Aproape că intrasem în anonimat. Lâncezeam așa, într-o dulce nepăsare, într-o nepermisă stare de „dolce far niente” din punct de vedere al carierei de jurnalist și prezentator tv. Mă apucasem de alte lucruri, îmi luasem gândurile de la tv și îmi vedeam de ale mele.
Și începuse să-mi placă, să îmbrățișez idea că nu mă mai oprește nimeni pe stradă, că nicio mămăiță nu mă mai arată cu degetul și că nu mă mai pozează niciun fotograf cocoțat prin copaci când duc gunoiul în cea mai neglijentă ținută posibilă de dus gunoiul.
De altfel, cred că a trecut, deja, mai bine de o lună de la ultima abordare de genul „Dvs sunteți ceva pe la televizor? Sunteți prezentator la Acasă tv, nu-i așa?”. Era o stewardesă pe o cursă internațională. Of, săraca! Avea o scuză, n-aveam de ce să mă supăr pe ea. Zboară mult, se uită puțin la televizor și, la ea, n-a ajuns încă știrea că Acasă tv și-a închis toate producțiile. În urmă cu vreun an jumate.
În fine, revin la anonimatul de care mă bucur din ce în ce mai mult. Evident că nu mă mai cunoaște lumea, că ochii care nu se văd se uită în foarte scurt timp. Mai ales că nu i-am cumpărat niciun Lamborghini amantei ca să apar pe prima pagină a puținelor ziare care se mai tipăresc în România sau în deschiderea emisiunilor nocturne.
Zilele trecute, zic, totuși, să mai ies în lume. O prietenă mă invitase la premiera unui film fain. Îmi iau familia și purcedem. Ținuta mea, una comună pentru mine, o ținută clasică la o ieșire în oraș: pantofi sport, blugi, cămașă, sacou. Culori țipătoare cât mai puține. Decent, simplu, zic eu- elegant.
Am făcut o poză la panou cu fiică-mea și ne-am dus să ne cumpărăm floricele. Am văzut eu un cameraman de la Kanal D că mă filmează de zor, dar am zis că poate n-are figurație destulă pentru nu știu ce material.
Și când colo mă lovește! Seara, în rubrica ei, Iulia Albu îmi dă trofeul WOW. Știți voi, trofeul ăla despre care toate vedetuțele noastre spun că nu sunt interesate, dar pentru care fiecare și-ar vinde măcar un Vuitton.
Mamă, și ce lovitură! Ar fi fost… în urmă cu un an și jumătate. Ar fi fost subiect de presă, mi-ar fi crescut cornițe, mi-ar fi alimentat ego-ul cu lauri. Mda. Ar fi fost. Pe vremea aia, recunosc sincer că mi-am dorit un asemenea trofeu.
Acum, spun doar „Mulțumesc”. Mulțumesc, Iulia Albu, că apreciezi eleganța prin simplitate! Că, uneori, mai premiezi și normalitatea și că un tătic care-și dorește să fie taticool primește elogiile tale. Mulțumesc.
