Arhive etichetă: educatie

Copiii voștri vor ajunge niște ratați!

Posted on by
2
sursa google

sursa google

Ieri a început școala. Prima zi a unui nou an, prima zi din multele pe care le vor avea unii sau prima zi dintre puținele pe care le vor avea cei mai mulți.

Iar FB-ul a explodat. Toată lumea și-a pus odrasla pe net cu urări de bine, cu speranțe nemărginite că vom avea, în curând, o armată de Einsteini. Pozele cu școlărei sau cu liceeni au dat năvală pe toți pereții virtuali și toată lumea era „happy”. În plus, cei de pe margine, adică fără copii, au simțit nevoia să- și posteze celebrele fotografii alb- negru, din perioada comunistă, în care chiar ei erau în prima lor zi de școală. Evident, sfaturile și urările curgeau cu nemiluita și de la aceștia.

Dragi părinți, am o veste proastă pentru voi: copiii voștri vor ajunge niște ratați! Și e doar vina voastră!

Știu, sistemul de învățământ e de rahat și nu oferă perspective. Profesorii sunt blazați și cer șpagă prin mascatele ore de pregătiri suplimentare. La facultățile bune se intră foarte greu și de multe ori pe șpagă. La fel de greu se și iese din ele, tot pe șpagă. Dar așa a fost mereu.

Copilul tău va ajunge, însă, un ratat, doar din cauza ta.

Pentru că ți-e lene să te ridici de pe cearceaf ca să-ți duci copilul la toaletă și îl îndemni să-și facă nevoile în mare. Iar cei din jur n-au nimic împotrivă, chiar dacă urmează să înoate printre rahați împreună cu odraslele lor.

E vina ta că scuipi semințe pe jos sau arunci mucurile de țigară fiind cu copilul de mână. Surpriză! El va face la fel.

Copilul tău va ajunge un ratat pentru că îl lași lipit de televizor cu orele, în loc să-i citești povești sau să-l înveți matematică și limba română.

Copilul tău va ajunge un ratat pentru că are cont pe FB înainte să-i apară primul coș pe față. Iar tu știi asta și ți-ai dat acordul.

În plus, nu putea începe noul an școlar fără un cadou. Așa că i-ai cumpărat odraslei tale ultima fiță de telefon. Poate ai făcut credit pentru el, dar trebuia să fie copilașul fericit. Că, deh, se întâlnește, la școală, cu alte odrasle cu fițe de telefoane și nu poate ieși din turmă. Trebuie să fie acolo, printre ei. În turmă. Și va ajunge un ratat pentru asta.

Și l-ai pozat! Doamne, ce l-ai mai pozat! Cu tricoul ăla cu cruci, cu lanțul ăla de hip-hopper din Bronx, cu blugii ăia de te miri cum stau pe el că-s rupți mai ceva ca hainele de pe vagabondul din colț. Frumușața lu’ mama, ce băiat ai putut să faci! Ce freză are el, cum îi stă firul 4537 năclăit în gel! E frumos tare! Arată excepțional! E cool! Și te lauzi cu el pe FB-ul tău, cu pozele făcute cu fița de telefon luată. E perfect…. de club. Păcat că se ducea la școală!

Copilul tău va ajunge un ratat pentru că nu știe să conjuge verbul „a fi”. Nu mai vorbim de chestii complicate gen „copii(i)” sau „trebuie”. Astea sunt de masterat acum. În schimb, comunică din taste cu brb, omg, lol, pls, asl etc, iar când îl pui să scrie o propoziție întreagă îl iau frisoanele pe spinare.  LOL, OMG, such a looser!

Paradoxal, odrasla ta va avea carte. Multă carte! Dacă are puțin noroc, foarte puțin, va face și un liceu, va lua BAC-ul (bine, după vreo 7 încercări), va intra la o facultate (plătită de tine, evident. O facultate dintr-aia ce primește studenți doar pe bază de înscriere și chitanță pentru taxa de studii). O va termina și pe asta. Cu greu, cu șpagă pe la secretare, pe la profesori, cu restanțe multe. Cu emoții mari în privința examenelor. Emoții de a nu fi prins copiind. Cu o lucrare de diplomă copiată/ cumpărată din care nu ține minte decât titlul. Și va avea chiar și master. Ohoho! Copilul mamei are master! Și toate prietenele din bloc te vor privi pline de invidie! Ce copil deștept are Ioana de la 4!

Și gata! Tu ți-ai făcut datoria. L-ai ținut în școală, ai scos om din el, te poți gândi la bătrânețile tale! Că are studii, că va avea o carieră de succes, că va câștiga atât de bine încât va avea grijă și de tine!

Părinte, copilul tău este deja un ratat! Și nu mai poți face nimic! E, deja, mult prea târziu. Are o diplomă cu care nu are ce face. Mai sunt câteva mii de tineri ca el care nu știu să facă nimic, care n-au nimic în cap, care n-au niciun viitor. În schimb, undeva, uitat printr-un sertar, au un Iphone 6, acum, mult prea depășit tehnologic, și un tricou cu multe cruci.

Și când te gândești că ți-ai fi putut învinge lenea, să te ridici de pe cearceaf și să-ți duci copilul la toaletă! Poate copilul tău ar fi ajuns CINEVA!

De ce vă mai duceți la școală? Doar veți ieși direct doctori!

Posted on by
Răspunde

new doc_1

Ăsta-s eu, prostul care a învățat pe rupte din clasa I până la terminarea a două facultăți și-un master! Ce fraier am fost!

Azi începe școala!

Doamne, cum era pe vremea mea! Cu bucurie, că-mi revăd colegii și cu mare groază că urmează un nou an în care trebuie să învăț pe rupte ca să intru la un liceu bun sau la o facultate de prestigiu.

Că aveam nevoie de medie, avem nevoie de cunoștințe serioase ca să sper la o notă bună pentru intrarea la facultate. La liceu, eram vreo 40 pe loc, iar la facultate, la Jurnalism, când am dat eu examen, eram  vreo 20 pe loc, parcă. Și examene cu nemiluita. Probă eliminatorie, examen scris, examen oral, fără număr.

Intrarea la o facultate în București era, de altfel, singura mea speranță de a evada din Focșani, un oraș cu multe altele din România, fără perspective, fără oportunitatea unei cariere. Știam că doar așa pot deveni cineva: învățând pe rupte! Aveam nevoie de note fabuloase la BAC și apoi, la fel, pentru facultate.

HA, HA, HA! Dar acum? Dispar vreo câteva zile din România și, când mă întorc, ce să vezi? Cică nu mai ai nevoie de BAC pentru a merge la facultă!

Dumnezeule! Mai tare de atât nu se poate! Ai, n-ai BAC, sigur ai facultate!

Ce trebuie să te mai chinuiești cu tocitul cărților pentru BAC? Nu-i mai simplu să stai prin baruri, decât închis în casă cu orele? Lasă, că îl iei tu cândva! Dacă e musai!

Și cât de proști am fost noi, ăștia care am rupt cărțile în două! Și nu cele de poker! Cât am mai învățat! Și pentru ce? Ca să vină unul fără BAC să emită aceleași pretenții ca tine la angajare?!

Cică tinerii din ziua de azi au o mare problemă cu BAC-ul. Pur și simplu, orice subiect, de la orice materie, probă de examen, e prea greu ca să poată lua note de trecere! Și atunci a fost eliminat. Pardon, transformat în „opțional”!

Dar examenul de Capacitate nu e greu? Dar examenul de Master nu e greu? Păi să le eliminăm pe toate! Delete all!

Și ce mândri vom fi, apoi, în fața Europei, că vom avea cei mai mulți tineri cu studii superioare din toată UE! Cine ar mai fi ca noi? Învățământul  ar dudui, toată lumea ar fi mulțumită. Am avea doar doctori!!!

Căci, la cum evoluează lucrurile, poate doar la Doctorat se va mai face diferențierea între cei proști și cei deștepți. Deși, chiar și asta cu Doctoratul se poate rezolva ușor, în ziua de azi cu celebrul joc de taste „Copy- Paste”!

Serios. În loc să-i convingem pe tineri să pună cumva mâna pe carte, în loc să le dăm sancțiuni împotriva chiulului, în loc să luăm niște măsuri pentru sprijinirea studiului, noi ce facem? Facem exact pe dos, înlesnim non-cultura și îndobitocirea!

Așa că, dragii mei boboci, sau, dragii mei elevi aflați la începutul unui nou an școlar, ce naiba mai căutați la școală? Oricum chiulangii clasei, cei care se vor fi distrat în 12 ani de școală ca nimeni alții, vor avea aceleași pretenții ca voi, tocilarii!

Oricum, veți ajunge cu toții doctori! Pe bune! Ce mai căutați la școală? Doar barul de lângă e, deja, deschis!

La anul, am licența. Deja m-am apucat de strâns bani!!!

Posted on by
1

„La anul, am licența. Mă pregătesc temeinic. Deja m-am apucat de strâns bani!!! 5 milioane să plătesc pe cineva să-mi facă lucrarea, tot atâta pentru protocol și sper să scap fără restanțe. Că-s vreo 100 de euro bucata!”. 

Asta sunt cuvintele unui tânăr student, căruia i se pare, deja, normal să plătească pentru a avea lucrarea de diplomă și, mai ales, să dea șpagă unor profesori ca să treacă examenele. Da, să dea șpagă!!!

Eu rămân perplex auzind aceste cuvinte. Reușesc să bâlbâi o întrebare. Răspunsul lui e la fel de stupefiant: „Pentru că toată lumea face asta. Eu n-am bani, eu trebuie să-i strâng, dar, chiar dacă învăț, sunt examene la care profesorul mă pică aiurea. Doar pentru a veni în restanță de câteva ori, de a plăti examenele. Mai ușor este să-i dai 100 de euro secretarei. 20 îi ia ea și 80 merg la profesor! Și scapi!”

Dumnezeule!!! Unde s-a ajuns? O adevărată rețea mafiotă! E strigător la cer! Și cică se practică peste tot, de la facultăți private, la cele de stat.

Și ne întrebăm de ce mulți tineri care termină facultatea nu se pot angaja. Păi, nu au cum! Nu știu nimic. Au doar o diplomă cumpărată! Au trecut prin facultate fără să învețe nimic! Au creierele plate!

Și nu e doar vina lor! E vina sistemului, a profesorilor mai ales. A acestor profesori care fac „târguri” cu secretarele. Aparent, își păstrează imaginea imaculată, dar în realitate se îmbogățesc. 100 de euro pe examen, măcar la 50 de studenți= 5000 euro! Dintr-un foc! Și cică nu se duce bine, în unele medii academice.

Eu am dat trei licențe: două de facultate, una de master. Am învățat de mi-a ieșit pe nas. Da, poate nu m-a întrebat prea multă lume ce am învățat în facultate. Poate alții, în jurul meu, și-au cumpărat lucrările de diplomă. Oricum, nu le cercetează nimeni în amănunt. Poate doar dacă ajungi prim-ministru.

Dar nu era un fenomen, ci erau doar excepții. Acum, mi se pare că sistemul educațional e năpădit de cancer, o maladie extinsă.

Până unde se va merge? Până unde? Excepțiile de copii geniali, cu performanțe adevărate sunt din ce în ce mai puține. Le avem, dar până când? Dacă dintr-o 100 de studenți, 99 copiază (cu niște gadgeturi de-ți stă mintea-n loc) sau plătesc examenele, ne mai poate salva un singur idealist?

Vă întreb: ce facem? Unde ne ducem copiii? Ce facem noi, societate civilă? Sau continuăm să dormim, cu speranța că „mie n-o să mi se întâmple”?

„Părinții sunt săraci sau nesimțiți!” Hai sictir!

Posted on by
2

untitled

Sunt părinte. M-a ajutat Dumnezeu să nu fiu sărac și încerc, în fiecare zi, să nu fiu nesimțit!

Dar acum chiar vreau să fiu nesimțit! Asta pentru că vorbele unei „doamne” m-au scos din sărite. De obicei, zic „sărut mâna” în fața unei doamne. Mai ales în fața unei învățătoare/ profesoare care și-a dedicat toată viața, pe un salariu mizer, modelării unor ființe aflate la început de drum.

Am educatoare pe care le-am iubit. Am învățătoare pe care le-am adorat. Am profesoare pentru care voi avea un respect etern. Am cunoscut de-a lungul școlii cadre didactice minunate.

Dar există și uscături în acest sistem. Una dintre cele mai nocive se numește Dana Blându! E învățătoare la școala de stat numărul 10 din București și deține mai multe afterschool-uri. Adică e și patroană!

Și ce face doamna asta! Păi cere bani la stat, că doar știe cum e povestea la privat, că acolo-s bani! Duduia cere mulți bani de la părinții elevilor. Bani pentru cadouri de sărbători. Pentru directorul cutare, pentru profesorii cutare, pentru bibliotecară, pentru secretară, pentru femeile de serviciu, până și pentru paznicii instituției. Că trebuie! Că așa vrea ea! Că așa concepe ea că funcționează corect sistemul de învățământ de stat! Că nu-și imaginează ca un singur angajat să mai lucreze doar pentru salariu și nu pentru „atenții”.

În plus, le cere părinților cu copiii de la școala de stat să-și trimită odraslele și la afterschool-urile dumneaei. Alți bani, altă distracție! La acest capitol, cred că doamna ar putea intra ușor la încadrarea „trafic de influență”.

Și dacă amărâții ăia de părinți nu-i acceptă solicitările, cucoana trece la amenințări. Îi ceartă, îi face cu ou și cu oțet, țipă la ei. Iată-i și cuvintele:

„O cafea din aia şi o ciocolată daţi? Nu, eu nu ştiu dacă sunteţi săraci sau
sunteţi nesimţiţi, pe bune. Ca şi clasă. Zi, măi, cum o să te poţi duce, măi, la
bibliotecară şi la secretară cu o cafea şi o ciocolată? Doamne…”

Așadar părinții sunt săraci sau nesimițiți!

Simt că iau foc! Păi cum să îndrăznească cineva, care e, până la urmă, plătit și din banii mei, să mă facă într-un asemenea hal!

Cred că îi scăpam pe loc o pereche de palme! Chiar dacă e femeie! O pereche de palme sănătoasă, izvorâtă din adâncurile sufletului meu de părinte sărac și nesimțit! Ca să aibă motive.

Pe blog, pot să spun doar atât: HAI SICTIR!

Părinții ăia au fost, însă, mai deștepți decât mine! Nu au apelat la violență, nu au răspuns cu propriile jigniri verbale. Au înregistrat-o pe duduie și acum, pam, pam! Mult mai frumos!

Vin să vă întreb, însă, pe voi? V-ați confruntat cu astfel de situații? Cum ați reacționat? Ce i-ați spune/ face acestei învățătoare?

Waldorf sau Montessori? Daţi-mi un sfat, vă rog!

Posted on by
82

Sophia se apropie încet, încet, de vârsta de doi ani. Până acum, a fost superb: ne-am jucat, ne-am distrat, am făcut lucruri simple.

A venit, însă, timpul să ne gândim serios la educaţia ei. V-am povestit aici cum ne-au lovit pe noi, părinţii ei, insomniile din cauza acestui subiect.

Am mai aprofundat cercetările şi simt nevoia să vă cer un mare sfat. Chiar îi rog pe cei care au trecut prin asta să-mi spună cum e mai bine.

Problema este următoarea: Waldorf sau Montessori? Cunoscătorii ştiu la ce mă refer: sunt două metodologii de educare a copiilor de grădiniţă, preşcolari şi în clase elementare.

Ambele sunt foarte populare, cu rezultate foarte bune, testate în peste 100 de ani. Din păcate, nu poţi alege decât unul şi aici e marea problemă, dilema noastră.

Teoretic, asemănările şi deosebirile importante sunt următoarele, potrivit privateschool.com:

– Stilul de predare: Montessori urmează copilul. Copilul îşi alege ce vrea să înveţe, iar profesorul îl ghidează în acest sens. Waldorf foloseşte abordarea directă a profesorului, el predă.

– Activităţile de învăţare: Ambele metode recunosc nevoia copilului pentru un anumit ritm şi o ordine în rutina zilnică. Însă, în cazul jocurilor, Montessori le dă copiilor jucării care să îi şi înveţe anumite concepte, ba chiar au jucării create special în acest sens. Waldorf îi încurajează pe copii să-şi creeze propriile jucării, punând accent pe stimularea imaginaţiei.

– Accesul la computer şi TV: Montessori lasă părinţilor dreptul de a decide asupra accesului copiilor la aceste medii. Totuşi, interzice telefoanele mobile şi mp3-urile. Waldorf le interzice integral. Ambele sisteme preferă, însă, un acces cât mai limitat al copiilor la tv, de exemplu, pentru că vor ca micuţii să-şi inventeze propriile lumi şi poveşti, nu să le copieze pe cele de la tv.

Bun, sunt multe alte diferenţe, dar cele de mai sus sunt importante la nivelul de grădiniţă. Sper că aceste informaţii vor fi de ajutor şi pentru alţi părinţi aflaţi în situaţia noastră.

Vreau să vă mai spun că sunt şi câteva grădiniţe de stat care aplică aceste metode, dar, evident, cele mai multe şi mai bune sunt particulare. Acum, nu am să dau dovadă de modestie în privinţa educaţiei copilului meu şi recunosc că varianta unei grădiniţe particulare este cea pe care o dorim.

În privinţa studiilor ulterioare, vom decide de la caz la caz. De principiu, am vrea să studieze la stat pentru a se confrunta cu problemele reale ale societăţii şi pentru a învăţa să le rezolve. Cred că educaţia liceală privată, de exemplu, crează un fel de glob de cristal în care îşi introduce elevii. Odată întorşi în lumea reală, mulţi dintre ei nu ştiu cum să reacţioneze. Dar asta este o altă poveste.

Să ne limităm la grădiniţă. Aştept toate sfaturile voastre posibile pe acest subiect punctual. Caut părinţi care şi-au dat copiii într-unul dintre sistemele educaţionale de mai sus să-mi împărtăşească plusurile şi minusurile alegerilor lor. 

O mare cumpănă: la ce creşă- grădiniţă să o dăm?

Posted on by
8

Ieri era aşa:

Astăzi este aşa:

Timpul a trecut extraordinar de repede. Un an şi şapte luni, în câteva secunde, parcă.

Aseară, ne-am dat seama că suntem în faţa unei decizii extrem de importante în privinţa ei: la ce creşă sau grădiniţă să o dăm.

Ştiu, este încă devreme. De abia din toamnă, ar merge la un astfel de „serviciu”. Şi, totuşi, ieri, adică în urmă cu un an şi şapte luni, nici nu concepeam să ne gândim la asta. Nu aveam de ce şi ni se părea că avem timp muuuult, foarte mult.

Dar iată că am ajuns în acest punct.

Stabilirea grădiniţei la care îţi duci copilul este o decizie foarte, foarte importantă. E una dintre primele cărămizi pe care le pui la construcţia educaţiei lui. Şi trebuie să pui fundaţii solide.

Aşadar ce grădiniţă să fie: una de stat sau una privată? Şi, dacă e privată, în ce sistem de educare? (voi discuta despre opţiunile de la acest capitol în alt articol) Ce activităţi să facă acolo? Ce sporturi să-i alegem? Ce limbi străine?

Noi îi hotărâm viitorul şi asta e o decizie foarte grea. Dacă, peste ani, se va dovedi că am ales greşit, dacă Sophia ne va reproşa că am educat-o în alt sens decât cel pe care şi l-ar fi dorit ea? Sunt întrebări importante, pe care cei care sunt părinţi ştiu că şi le-au pus şi ei. Aşa că aş avea multă nevoie de sfaturile voastre, ale celor care aţi trecut prin aşa ceva. Sfaturi aplicate, cu lucruri de genul „Lasă, copiii cresc oricum!”.

Una peste alta, noi, părinţii, am avut insomnii din cauza acestui subiect, noaptea trecută. Pe la ora 2.00, încă mai dezbăteam.

Am ajuns la o singură concluzie: să analizăm bine toate opţiunile şi să nu ne grăbim cu deciziile.

Momentan, vrem să găsim o creşă, trei- patru ore pe zi, în care Sophia să înveţe să stea în comunitate. În care să înveţe să se joace cu alţi copii, să împartă jucăriile cu ei, să fie ascultătoare, cuminte, să mănânce la măsuţă, liniştită, să înveţe să deseneze, să grupeze forme geometrice, culori şi materiale. Părinţii ştiu la ce mă refer, există o gamă largă de jocuri „tematice”.

Simţim nevoia să o ducem la o creşă, pentru că, acasă, Sophia învaţă prea puţine. Noi, părinţii, ne străduim să-i deschidem orizontul, dar educatorii specializaţi s-ar pricepe mult mai bine.

Acum, marea întrebare este: la ce creşă să o dăm? Ia să vă aud!