Am dormit la prânz cu fiica mea.

sursa foto: Revista Femeia

sursa foto: Revista Femeia

E banal, nu-i așa? Mare scofală de acțiune cu adrenalină! Și titlul e banal, nu?

Și, totuși, câți dintre voi ați reușit să faceți chestia asta? Serios! Fac pariu că nici măcar 10% dintre voi. Doar suntem oameni ocupați. Trebuie să muncim, avem un program infernal, trebuie să contruim cariere și afaceri. Pentru copiii noștri. Dar la ora 13.00, cu siguranță nu suntem acasă, cu siguranță nu suntem acolo pentru ei.

Mie mi s-a întâmplat zilele trecute. A fost singura dată de vreo trei ani încoace, de când Sophia a intrat în viețile noastre.

Pur și simplu, între două întâlniri, am trecut pe acasă. Bunică-sa o adusese de la grădi și se pregăteau de somn. Aveam vreo trei ore libere și am spus „Stop”. Ce-ar fi dacă ar adormi cu mine? Ce-ar fi dacă m-aș ocupa eu de “procedura” asta?

A vrut să-i citesc o poveste. Era parte din ritualul ei de pregătire pentru somn. Ne-am întins amândoi în pat și ea s-a cuibărit în brațele mele, peste mâna dreaptă, cu capul pe pieptul meu, înclinată ușor ca să poată vedea pozele din poveste.

“A fost odată ca niciodată…” și firul poveștii curgea domol spre “Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.”. Și… în timp ce cuvintele ne înconjurau din ce în ce mai mult, toate lucrurile din jurul nostru începeau să dispară. Nu mai auzeam zgomotele de pe stradă, nu mai era timp, nu mai spațiu. Eram doar noi doi și o poveste. “Tătuțul”, „Rază de Soare“ (apelativul și l-a ales singură) și un prinț pornit în căutarea alesei.

Și respirația ei se lovea de obrazul meu. Era liniștită și îi simțeam fericirea în fiecare expirație. “Tătuțul” ei îi citea pentru prima oară o poveste la prânz. Era un lucru minunat, un moment de o bucurie enormă imposibil de cuantificat în bani, vorba reclamei. Nicio jucărie de sute de lei nu trezise în ea sentimentul pe care îl trăia adormind încet pe umărul meu.

Dar mie? Mie mi se loveau toate gândurile în cap ca o mega furtună tropicală. “Prostule, uite ce ai pierdut până acum! Cum ai putut rata un astfel de moment?” Am mai trăit în viață momente de fericire extremă, momente în care chiar mă băteam cu pumnul în piept că “Sunt cel mai fericit om de pe planetă”. Dar ce a putut să trezească în mine căpșorul ăla bălai, în acel moment, a fost sublim.

Pe la jumătatea poveștii, ea s-a predat în brațele eroului ei, fiind convinsă că Tătuțul este cel mai puternic om de pe planetă, acel voinic neînfricat care își va proteja raza de soare pentru totdeauna. Acolo, pe pieptul meu era locul în care ea era în deplină siguranță.

N-am apucat să termin povestea. Nici nu era nevoie. Între timp o construisem pe a noastră, cea în care Raza de Soare și Tătuțul descoperiseră cea mai mare comoară.

A adormit pe nesimțite, respirația încetinindu-i și căpătând o constantă între aerul tras în plămâni și cel expirat.

N-am putut să o deranjez. Am rămas așa două ore. Fix cu capul sprijinit de perete și cu gâtul strâmb, cu ea peste mâna mea dreaptă, care, între timp, îmi trimitea către creier înțepături dureroase provocate de amorțeală, și cu câteva fire de păr bălai care-mi intrau în gură.

În scurt timp, am adormit și eu, nu înainte de a o strânge încă o dată în brațe și…. continuarea aici, pe www.catchy.ro).

De ce fug copiii de acasă? Pentru că părinții nu le sunt „prieteni”?

sursa gandul.info

sursa gandul.info

Iulia Ionescu. Numele unei adolescente aparent perfecte. Eminentă, cuminte, religioasă. Și, totuși, a fugit de acasă! Și-a lăsat familia, prietenii și a fugit! S-a dus la mănăstiri, acolo crezând că-și va găsi liniștea.

O țară-ntreagă s-a mobilizat, apoi, să o găsească. Și, într-un final, a fost descoperită. Un caz fericit! Unul! În fiecare an, pleacă de acasă aproximativ 3000 de copii! 3000. Zilele trecute, a fost găsit unul! Ceilalți 2999 de anul acesta, unde or fi?

Nu am să discut despre competența sau incompentența celor care ar trebui să-i găsească. Într-o Românie în care nu merge nimic, nu mă miră că nu-i găsesc.

Vreau să-mi spuneți, însă, ce se întâmplă în familiile din care acești copii fug? Sunt cazuri extreme, familii dezorganizate cărora nu le pasă de odrasle sau părinți violenți care, practic, își dau singuri copiii afară din casă.

Ce se întâmplă, însă, în familiile aparent normale? Cu părinți care chiar se preocupă de soarta copiilor lor, care încearcă să le ofere tot ce au mai bun, care îi dau la școli foarte bune.

Am cunoștințe care, pur și simplu, le-au oferit copiilor totul și, totuși, copiii aveau gânduri de plecat în lume sau chiar de sinucidere. Ce poate fi în mintea unui adolescent de 14-15 ani de se gândește să se sinucidă?!

Lipsa comunicării cred că este, de fapt, problema. Și copilul sărac și copilul bogat suferă de același lucru: la un moment dat, nu mai vorbește cu părinții săi, nu mai găsește confidenți în ei, nu îi mai înțelege și devine rebel.

Ce faci atunci? Ideal ar fi să nu ajungi niciodată în acel punct, tu, ca părinte. Dar asta înseamnă efort continuu, înseamnă timp mult petrecut împreună cu copilul tău, înseamnă să-ți deschizi sufletul în fața lui, ca apoi el să și-l deschidă pe al lui.

Înseamnă să nu fie niciodată ceva mai important ca odorul tău! Și, din păcate, asta nu se întâmplă mereu. Serviciul, grijile cotidiene ne îndepărtează de copil. Bunicii ne suplinesc parțial lipsa, dar niciodată dragostea de bunic nu va compensa dragostea de părinte!

Copilul tău are nevoie în tine și de un prieten. Un prieten mai mare, dar în fața căruia el să-și poate deschide sufletul. Această calitate se câștigă, însă, în timp, după discuții lungi, după confesiuni mărunte de ambele părți. Trebuie să-i câștigi încrederea! Aici, e marea provocare a unui părinte de adolescent! Și puțini reușesc să o facă!

Acolo unde nu sunt prieteni pentru adolescent, acolo se întâmplă evadarea. Pentru că, de fapt, așa o cataloghează adolescentul plecarea de acasă. O evadare către o lume mai bună sau o lume în care el poate fi independent.

Mai devreme sau mai târziu, toți plecăm de acasă. Important este cum o facem. Eu am plecat de acasă chiar la vârsta adolescenței, la 14 ani. Am plecat la liceu, departe de orașul natal. Dar am ținut tot timpul legătura cu părinții. Mama a înțeles că trebuie să-mi dea libertate. Nu foarte multă, doar câtă să-mi creeze impresia de adolescent liber.

Vizitele la psiholog pot fi o soluție. Există și în România, deja, psihologi de copii senzaționali, care au reușit să-i aducă înapoi la dragostea de familie.

Dar, părinții, cred eu, au rolul decisiv în această problemă.

Vorbiți cu copiii voștri! Petreceți timp cu ei! Implicați-i în treburile voastre! Arătați-le că le sunteți și prieteni! 

Părinte cu placa?

Aceasta este doar o fotografie de pe net, dar şi noi ne aflăm în aceeaşi situaţie. Sophia descoperă fascinată minunile pe care le ascunde placa pe care o am.

Mă vede pe mine că stau cu degetele pe ecranul ei tot timpul, a şi vizionat câteva filmuleţe de desene animate pe placă, atunci când am călătorit cu avionul.

Iar, de atunci, este disperată să apese pe butoanele plăcii. Se lasă chiar cu plânsete când i-o luăm.

Eu sunt împotriva accesului copiilor la vârste atât de fragede la astfel de gadgeturi. Mă gândesc că-i izolează de viaţa reală, de prietenii adevăraţi. Cred, însă, că suntem cu toţii fericiţi atunci când copilul stă minute în şir cuminte cu placa lui şi nu face tărăboi în casă sau atunci când ieşim în oraş, la restaurant, cu alţi prieteni.

Ei bine, însă, un prieten mă contrazice categoric. Copilul lui ştia să numere în engleză, până la 10, la numai doi ani. El spune că datorită plăcii pe care a descoperit-o de foarte de mic. În plus, i-a instalat tot felul de jocuri care-i stimulează inteligenţa şi filmuleţe documentare, pe care copilul le priveşte cu mare interes pentru că sunt pe placa lui. Da, aţi auzit bine, are, deja, placa lui! Acestea sunt argumentele lui pentru a spune „DA” accesului copilului la placă.

Aşadar, ce facem? DA sau NU pentru educarea cu placa?

Cum reacţionezi când ţi-e bătut copilul?

Bun. Nişte focşăneni de-ai mei şi-au făcut dreptate singuri. O familie întreagă s-a dus peste profesorul care le-a lovit copiii şi i-au aplicat acelaşi tratament.

Au încălcat legea. Au lovit un om, şi-au făcut dreptate singuri. Aşa au considerat ei că e bine să facă.

Nu ţin cu ei, nu încurajez pe nimeni să-şi facă singur dreptate, dar stau să mă întreb ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost în locul lor. Cum aş fi reacţionat?

E clar că profesorul acela a greşit enorm. Este inadmisibil să loveşti un copil, oricâte prostii ar fi făcut. Nu pot accepta sub nicio formă asta. Profesorul acela trebuie dat AFARĂ!

Este un cadru didactic învechit, cu o mentalitate neanderthaliană care trebuie să plece urgent acasă. Am fost şi eu victima unor astfel de cadre didactice în copilărie. Am suferit, am plâns, i-am urât şi i-am „pârât” părinţilor. La acea vreme, însă, nu s-a putut rezolva nimic, profesorii respectivi au rămas Dumnezei pe pământ.

Lucrurile s-au schimbat mult de atunci. Sunt convins că şi mentalitatea majorităţii cadrelor didactice. Poate şi cea a elevilor, care au prins prea mult curaj şi nu mai dau doi bani pe respectul către profesorii lor. Dar asta este o altă discuţie.

Acum, discutăm dacă familia respectivă a făcut sau nu bine că i-a aplicat acelaşi tratament profesorului.

Eu sincer vă spun nu ştiu cum  aş fi reacţionat! Dacă ar fi fost lângă mine, imediat după incident, aş fi putut fi ghidat de instinct.

TU ce ai face într-o astfel de situaţie?

POVEŞTI DE LA MARE 3: NO COMMENT! DOAR DRAGOSTE, APĂ ŞI NISIP!

Vă las să vă bucuraţi alături de mine de inocenţa acestor poze. E vorba de dragoste în cea mai pură formă. În plus, nisipul şi apa ne-au făcut cei mai fericiţi părinţi. Alte cuvinte sunt de prisos!

V-au plăcut pozele? Vă aştept comentariile.

CEL MAI FRUMOS PAŞTE NEDORMIT!

Da, a fost cel mai frumos Paşte pentru mine! A fost primul Paşte în trei, era evident să fie aşa! N-a înţeles Sophia prea multe din povestea cu cozonacul, cu ouăle şi cu iepuraşul, dar pentru noi a fost minunat. Ea a fost iepuraşul nostru şi ne-a umplut sufletele de bucurie.

Doamne, dar a fost şi tare obositor! Asta pentru că am făcut Paştele acasă, doar noi trei. Implicit, doar noi, părinţii, ne-am ocupat de Sophia. Ne-am mai ocupat şi în trecut, de foarte multe ori, dar, de curând, Sophia s-a transformat. A devenit foarte afectivă, foarte lipicioasă, poate şi foarte alintată. Vrea tot timpul să stea în braţele mele sau ale Cristinei. În plus, noaptea, pitica se trezeşte la fiecare două ore. Nu ştim de ce, mai ales că ea era un copil care dormea toată noaptea. Ei bine, acum, se trezeşte şi, imediat, se ridică din pătuţ şi plânge. Strigă după noi, vrea „LOVE”, mult „LOVE”.

Noi o iubim enorm şi o cocoloşim imediat, dar, după două- trei repetări dintr-astea nocturne, am devenit doar niştee zombi.  Drăgăstoşi, într-adevăr, dar… zombi.

PS: Acum, Sophia doarme. Altfel ne-am fi bătut pe laptop. Eu să scriu, ea să-mi scoată tastele! 🙂

ROBOŢEI PENTRU SOPHIA!

Cam aşa a început povestea noastră. A fost dragoste la prima vedere! Eu am fost fascinat imediat de ea. Ea nu vedea prea bine, în prima ei zi de viaţă, dar s-a simţit în siguranţă în braţele lui tati, aşa că nu a comentat. S-a lăsat purtată de val.

De atunci, au trecut şapte luni, iar vieţile noastre s-au schimbat radical. Ea e fericită. Are jucării, distracţie, mâncare, scutece curate şi hăinuţe cool şi multă dragoste. Are tot ce-i trebuie pentru nevoile ei de acum, nevoi relativ simple.

Noi, părinţii ei, suntem la fel de fericiţi. Sophia ne umple vieţile, o iubim enorm. Uneori, însă, recunosc: ne este foarte greu în acest rol de părinte. Nu ai nicio secundă liberă, totul se învârte în jurul copilului şi ca să-ţi îndeplineşti toate îndatoririle trebuie să te transformi într-un roboţel. De fapt, exact asta suntem: nişte roboţei pentru Sophia!

Hai să vă explic de ce. În fiecare zi se întâmplă cam aşa:

– 8.00- 8.30. Sună alarma telefonului. Aş vrea să mai dorm puţin, mai ales că îmi place mult să dorm dimineaţa. Cristina aude şi ea alarma. Cu ochii lipiţi de somn, îmi spune, însă, printre dinţi: „Trezeşte-te, trebuie să te duci la piaţă să cumperi fructe şi legume proaspete!”. Ne trebuie toate acestea pentru alimentaţia zilnică a Sophiei- sucuri, piureuri, ciorbiţe.

 -9.30- 10.00 Micul dejun pentru pitică. Aici e cu circ mereu. Trebuie să-i cântăm, să-i facem jocuri, să ne strâmbăm la ea, să ne maimuţărim. În această etapă, suntem nişte roboţei- maimuţe! 🙂

Şi tot aşa- urmează joaca, prânzul, somnul, gustări cu lăptic, schimbări de scutece, iar joacă, iar gustări, iar somn, sunt proceduri repetitive, de roboţel. De toate acestea se ocupă mai ales Cristina.

Seara, când vin de la muncă, sunt luat de proaspăt! Joacă, schimbat de scutece, papa, băiţă, papa, distracţie, somn. Şi, fără să mă plâng, uneori vin foarte obosit. Aş vrea să lenevesc pe canapea câteva ore. Ei bine, nu! Roboţelul trebuie să aibă bateriile încărcate tot timpul, aşa că…. LA TREABĂ!

Încă o dată: nu mă plâng! Sunt o grămadă de părinţi în aceeaşi situaţie! În acest articol, doar constat cât de mult ni s-au schimbat vieţile. Înainte să apară Sophia, ne consideram pregătiţi pentru asta. Şi, totuşi, nu a fost aşa. Realitatea este de câteva ori mai „dură” decât imaginaţia! Aviz celor care vor să facă un copil, doar pentru că „trebuie”!

LA MULŢI ANI, SOPHIA!

Astăzi, împlinim o lună. Spun „împlinim” pentru că toţi trei sărbătorim câte ceva.

Pe de o parte, noi, părinţii, o sărbătorim pe Sophia Maria. Azi împlineşte o lună de viaţă.

Apoi, ea, micuţa, ar trebui să fie bucuroasă că este un copil sănătos, vesel, care are părinţi dedicaţi, atenţi şi iubitori. Sper să aprecieze mai târziu! 🙂

Si, nu în ultimul rând, noi, părinţii, sărbătorim o lună de când a început noua noastră viaţă! Pentru că da, este o nouă viaţă! Mai grea, mai plină, dar neînchipuit mai frumoasă. Fiecare zâmbet al fetiţei, fiecare strângere a degetului părintelui în mânuţele ei, fiecare mililitru de lăptic băut, chiar şi fiecare pampers schimbat, toate acestea ne umplu inimile de bucurie. Un sentiment care apare doar odată cu micuţul tău şi pe care îl înţeleg doar cei care sunt părinţi.

Cum a trecut această lună? Extraordinar de repede! Parcă ieri, le scoteam pe Cristina şi pe Sophia din maternitate. Parcă îmi şi pare rău cât de repede au trecut aceste 30 de zile. Nu am fost tot timpul în prezenţa celor două şi mi se pare că am pierdut momente importante, care nu se vor repeta. Compensez, însă, cu serile dedicate integral lor: pupici, alinturi- pentru amândouă, băiţă, masaj şi cocoloşeală specială- pentru Sophia.

Nu în ultimul rând, vreau să vă mulţumesc vouă, cititorilor acestui blog. Tot azi, „căsuţa” mea virtuală a împlinit patru luni. Şi asta doar datorită vouă, familia mea virtuală, aceşti părinţi, fraţi, surori, veri, care mă citiţi, care mă felicitaţi, care mă încurajaţi sau care mă criticaţi în tot ceea ce scriu. Vă mulţumesc tuturor şi „LA MULŢI ANI!”.

A.M.R: 7 ZILE: AM INTRAT ÎN LINIE DREAPTĂ!

Lunea viitoare, pe vremea asta, vom fi trei!!! Oauuu! Nu-mi vine să cred că timpul a trecut atât de repede!

Amândoi suntem copleşiţi, deja, de emoţii! Vorbeam de dimineaţă cu Cristina, priveam burtica şi nu puteam să ne explicăm ce simţim! E o avalanşă de sentimente noi, dar şi de teamă!

Dacă până acum, puteam spune „Stai liniştită, că mai e o grămadă de timp!”, acum, nu prea mai merge! De acum, suntem în priză, la putere maximă!

Cezariana este programată pe 22 august, la ora 7 dimineaţa. Dar ce facem dacă fetiţa vrea să apară mai repede? Pam, pam!

Am introdus şi această variabilă în calcul şi am pregătit totul: gentuţa de spital, kit-ul de recoltare de celule stem, documentele de identitate şi dosarul cu analize, bani, maşina cu rezervorul plin. Totul este pregătit! Teoretic!

Practic, vom vedea. Sunt convins că nu voi mai găsi nimic în momentul în care Cristina va spune: „S-a rupt apa!”. Sunt convins că voi intra în panică, sunt convins că nu voi mai putea gândi, că mă voi bloca.

Aşa că aştept sfaturi de la voi! Repede, să nu mă ia pe nepregătite! 🙂