Mama, soția, fiica, voi toate

mama-dan

Mama este cel mai mare critic al meu. Crescută într-o sărăcie lucie, în praful iute de pe dealurile din apropierea Prutului, n-a știut niciodată să-și exprime afecțiunea așa cum o fac cei crescuți la oraș, așa cum vede un copil prin filmele americane. Mâinile ei roase de muncă, cu greu, au știut să îmbrățișeze vreodată.

Țin minte că mă minunam de cât de frumos le vorbea mama mea despre mine colegelor de la serviciu. Eram cel mai deștept din lume pentru ea și se lăuda tuturor cu asta. Mie, însă, nu mi-a spus-o aproape niciodată. Cred că aș putea număra pe degetele de la o mână acei „Bravo!” pe care i-am auzit de la ea. Unul a fost când am intrat al cincilea din vreo mie la liceul militar, unul la prima facultate, unul la a doua, unul la Master și unul în televiziune. Da, cred că 5 au fost.

Nu fusese crescută cu afișarea gesturilor de afecțiune. Și i-a fost și ei greu să le facă la rândul ei. Dar ce a făcut mama pentru mine, de-a lungul vieții ei, a compensat de o mie de ori lipsa acelor tandrețuri trecătoare. Mi-a dat totul și încă mai mult. Au fost seri când aveam pe masă o singură porție de mâncare. Eu înfulecam hulpav negândindu-mă că poate și ei  îi era foame. De fapt, oricum, spunea că nu îi trebuie mâncare, că e sătulă deja. Și eu o credeam că doar e mama și că, oricum, eu eram copil egoist.

Mi-a dat banii ei și pe ai altora de la care se împrumuta ca să îmi fie mie bine la liceu și, apoi, la facultate. Mi-a dat răbdarea ei și iertarea ei, deși i-am greșit adesea. Mi-a dat viața ei. Căci deși m-a strâns rar în brațe, de fiecare dată, pentru ea, eu am fost mai important decât ea.

Mi-a dat totul și, pentru asta, nu voi putea niciodată să mă recompensez îndeajuns.

Te iubesc, mama! Tocmai pentru că ai fost cel mai mare critic al meu! Căci, fără asta, n-aș fi înțeles că, în fiecare zi, trebuie să vreau mai mult, să lupt mai mult, să visez mai mult, să ating norii!

La mulți ani, draga mea mamă!

***

familie-dan

Cu soața, e exact invers. Ea m-a lăudat mereu. Cică sunt leul ei, bărbatul la care a visat mereu, Făt- Frumos și călare și pe jos! Și apoi am zis “Da!”. Și gata cu laudele, s-a transformat direct în mama la pătrat! Că nu faci aia, că nu te pricepi la nimic, că fumezi, că stai cu băieții, că…

Serios, acum. În căsnicie, lucrurile stau altfel decât în relația mamă- fiu. În căsnicie, uneori, ți se pare că nu mai poți să ierți, că îți vine să-ți iei câmpii, că te-ai săturat de aceeași “ciorbă” pe care o primești zilnic. Și faci nazuri mai ales atunci când îți este bine. Că așa e omul, se plictisește repede de fericire. I se pare că fericirea e un drept, o consecință a superbității lui și că o va avea pentru totdeauna.

Pe soția adevărată, cea cu care merită să îmbătrânești, o descoperi la greu. La fel cum și ea te descoperă în aceleași situații, dar acum scrie un bărbat și nu o ea. Soția faină este cea care te strânge de mână, care te îmbrățișează și îți spune că te iubește atunci când ești la pământ. Când ai pierdut un job important, când nu mai aduci bani în casă, când nu-ți mai permiți să o duci în vacanțe scumpe, când îi faci doar cadouri simbolice. Dacă ea îți mulțumește la fel atunci când îi aduci în dar un ghiocel în loc de-un Vuitton, atunci să știi că aceea e femeia visurilor tale. Nu contează că, după niște ani, graviția și-a lăsat amprente pe corpul ei, nu contează că nu-ți mai aleargă ca la maraton fluturi prin stomac din cauza hachițelor pe care ți le-a făcut de-a lungul timpului.

Contează doar că ea îți este alături și la bine și la rău, mai ales la rău. Contează că ea crede în jurământul ăsta până la moarte și că, pentru ea, oricât de falit ai ajunge, oricât de urât sau de schilod, vei fi mereu Făt- Frumosul ei.

Eu cred că am găsit această femeie și, inclusiv de 8 Martie, merită toată dragostea mea. La mulți ani, Cristina!

***

Despre cea de a treia mimoză din viața mea, ce aș putea să vă spun? Continuarea, aici, pe www.catchy.ro.

***

La mulți ani, doamnelor din întreaga lume! E ziua voastră și fie că sunteți mame, soții sau fiice să știți că, fără voi, n-am fi compleți!

Când se rupe inelul, e cu lacrimi…

Sophia, Cristina, eu. Toţi trei formăm un cerc, un inel, care funcţionează doar în această componenţă. Nu am crezut asta până ieri. Am stat separaţi, dar, parcă, ieri, a fost mai rău ca oricând.

Cristina s-a operat la genunchi, v-am povestit zilele trecute motivul. Operaţia a decurs perfect, astăzi, a început şi recuperarea. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre legăturile dintre noi.

Eu şi Cristina putem sta separaţi, suntem adulţi, gândim altfel. Dar Sophia, departe de noi, suferă foarte mult, mai ales când lipsim amândoi. 

Ieri nu ne-a văzut, Cristina fiind uşor „ocupată”, iar eu stând pe lângă ea. Din spusele bunicii, pitica a fost mai agitată ca oricând. Ne-a dus dorul, a strigat „mama” şi „tata” intreaga zi.

Iar momentele în care am vorbit cu ea la telefon au fost răvăşitoare pentru toţi trei. Ştiu, veţi spune că exagerez, mai ales că a fost vorba de o singură zi. Sunt doar foarte sincer. Asta am simţit şi despre asta vă povestesc.

Eu mi-am mai „ostoit” dorul de Sophi în această dimineaţă. Am văzut-o vreo oră, ne-am pupat, am luat micul dejun împreună. Acum m-am întors la Cristina.

Sunt, însă, curios cum rezistă ele, mai ales că mai sunt vreo patru zile de spitalizare. Să o aduc pe Sophia în vizită la mama ei nu e o soluţie pentru că aş expune-o unor viruşi intraspitaliceşti.

Noi avem doar cinci zile de „separare” şi ne e greu. Mă gândeam, însă, la părinţii care îşi văd foarte rar copiii. De exemplu la cei plecaţi în străinătate. În căutarea unor venituri care să le asigure un viitor copiilor lor, sacrifică totul. Se sting de dor şi suferă enorm. Dar nu au alte soluţii.

Cum credeţi că se simt aceşti părinţi aflaţi departe de copiii lor?

MOLDOVENCELE FAC CEI MAI BUNI COZONACI! VOI AŢI DECIS!

CEI MAI BUNI COZONACI II FAC:

  • MOLDOVENCELE (49%)
     
  • ARDELENCELE (29%)
     
  • OLTENCELE (8%)
     
  • MUNTENCELE (5%)
     
  • BANATENCELE (5%)
     
  • DOBROGENCELE

Da, acum avem dovada. Ştiam eu că aşa e, de când tot mănânc cozonaci făcuţi de mama, dar am zis să vă cer şi vouă părerea.

Cu o majoritate zdrobitoare, moldovencele câştigă sondajul demarat aici, pe blog, în urmă cu vreo două săptămâni.

Acestea fiind zise, mai avem doar câteva ore de salivat la bunătăţile tradiţionale. Şi cum mama e lângă mine, ghici ce? Cozonaci, Gogule, la greu! Niţică răbdare să mai am, zic!

Voi ce faceţi? Aţi frământat cozonaci, i-aţi asudat, cum se zice, sau i-aţi cumpărat? Oricum ar fi, sunt convins că măcar o felie aveţi pregătită pentru mâine dimineaţă.

 

LA MULŢI ANI FETELOR MELE! LA MULŢI ANI TUTUROR FEMEILOR!

Ele sunt minunile mele. Le iubesc şi mă iubesc deopotrivă. Necondiţionat. Pentru că iubirea adevărată asta înseamnă. Ne mărturisim dragostea mereu, fără a aştepta răspunsuri de la celălalt. E suficient să i-o spui. Ştii că şi partenerul te iubeşte la fel.

Sophia Maria mă ascultă amuzată cum îi spun de o mie de ori pe zi „Te iubesc!”. Nu pricepe încă. Stă cuminte să o pup pe obraz, însă. Ba chiar râde. Simte că sunt cuvinte şi gesturi calde, venite din suflet. În plus, atunci când o pup mai puţin decât de obicei, îşi întinde gâtuţul să o pup în continuare. Are locul ei preferat, acolo, unde vrea să simtă căldura lui tăticu’. Iar, pentru acest lucru, trebuie să-i mai spun o dată „Te iubesc!”. Şi… „La mulţi ani, Sophia Maria!”.

De dimineaţă, Cristina a primit un buchet mare de trandafiri. L-a primit cu braţele deschise, uşor obişnuită cu astfel de cadouri. Are casa plină de flori de la mine. Acum erau, însă, nişte trandafiri roşii, ca pentru o iubită nouă pe care încerci să o impresionezi. Se dă serioasă: „Auzi, deodată ţi-ai adus şi tu aminte de mine! De femeie! Aşa faceţi toţi bărbaţii! De 8 martie, hop, vă aduceţi aminte că existăm şi noi!”. Îi zâmbesc, ştiu că este o feministă convinsă! Chiar luptă pentru drepturile „damelor”! Vociferez în glumă: „Auzi? N-ai primit flori de Vallentine’s Day, n-ai primit flori de Dragobete, ba chiar şi de 1 Martie? Hm, cum să ţi se pară că am uitat de tine?!”. Ea nu mai comentează. Îmi ia florile din braţe, îmi zâmbeşte şi mă sărută drept recompensă. Un sărut fugitiv, adolescentin, aproape furat. „Hai, gata că ţi se urcă la cap, mă duc să o hrănesc pe Sophia!”, îmi spune ea.

Îmi este suficient, însă, pentru a spune tuturor că am o familie fericită. Pentru aceste clipe minunate, te iubesc, Cristina! Şi „la mulţi ani!”.

Cea în rochie albastră este mama mea! Ei îi datorez totul! De la momentul primului „bastonaş” făcut pe caietul de dictando, până la telefoanele pe care mi le dă atunci când trebuie să-mi amintesc anumite lucruri. Totul! Este o fiinţă firavă, slăbuţă şi nu foarte înaltă. Cu toate acestea, toată viaţa ei mi-a dedicat-o mie, a luptat şi a muncit pentru mine. Are mâinile crăpate de atâta muncă. Urme adânci, care nu se şterg cu nimic. Când le vede, ea zâmbeşte, însă. „Dacă am putut, cum să nu te ajut?! Doar eşti copilul meu!”, spune ea mereu. Gânduri banele, absolut normale, consideră ea. Extraordinare, spun eu, privind relaţiile pe care le au alţi copii cu părinţii lor.

Pentru toate sacrificiile ei, pentru toată bunătatea ei necondiţionată, îi spun „Te iubesc, mama!” şi „La mulţi ani!”.

De relativ puţin timp, a apărut în viaţa mea încă o femeie. Este vorba despre mama Cristinei, soacra mea. La început, am privit relaţia noastră cu suspiciune. Deh, e vorba de soacră! Acum, însă, îmi dau seama că este o femeie tare bună, care ne ajută din suflet şi fără pretenţii, atunci când avem nevoie să stea cineva cu Sophia Maria. Vine tocmai de la Galaţi, ore întregi pe drum, dar nu se supără niciodată.

Pentru toate aceste lucruri, îi spun şi ei „La mulţi ani!”.

Iar vouă, doamnelor şi domnişoarelor, vă urez tot binele din lume! Să fiţi fericite, sănătoase, iubite! LA MULŢI ANI!

 

 

A.M.R: 7 ZILE: AM INTRAT ÎN LINIE DREAPTĂ!

Lunea viitoare, pe vremea asta, vom fi trei!!! Oauuu! Nu-mi vine să cred că timpul a trecut atât de repede!

Amândoi suntem copleşiţi, deja, de emoţii! Vorbeam de dimineaţă cu Cristina, priveam burtica şi nu puteam să ne explicăm ce simţim! E o avalanşă de sentimente noi, dar şi de teamă!

Dacă până acum, puteam spune „Stai liniştită, că mai e o grămadă de timp!”, acum, nu prea mai merge! De acum, suntem în priză, la putere maximă!

Cezariana este programată pe 22 august, la ora 7 dimineaţa. Dar ce facem dacă fetiţa vrea să apară mai repede? Pam, pam!

Am introdus şi această variabilă în calcul şi am pregătit totul: gentuţa de spital, kit-ul de recoltare de celule stem, documentele de identitate şi dosarul cu analize, bani, maşina cu rezervorul plin. Totul este pregătit! Teoretic!

Practic, vom vedea. Sunt convins că nu voi mai găsi nimic în momentul în care Cristina va spune: „S-a rupt apa!”. Sunt convins că voi intra în panică, sunt convins că nu voi mai putea gândi, că mă voi bloca.

Aşa că aştept sfaturi de la voi! Repede, să nu mă ia pe nepregătite! 🙂

LA MULŢI ANI, MAMA!

Eu si mama mea

Nu este vedetă, nu-i place pe covorul roşu şi nici nu are fiţe! Dar, pentru mine, este poate cea mai importantă persoană din viaţa mea!

E mama mea, care, de-a lungul vieţii, mi-a dat totul! Nimic nu a fost al ei, ci doar al meu. Din copilărie şi până acum, nu a făcut nimic doar pentru ea, ci doar pentru amândoi şi, de multe ori, doar pentru mine!

Tocmai de aceea, scriu astăzi un post despre ea. Ieri, a fost ziua ei şi ţin să-i urez public „La mulţi ani!”. Măcar atât pot face şi eu pentru ea!

I-am cumpărat un tort şi câteva cadouri micuţe, i-am făcut o mică petrecere în familie, am încercat să o fac fericită măcar pentru câteva ore!

Aşa că, dragă mamă, îţi mai spun şi azi „La mulţi ani!”

 

Voi ce relaţie aveţi cu mamele voastre? Cum vă înţelegeţi cu ele? Ce sacrificii au făcut pentru voi?