Sophia Maria a împlinit astăzi primul ei anişor! I-am cumpărat un tortuleţ şi am sărbătorit-o în mica noastră familie. Am suflat cu toţii în lumânare şi ne-am bucurat enorm de nerăbdarea ei de a-şi înfige mânuţele în fructele de pe tort.
Radiez de fericire astăzi şi îi mulţumesc piticii mele că a fost un copil ideal, în primul ei an de viaţă, ascultător şi cuminte.
Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu că ne-a oferit un asemenea dar, în urmă cu un an, şi că ne-o ţine sănătoasă!
Pozele astea reflectă munca noastră de aseară. Am început să învăţăm să colorăm!
Nu Sophia Maria, ci noi, părinţii ei. Asta pentru că pitica are nevoie de exemple, are nevoie să-şi dezvolte imaginaţia şi îndemânarea cu cariocile. Deja, tânjeşte după „operele” altor copii şi vrea să facă şi ea.
Aşa că noi trebuie să-i arătăm cum se face… o pisică, de exemplu. Evident că nu ştiam nici noi cum se desenează aşa ceva. Aşa că… „youtube- search- cum se desenează o pisică”. Asta am făcut noi aseară, după ce a adormit Sophia. Ne-am făcut temele pentru azi.
Dacă eu mă mai „maimuţăresc” uneori, nu mă aşteptam să facă asta şi Cristina. Ea e o femeie foarte serioasă, văzută de unii drept „zgripţuroaică”. Şi, totuşi, aseară, acasă, în familie, a dat în mintea copiilor. De dragul ei, a Sophiei, pe care o iubeşte enorm, imposibil de redat în cuvinte. A învăţat şi a desenat până i-au ieşit două pisici adorabile.
Tu ce ai făcut pentru copilul tău în acest sens?
Întotdeauna am ştiut că Sophia Maria e un copil de nota zece. Că doar e a mea! 🙂 Să mă umflu şi eu în pene! Fiecare cioară îşi laudă puiul, nu?
Dar, astăzi, am şi confirmarea. Că doar e ziua ei! A împlinit zece luni! 🙂
La mulţi ani, păpuşa mea dragă! Te iubeşte tati!
Da, astăzi este ziua piticii mele! Sophia Maria împlineşte 9 luni. Aşa că am ţinut să împărtăşesc bucuria mea cu voi!
În momentul de faţă, „9” este cifra noastră magică. 9 luni i-a luat Sophiei să apară în vieţile noastre şi, tot de 9 luni, ne încântă cu prezenţa ei.
Uite şi o poză din prima zi de viaţă a ei, aşa pentru comparaţie.
La voi care este cifra magică? Aveţi aşa ceva? Sau numere norocoase?
Retractez tot ce am spus despre urarea „Să-ţi trăiască fetiţa!” şi îmi cer scuze tuturor celor pe care i-am jignit, enervat sau deranjat cu postarea de acum câteva zile.
Nu am să dau foarte multe detalii, dar, de curând, mi-am dat seama că aceasta este cea mai frumoasă urare posibilă. Să-ţi trăiască fetiţa/ băieţelul este singurul lucru pe care ţi-l doreşti. Asta deşi trăim în secolul XXI şi medicina a avansat enorm faţă de momentul în care a apărut această urare.
Din păcate, chiar şi acum, pot apărea momente critice în care poţi simţi că îţi pierzi copilul şi că, pur şi simplu, eşti la mila lui Dumnezeu.
Aşa că revin şi le mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-au adresat urări, indiferent de forma lor. Sunt gânduri de bine şi cel care le primeşte este obligat să se bucure că cineva şi-a întrerupt activitatea cotidiană şi i-a spus câteva cuvinte din suflet.
Încă o dată, mulţumesc şi să-mi trăiască fetiţa!
Serios acum, cine a inventat această urare?! Ştiu că e din moşi strămoşi, dar chiar nu reuşesc să o înţeleg.
Cum adică “Să-ţi trăiască fetiţa?!”. Anti-urarea ar fi “Să-ţi moară”?. Cine se gândeşte că fetiţa lui nu va trăi?! Pe bune, nu poţi să concepi că există şi opusul. NU POŢI!
“Să crească mare”, “Să fie cuminte”, “Să fie deşteaptă”, “Să fie frumoasă”, “Să fie….” oricum, numai asta nu!
Aşa că vă rog, de acum încolo, să eliminăm din seria de urări această formulă.
Mai sunt urări pe care să le ştergem din limbaj?
UPDATE:
Văd că am stârnit destule controverse cu acest post. Ţin să fac anumite precizări, ca să fiu mai bine înţeles. Comentariile mele erau un protest la adresa clişeelor. Să fim serioşi, urarea este depăşită, adusă de undeva de foarte departe în timp. Şi, să recunoaştem, sună puţin macabru, în ciuda tuturor gândurilor bune care o însoţesc. Tocmai de aceea, le mulţumesc din suflet tuturor celor care mi-au adresat-o pentru că ştiu că mi-au dorit numai de bine.
Dacă mai era nevoie, vă informez pe toţi că, de luni, sunt tătic. Între timp, au trecut şase zile minunate, cele mai frumoase din viaţa mea. Mi-am ţinut fetiţa în braţe, am hrănit-o, am alintat-o, am schimbat-o, i-am făcut băiţă. Totul cu mari emoţii provocate de teama de a nu o „strica”, după modelul păpuşilor din plastic. Ne-am descurcat, însă, de minune şi suntem toţi trei tare fericiţi.
Chiar acum sunt lângă pătuţul ei, o privesc şi nu-mi vine să cred că e a mea! Că eu am contribuit la realizarea acestei făpturi perfecte. Zâmbeşte! Ştiu că e, mai degrabă, un zâmbet instinctual şi nu-mi este adresat. Totuşi, mă gândesc că, dacă zâmbeşte, este sănătoasă şi se simte minunat, iar acest lucru mă face şi pe mine să zâmbesc, să fiu fericit.
Vă mulţumesc tuturor pentru gândurile bune adresate atât pe facebook, cât şi pe blog. Îmi cer iertare că v-am răspuns atât de târziu, dar, credeţi-mă, am fost… puţin ocupat. Pur şi simplu, nu-mi venea să mă despart de bebe. Şi, după cum vă povesteam, nici acum nu o fac. Scriu de lângă ea.
S-a trezit în mine un sentiment pe care nu l-am trăit vreodată. Nu ştiu dacă pot să-i spun încă sentiment patern, dar este ceva foarte puternic. Ceva care mă face fericit, dar, în acelaşi timp, gelos, posesiv. E a mea şi nu vreau să o împart cu nimeni! Poate doar cu maică-sa, dar asta pentru că trebuie să mănânce si micuta. Sunt atât de gelos, încât, i-am schimbat şoseţelele (vezi foto). Cristina îi pusese o pereche pe care schimba „I love mama”. Şi eu i-am scos una şi mi-am pus şi eu cu „I love papa”, deşi mi-e teamă că mesajul se referă doar la mâncare! 🙂 Oricum, iată că fetiţa noastră a ajuns să poarte şoseţele diferite!
Mă opresc din scris pentru că mă cheamă datoria. Trebuie schimbate nişte scutece! 🙂 Pentru informaţii suplimentare, găsiţi două reportăjele mai jos! Sper că nu v-am plictisit prea tare cu gândurile mele, dar asta mă preocupă cel mai mult acum. Pe cei care spun că i-am plictisit, deja, cu acest subiect, îi rog să aibă răbdare, voi reveni şi cu alte subiecte. Promit!
Dan Cruceru este tatal unei fetite de nota zece – VIDEO pe www.acasatv.ro
„Fetiţa este un pic cam micuţă aşa că ar fi bine să mâncaţi mai multă carne!”. Acestea sunt cuvintele care m-au hotărât să-mi schimb meseria. Îi aparţin profesorului Herghelegiu, ecografistul nostru.
De ce s-a ajuns la asta? Pentru că, pe toată perioada sarcinii, Cristina a refuzat cu încăpăţânare să mânânce carne, sa-şi ia proteinele necesare copilului. Nu spun aici că a fost iresponsabilă, chiar a avut grijă în permanenţă să-i fie bine micuţei, numai că nu a suportat carnea. Pe căldurile astea, pur şi simplu nu o suporta. Prefera să mânânce un pepene întreg, decât să guste o bucăţică de carne.
În fine, după cuvintele medicului, am decis să iau atitudine. Mai sunt puţin peste două săptămâni până la naştere şi se mai pot face multe lucruri.
Aşa că mă reprofilez. Nu mai sunt jurnalist, prezentator, nici măcar iubit, soţ sau tată! Sunt doar… PISĂLOG!
E o meserie pe care eu vreau să o trec în nomenclator şi pe care, credeţi-mă, pot să o duc la nivel de artă.
De marţi, când am fost la control, şi până astăzi, Cristina a mâncat muuuulte proteine. Peşte, carne de vită, brânzeturi. Dimineaţa, la prânz şi seara. Cum aşa? Cu diversitate în alimentaţie, cu scos în oraş la restaurant (asta e, facem şi sacrificii), cu insistenţă, cu persuasiune, cu obligare, cu multă pisălogeală!
Bine, recunosc nici Cristina nu mai mârâie atunci când trebuie să mănânce. Chiar dacă nu îi place şi strâmbă din nas, a devenit foarte cooperantă.
Week-end-ul acesta am făcut unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa mea. Am amenajat camera viitoarei noastre fetiţe. Cu multă dragoste, împreună cu Cristina.
Totul a venit de la sine, nu a fost vorba despre vreo obligaţie, ci doar despre încântare.
I-am cumpărat mobila- pătuţ, masă de înfăşat, dulăpior. Le-am montat pe toate şi apoi ne-am apucat de lipit stickere tematice. Pe un perete, am făcut gradina zoologică, cu tot felul de animaluţe. Pe un alt perete, dinozauri. Şi, în cer, printre norişori- spiriduşi care să o vegheze pe fetiţă.
Nu ştim dacă ii va plăcea această cameră. Noi speram că da. Nu ştim dacă celor care ne vor vizita le va plăcea. Nu ne interesează.
Tot ce contează este că a fost o cameră amenajată cu mult suflet, cu multă dragoste şi drăgălăşenie.
Vouă cum vi se pare?
UPDATE: CINCI MINUTE CU TOT CU PRELUDIU! 🙂
Mai nou, mă numesc Speedy Gonzales! Hariba, ariba, andale, andale!
Sau Zburătorul! Nici nu-ţi dai seama cât de rapid e!
Sau era replica din Fast and Furious- „You owe me a ten seconds car”. La mine e vorba despre „a five seconds car”. Sunt mai fast decât fast and furious.
Haideţi să fim serioşi! Facem din ţânţar armăsar toate prostiile! Ceea ce a pornit ca o glumă s-a transformat într-un lucru jenant. Am fost preluat de vreo două tabloide şi sunt unii care, deja, mă critică pentru că vorbesc despre viaţa mea sexuală.
Nu este cazul despre aşa ceva. Nu aş povesti vreodată despre ce se întâmplă între mine şi soţia mea. E un lucru foarte privat şi foarte intim.
Ce am vrut eu să fac a fost să evidenţiez dilemele din mintea unui viitor tătic. Am crezut că am fost suficient de clar. Am folosit formula “cinci minute” pentru a scoate în evidenţă imensa diferenţă comparativ cu 30 de ani. Puteau fi “zece minute”, “15 minute”, “cinci ore”, nu asta contează.
Importante erau gândurile, dilemele mele pe care am încercat să vi le împărtăşesc cu umor!
Poate, acum, textul de mai jos se înţelege cum trebuie!
Cum se poate ca, în doar cinci minute de efort, să realizezi cel mai important lucru din viaţa ta?!
Toată lumea îmi spune „Copilul este cel mai important lucru din viaţa ta!” sau „O să vedeţi, fetiţa va fi cel mai frumos lucru din vieţile voastre!” sau „Până acum ai trăit degeaba, de abia de acum viaţa ta începe!”.
Să mor dacă mai înţeleg ceva! Mă simt revoltat, supărat, filozofia mea de viaţă este dată peste cap!
Am muncit 30 de ani ca să ajung undeva, am cotit sute de cărţi, am lucrat de dimineaţa până noaptea târziu, am îndurat invidii, răutăţi, sarcini extreme, totul pentru a reuşi în viaţă. Am strâns din dinţi şi am încercat să scot capul în faţă, să mă ridic din mulţime, din anonimat.
Nu ştiu dacă am reuşit sau nu, dar, cu siguranţă, am muncit pe rupte pentru asta.
Şi, acum, după 30 de ani de eforturi, vine unul şi-mi spune că fetiţa va fi cel mai important lucru din viaţa mea. Iar pentru crearea ei am muncit doar cinci minute. (bine, o oră, ca să mă laud!)!
Mi se pare tare nedrept. Strigător la cer! 🙂
Să ne înţelegem: îmi doresc enorm copilul acesta, dar chiar să încline balanţa atât de mult?! Să ia faţa a 30 de ani de muncă?
Păi dacă ştiam eu acum zece ani de treaba asta, nu mă puneam pe făcut copii! Mulţi! Fără număr! Şi atunci să vezi ce împlinit eram! 🙂