie și de chef. De chef de scris, de regăsirea patimii ascunse în cuvinte. Iar eu eram “chefless.

Acum vreo două săptămâni, am scris primul meu articol pentru Catchy. Mihaela mi-a făcut capul calendar pentru asta vreo doi ani. În fine, am scris. Și mi-am zis și eu năduful legat de sexul feminin. Și, deși titlul articolului era “Fă, doamnă!”, femeilor le-a plăcut. Like-urile și comentariile au curs ca o ploaie de vară și eu eram fericit. Și, cum spuneam, intrasem în hibernare. Și mi-era bine.

Până vineri. O vineri în care nimic nu părea altfel decât o zi obișnuită. Eu ocupat cu altele și… hibernare pe blog. Și, totuși, o doamnă a zis că trebuie să-mi dea o replică usturătoare. Cică am păcălit-o. Cică eu, masculul Alfa, o duc de nas. Îi arăt cât de domn sunt, ce bărbat ideal a întâlnit, o cuceresc pocnind din degete și apoi o înșel. În fapt și în așteptări. Dacă n-ar fi fost vorba despre Silvia Ciotir, aș fi trecut mai departe. N-ar fi fost prima femeie care mi-a zis că am înșelat-o. Dar doamna e psiholog cunoscut, specialist care știe lucruri, știe cum e cu sufletul, cu bărbații, cu femeile, cu vânătoarea noastră și victimizarea voastră.

Așa că m-a trezit. Ursul se întinde, se scutură, își încordează mușchii și se  leapădă de hibernare. Și dă replica! MOR, MOR!

Mă iartă, doamnă, că ți-am zis “fă”!

Mă iartă, doamnă, că nu mă mai săruți pentru că miros a tutun! Și când te-am cucerit fumam, dar cred că, după atâția ani, mirosul tău a devenit mai fin. Iar al meu a rămas în urmă.

Mă iartă, doamnă, că nu îți mai fac cafeaua dimineața! Plec prea repede la serviciu, de când a apărut copilul. Aleg cele două joburi, în loc să-ți aduc cafeaua la pat. Îți promit că mă voi trezi mai devreme!

Mă iartă, doamnă, că îndrăznesc să te rog să-mi calci o cămașă! Doar mi-am călcat singur toată viața. Și chiar mă pricep. Așa că te înțeleg că nu vrei să începi o călătorie în care eu sunt, deja, ghid.

Mă iartă, doamnă, că ți-ai dorit electrocasnice ultra-performante! Eu le-am cumpărat cu gândul meschin că voi avea niște mese ca-n povești. Pe când tu doreai doar ca prietenele să-ți admire bucătăria high- tech. Ăsta trebuie să fie motivul pentru care, după trei ani, cuptorul de 2000 de euro are încă instrucțiunile de folosire în el.

Mă iartă, doamnă, că anii trec, valoarea cadourilor pentru tine crește, iar bucuria ta scade! Sunt convins că trebuie să mă zbat mai mult, să descopăr lucruri noi care să te bucure. Doar, nu-i așa?, banii nu contează în dragoste, chiar dacă eu încep să-i strâng cu câteva luni înainte de ziua ta, ca să-mi permit să-ți iau un cadou spectaculos.

Mă iartă, doamnă, că am câțiva prieteni care îți strică liniștea și mă cheamă afară! Îți cer voie, politicos, ca, pe vremuri, când ieșeam la joacă în fața blocului. Sunt vreo doi- trei. La restul mi-ai zis să renunț. Și am făcut-o, dar se pare că încă sunt prea mulți. Promit să scap și de ăștia ca să te pot răsfăța doar pe tine!

Mă iartă, doamnă, că îmi pierd zâmbetul cu care te-am cucerit când intru în casă și o găsesc pe soacră-mea! Mi-aș fi dorit un telefon înainte, prin care să mă anunți de vizita ei, dar probabil nu îl meritam. Trebuie să fi greșit eu cu ceva!

…….

Continuarea aici, pe www.catchy.ro.

De ce vrei să-l schimbi după ce-l iei de bărbat?

Posted on by
2

marele moment 2

E frumos. E înalt. E lucrat la sală. Are ochi albaștri. Este amuzant. Are și ceva bani. Este elegant. Are bune maniere. E bun la pat. E serios.

Clar, trebuie luat de bărbat! E super- piesă, nu trebuie ratat. Sigur va face și copii frumoși! Trebuie făcute acte!

Și îl iei. Faci cum faci, îl cucerești la rându-ți și îl convingi să-ți pună marea întrebare. Iar tu îi sari imediat în brațe și îi spui celebrul „da”.

Și faceți nuntă. Și e minunat. Câteva luni, câțiva ani.

Dar apoi vrei să îl schimbi.

„De ce ieși cu prietenii ăia? Stai cu mine!”. „Păi sunt prietenii mei din copilărie! Ieșeam cu ei și până să ne căsătorim!”

„De ce fumezi? Nu-mi place!”. „Păi fumez de mult timp. Îmi place. Fumam și înainte de căsătorie!”

„De ce dormi pe partea stângă a patului? Că îmi place mie!”. „Draga mea, dar acolo dormeam și înainte de căsătorie!”

„De ce-ți arunci tricoul în mijlocul casei și nu-l bagi direct în mașină?”. „Păi e un obicei vechi! Îl făceam și înainte de căsătorie!”

Și uite așa, el renunță la prietenii ăia din copilărie, se lasă de fumat, se mută pe partea dreaptă a patului, își duce tricoul direct la mașina de spălat.

Încet, încet, se schimbă. Așa cum dorești, așa cum îi ceri. Îl modelezi, îl cizelezi, îi rotunjești colțurile!

Și, peste câțiva ani, îți dai seama că nu-l mai iubești. Că…. nu mai are acel ceva care te-a cucerit! Că nu mai e bărbatul de care te-ai îndrăgostit!

De ce, doamnelor, vreți să vă schimbați bărbații? Nu sunt perfecți atunci când îi luați de soți?

De ce „te iubesc” devin cuvinte tabu?

Posted on by
4

 

sursa trilulilu

sursa trilulilu

Când suntem mici, avem „te iubesc”-ul pe buze tot timpul. „Te iubesc mami!”, „Tati, te iubesc!”.

Apoi, în adolescență, „te iubesc” devine un trofeu. Cauți să i-l smulgi iubitei/ iubitului ca pe o victorie personală. Faci tot posibilul să ți-l spună, oricând, oricum.

Pe la 18 ani, „te iubesc” apare șoptit la ureche, printre așternuturi.

Apoi, câtva timp, o ții tot așa. Îl ai pe buze tot timpul, îl spui după doar câteva ore sau ți-l spun vreo trei-patru muze deodată. Îl spui ca să o dai pe spate! Ca să o cucerești definitiv, ca pe o lovitură fatală.

La un moment dat se întâmplă, însă, ceva! Pur și simplu, „te iubesc” dispare! Brusc! Ca o himeră, ca o expresie tabu, pe care parcă ți-e rușine să o exprimi cu voce tare! Devenim adulți, oameni la casa lor!

Ieri, mi-am întrebat doamnele de pe facebook dacă le-a spus cineva că le iubește de Dragobete. 80% dintre ele mi-au răspuns dezarmant: „NU”!

Oare de ce? Oare de ce devenim dintr-o dată atât de serioși încât „te iubesc” ni se par niște cuvinte puerile?

Sau poate că, deși suntem înconjurați de familie, de iubiți/iubite sau chiar soți/ soții, ne închidem în noi? Devenim singuri în propriul suflet și atunci ni se pare că „te iubesc” nu-și mai găsește rostul pe buzele noastre?

Sau poate că ne lăsăm copleșiți de grijile cotidiene, de muncă, de goana după bani și carieră și uităm că cel mai frumos cadou sunt, de fapt, aceste două cuvinte spuse cu sinceritate, spuse din suflet?

De ce, deodată, „te iubesc” devin cuvinte tabu?

El: Vreau dragoste! Ea: Cât ai câştigat azi?

Posted on by
2

Senzaţională imagine, nu? Senzualitate în cel mai pur mod şi în cea mai mare cantitate posibilă. Fără condiţii, fără explicaţii, fără solicitări suplimentare.

Realitatea e, însă, uşor diferită. Două situaţii posibile: 

1. El vine de la serviciu şi are chef de dragoste. Se dezbracă repede şi nici nu mai are răbdare să se spele pe mâini. Sare direct pe ea şi vrea toată atenţia ei! Ea, cu laptopul în faţă, tocmai încheie o tranzacţie. E foarte ocupată. Câştigă nişte mii de euro pe lună, cu mult mai mult decât sutele aduse de el în casă. „Stai că am treabă acum! Ne iubim mai târziu! Eventual ia şi tu o pastiluţă. Că la câţi bani aduc eu în casă, măcar atât să faci şi tu!”.

2. El stă cu berea în mână la televizor. Vede un meci al echipei preferate, după o zi fabuloasă la serviciu. A câştigat zece mii de euro. Ea roboteşte prin bucătărie. Încearcă să-i facă toate plăcerile lui. Că doar el aduce banii în casă. Seara târziu, poate se întâlnesc în pat. Asta dacă are el chef, şi doar pentru câteva minute, cât să-i fie lui bine.

Cam asta este realitatea, potrivit unor cercetători danezi. Că doar nu credeaţi că vorbesc din imaginaţie! 🙂 Ei bine, băieţii ăştia spun că veniturile membrilor cuplului afectează viaţa lor amoroasă! Dacă ea câştigă mai mult ca el, el caută să-şi suplimenteze eforturile din pat! Cică nivelul de pastile albastre îngurgitat este mult mai ridicat la un bărbat mai „amărât” financiar decât la unul care aduce mulţi bani în casă.

Voi ce ziceţi? E realitate sau pură fabulaţie?

Eu zic că gesturile simple, dar drăgăstoase fac mai mult decât nişte mii de euro. În plus, până acum, înainte de a urca în pat, nu m-a întrebat nimeni cât am câştigat în ziua respectivă.

ROBOŢEI PENTRU SOPHIA!

Posted on by
9

Cam aşa a început povestea noastră. A fost dragoste la prima vedere! Eu am fost fascinat imediat de ea. Ea nu vedea prea bine, în prima ei zi de viaţă, dar s-a simţit în siguranţă în braţele lui tati, aşa că nu a comentat. S-a lăsat purtată de val.

De atunci, au trecut şapte luni, iar vieţile noastre s-au schimbat radical. Ea e fericită. Are jucării, distracţie, mâncare, scutece curate şi hăinuţe cool şi multă dragoste. Are tot ce-i trebuie pentru nevoile ei de acum, nevoi relativ simple.

Noi, părinţii ei, suntem la fel de fericiţi. Sophia ne umple vieţile, o iubim enorm. Uneori, însă, recunosc: ne este foarte greu în acest rol de părinte. Nu ai nicio secundă liberă, totul se învârte în jurul copilului şi ca să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle trebuie să te transformi într-un roboţel. De fapt, exact asta suntem: nişte roboţei pentru Sophia!

Hai să vă explic de ce. În fiecare zi se întâmplă cam aşa:

– 8.00- 8.30. Sună alarma telefonului. Aş vrea să mai dorm puţin, mai ales că îmi place mult să dorm dimineaţa. Cristina aude şi ea alarma. Cu ochii lipiţi de somn, îmi spune, însă, printre dinţi: „Trezeşte-te, trebuie să te duci la piaţă să cumperi fructe şi legume proaspete!”. Ne trebuie toate acestea pentru alimentaţia zilnică a Sophiei- sucuri, piureuri, ciorbiţe.

 -9.30- 10.00 Micul dejun pentru pitică. Aici e cu circ mereu. Trebuie să-i cântăm, să-i facem jocuri, să ne strâmbăm la ea, să ne maimuţărim. În această etapă, suntem nişte roboţei- maimuţe! 🙂

Şi tot aşa- urmează joaca, prânzul, somnul, gustări cu lăptic, schimbări de scutece, iar joacă, iar gustări, iar somn, sunt proceduri repetitive, de roboţel. De toate acestea se ocupă mai ales Cristina.

Seara, când vin de la muncă, sunt luat de proaspăt! Joacă, schimbat de scutece, papa, băiţă, papa, distracţie, somn. Şi, fără să mă plâng, uneori vin foarte obosit. Aş vrea să lenevesc pe canapea câteva ore. Ei bine, nu! Roboţelul trebuie să aibă bateriile încărcate tot timpul, aşa că…. LA TREABĂ!

Încă o dată: nu mă plâng! Sunt o grămadă de părinţi în aceeaşi situaţie! În acest articol, doar constat cât de mult ni s-au schimbat vieţile. Înainte să apară Sophia, ne consideram pregătiţi pentru asta. Şi, totuşi, nu a fost aşa. Realitatea este de câteva ori mai „dură” decât imaginaţia! Aviz celor care vor să facă un copil, doar pentru că „trebuie”!