Am în jurul meu o mulţime de masculi dintr-ăştia feroce, care se bat cu pumnul în piept că pe ei nu-i emoţionează mai nimic şi, sub nicio formă, un film! Eu cred că cei mai mulţi dintre ei bravează! Le este ruşine să recunoască faptul că şi ei sunt sensibili, că pot avea sentimente. Mi se pare o mare tâmpenie scutul ăsta al lor, doar de teama de a nu se face de râs în faţa celorlalţi.

Ei, bine, eu recunosc: mi se mai umezesc ochii la câte o ecranizare, la câte o dramă. Şi mi se pare şi normal să se întâmple asta. Când dai peste nişte actori adevăraţi, care reuşesc să „spargă” ecranul şi să-ţi aducă emoţia pură în suflet, trebuie să fii de gheaţă ca să nu te impresioneze!

De exemplu, aseară, am revăzut „I am Sam”. O dramă genială, cu un actor, Sean Penn, care cred că a făcut rolul vieţii lui.

Filmul e vechi, a apărut în 2001, dar merită oricând să-l revedeţi. 

Vă aştept comentariile după. Să arunce cu piatra în mine cel care nu a fost emoţionat de această ecranizare.

Până atunci, doamnelor, vreau să vă ştiu vouă părerea. Aveţi acasă „plângăcioşi” care n-ar recunoaşte-o niciodată în public?