Aceasta e o fotografie în care eram foarte fericiţi. Eram la munte, de Crăciun, pe pârtie. Era superb.

La câteva ore distanţă, Cristina a luat o căzătură. Un accident aparent banal. Clăparul nu i-a sărit, însă, din schiul înfipt în zăpadă, iar tot genunchiul drept a fost traumatizat.

Am zis că trece cu gheaţă şi cu unguente specifice. Şi, totuşi, nu a fost aşa.

După câteva săptămâni, a făcut un RMN şi a consultat câţiva specialişti.

Acum, ne pregătim pentru operaţie. Diagnosticul a căzut ca un trăznet: ligament încrucişant rupt.

Teoretic, nu este o operaţie foarte complicată. Medicii ne-au asigurat că fac astfel de intervenţii aproape zilnic.

Şi, totuşi, e o operaţie. În plus, recuperarea va dura şase luni. Şase luni, în care Cristina va trebui să meargă zilnic la fizioterapie şi va trebui să folosească două cârje.

Iar totul a plecat de la o prostie. De la o aventură, de la un gest negândit temeinic înainte. Amândoi ne-am aventurat, deşi nu suntem schiori prea buni. Eu am avut noroc, Cristina, însă, nu.

Într-o discuţie ulterioară cu un monitor de schi, practic un profesionist, am înţeles unde greşisem. El, înainte de a urca în vârful pârtiei pentru prima oară într-un sezon, se antrenează la poalele pârtiei vreo două săptămâni. Adică, nu riscă absolut nimic.

Vă rog să faceţi ca el. Învăţaţi din acest articol şi nu vă gândiţi că vouă nu vi se va întâmpla! Ba da, mai devreme sau mai târziu, toţi aventurierii de acest gen vor ajunge la bisturiu!